Diferența dintre prezent și trecut, cu condiția ca aceasta să-i convină celui care face evaluarea. Ce ce promite despre viitor cel ce pretinde să fie recompensat acum pentru serviciile pe care urmează să le presteze. Speranțele celor care trebuie să plătească astăzi pentru cele ce se vor întâmpla mâine.
În iarna lui ’89 Puterea a trecut dintr-o mână într-alta.
În primăvara lui ’90, Puterea i-a chemat pe mineri. Și le-a mulțumit pentru ordinea făcută.
În vara lui 2018, Puterea a pus tunurile cu apă pe protestatarii adunați în Piața Victoriei.
În primăvara lui 2025, înainte de un tur al doilea organizat imediat după o altă Duminică a Orbului, Puterea organizează impecabil o manifestație de sprijin pentru un candidat independent. După ce, cu câteva zile înainte, aceiași putere organizase, la fel de impecabil și în același loc unde fuseseră bumbăciți protestatarii din 2018, o manifestație în timpul căreia participanții si-au declarat intenția de a rămâne în Europa. Cu toate că nu-i dă nimeni afară…
Revenind la progres, e clar că astăzi e mai bine decât a fost. Că avem multe de plătit pentru ca mâine să fie și mai bine. Sau măcar să nu fie mai rău… Și că avem ceva de făcut, noi, dacă vrem ca lucrurile să rămână așa. Adică perfectibile!
O constatare. Dacă o consideri din punctul ăsta de vedere.
Sau o normalizare. Fenomenul ăla prin care oamenilor ajunge să li se pară normal ca un anumit lucru să se întâmple. Fenomenul ăla prin care anumite lucruri ajung să fie considerate firești. În situația asta, fenomenul prin care oamenilor de rând ajunge să li se pară firesc ca proștii să plătească un bir pentru condiția în care se află.
Și uite-așa ajunge prostia să fie considerată o resursă… De către cei dispuși să o exploateze!
Și uite-așa ajung proștii să fie exploatați. Precum animalele de povară sau precum cernoziomul din Bărăgan.
Și asta în condițiile în care tuturor, inclusiv proștilor, situația începe să le devină din ce în ce mai normală…
Au fost odată ca niciodată doi frați. Vitregi. Bine, nu e foarte clar cât de vitregi sunt, cert este că toată viața lor – acum au împlinit 35 – s-au certat ca chiorii. Bine, la început au fost mai mulți… acum au rămas doar doi… Pe ce se ceartă? Pe ce se ceartă frații de obicei… pe bani!
Au găsit o sursă de bani – două, de fapt, dar legate între ele – și nu prea știu cum să o împartă.
O vreme au supt pe rând. Când unul, când altul. Acum, din cauze obiective, sug amândoi odată!
A, nu… asta nu înseamnă că s-au împăcat… Doar și-au dat arama pe față!
Înțelegerea era așa: Cel care avea controlul sursei de bani, avea obligația să facă lucruri cu banii ăia. Să păstreze o parte pentru el, normal, nu?, dar grosul ar fi trebuit folosit pentru altceva. Pentru lucrurile care chiar trebuiau făcute.
Cel care ar fi trebuit să verifice chestia asta – modul în care sunt cheltuiți banii – a cam dormit în cizme. Altă poveste lungă. Cert este că, după o vreme, ‘adormitul’ dădea semne că urma să se trezească.
Prima măsură luată de cei doi frați a fost să se ia de mână. Ca să controleze mai bine banii ăia. Și au început – de voie, de nevoie – să facă câte ceva din cele promise deja de mult.
Problema lor, a celor doi frați, e că fraierul care trebuia să-i controleze s-a trezit de câteva luni. Bine, nu de tot… Deocamdată e cam grogy… De ce s-a trezit fraierul?
Pentru că rahatul puțea deja prea tare de sub covorul sub care era acuns.
‘Păi dacă controlorul e cât de cât treaz și ‘icebergul’ a devenit deja evident, care mai e problema? De ce mai sunt cei doi frați la butoane?’
Pentru că frații și-au pregătit terenul. Și pentru că și-a băgat și dracu’ coada în toată treaba asta…
După cum v-am spus deja, la început au fost mai mulți frați în cursă. Cei mai mulți au abandonat pe parcurs. Și i-au lăsat pe ăștia doi să se bată între ei. Acuma, când rahatul a ajuns cât casa, cuțitul a ajuns la os iar fraierul e pe cale să se trezească și ceară socoteală, o parte dintre cei care abandonaseră s-au reactivat.
‘Bine, dar ce ce treabă are dracu’ în toată povestea asta?!? Tot ce povestești tu e cât se poate de normal. Așa funcționează democrația. La un moment dat, oamenii se trezesc. Și cer socoteală celor aflați la putere…’
Păi da, asta dacă nu cumva are și ‘dracu’ ‘ vre-un interes în toată chestia asta… Care drac, atunci când vrea să surpe pe cineva, nu dă cu paru’… Își bagă coada! În cazul ăsta, dracu’ și-a adus aminte de, și l-a reactivat, pe unul dintre frații care abandonaseră. Care părea că abandonase… A pompat resurse în el și l-a scos în față! Bine, după cum arată situația la teren, dracu’ nu s-a așteptat să aibă atât de mult succes! În scenariul original, reactivatul ar fi urmat doar să bage zâzanie între cei doi frați principali. Să clatine puțin barca. S-o încetinească. Să-i mai ofere dracului puțin loc de manevră.
Și, mai ales, să arunce un văl pe ochii adormitului. Să-l legene la loc. Să-l zăpăcească de cap. Poate doar-doar nu s-ar trezi de tot…
În situația asta, dracu’ joacă la două capete. La două capete din trei! Dacă rămân cei doi frați, se perpetuează situația cu ‘boală lungă, moarte sigură’. Dacă ajunge la putere cel reactivat de ucigă-l toaca, dracu’ își vede prada cu un pas mai aproape de porțile iadului. Toată chestia – pentru dracu’ dar și pentru cei doi frați – e ca adormitul să nu cumva să se trezească de tot.
Astea două tabere, dracu’ și cei doi frați, sunt în situația „fă-te frate cu dracu’ până treci puntea.”
Adormitul ar face bine să se trezească odată. Cei doi frați ar trebui să se întrebe dacă chiar vor să fie singuri cu dracu’ de partea cealaltă a punții.
Dracu’ și reactivatul nu prea au ce învăța din toate astea. Așa le sunt lor firile. Dar adormitul si cei doi frați ar fi bine să înțeleagă de unde li se trage. Să înțeleagă odată că toate furăciunile alea – făcute de frați și îngăduite, prin neglijență, de către adormit – ajung să se răzbune la un moment dat. Că tocmai furăciunile alea au fost crăpătura prin care și-a bagat dracu’ coada…
Întrebarea e „cine reușește să le spună ăstora că dacă se mai ceartă mult între ei, dacă își mai spun unul altuia ‘prostule’ în loc să-și asculte unul altuia păsurile, îi ia mama dracului?” Pe toți! Înainte de a se termina PNRR-ul…
Teoria susține că democrația merge singură înainte. Că democrația, spre deosebire de dictatură, nu are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă. Cum să facă… Că democrația – că poporul care se autoguvernează în mod democratic – e în stare să aibă grijă de propria sa soartă.
Istoria ne arată că da, dictaturile se prăbușesc în mod firesc. Asta e natura lor. Modul dictatorial de conducere inhibă capacitatea unei societăți de a se adapta la schimbările din jurul ei. Greșelile sunt băgate sub preș. Se acumulează acolo și constituie o piatră de moară. Atunci când societatea – oricum anchilozată de dictatură – încearcă să facă față unei provocări neașteptate capacitatea ei de reacție este grav afectată de greșelile acumulate și nerezolvate la timp. Democrația, atâta vreme cât ramâne autentică – adică funcțională, elimină elementele care o trag înapoi. Pe cei care bagă greșelile sub preș. Democrațiile se prăbușesc și ele. Sunt nenumărate exemple. Dar abia după ce își îngăduie luxul de a renunța la ceea ce face posibil modul cu adevărat democratic de luare a deciziilor.
Funcționarea democratică a societății se bazează pe două condiții. Fiind o strategie de supraviețuire – chiar dacă doar implicită – necesită ca cei care o aplică să aibă atenția focusată pe scopul comun. Fiind o strategie de supraviețuire în grup – chiar dacă această caracteristică este doar implicită – funcționează doar atunci când măcar o majoritate a grupului acționează în comun. Dacă se respectă și se ajută unii pe alții.
Ați fost vreodată pe munte? Acolo sus, unde n-ai ce căuta dacă n-ai bocanci? Acolo unde trebuie să fii nebun să te duci de unul singur? Acolo unde vremea se poate schimba de la o oră la alta? Ați asistat vreodată la o intervenție a Salvamontului?
Ce-i face pe oamenii ăia să-și riște viețile pentru a salva niște necunoscuți? Credința că fiecare dintre semenii noștri merită să fie ajutați? Credința că doar împreună – cu toate că nu ne cunoaștem între noi – putem merge mai departe?
E așa o fierbere ‘pe rețele’ încât situația a devenit foarte dificil de comentat.
Bineînțeles că am și eu o părere despre tot ce s-a întâmplat doar că…
Așa că am s-o iau de la început.
O trupă pleacă în turneu. Își propune să aducă pe fiecare dintre scenele pe unde va poposi și niște artiști locali. Niște artiști care chiar dacă locali, nu se întâlnesc în mod obișnuit cu publicul Colplay din respectivele orașe.
În București au fost două concerte. Ambele l-au avut ca invitat pe Babasha. Manelist de origine romă. Cei care au asistat la primul concert l-au dat efectiv afară. L-au huiduit până a plecat. Cei care au avut bilete la al doilea concert au huiduit și ei. Cel puțin așa am înțeles din relatările care au inundat internetul. Doar că al doilea rând de huiduieli a avut loc sub bagheta și la invitația lui Chris Martin, leaderul Coldplay. După care ‘petrecăreții’ au dansat pe muzica lui Babasha. Aceiași muzică care fusese acoperită de huiduieli cu doar 24 de ore mai înainte.
Sincer să fiu, pe mine toate astea m-ar fi lăsat rece. Nu-mi place Coldplay și nu-mi plac manelele.
Dar comentariile au fost cât se poate de relevante. Nu atât pentru fiecare dintre comentatori cât nemaipomenit de elocvente pentru starea în care suntem. Noi, ca indivizi alcătuitori ai organismului social din care facem parte. Împreună cu care încercăm să trăim.
Una peste alta, acuzațiile care au curs dintr-o parte-n alta pot fi grupate în trei categorii. Rasism, înșelătorie și intoleranță.
Unii i-au acuzat pe huiduitori de rasism. Alții au contra-argumentat citându-l pe Johnny Răducanu. Care susținea că manelele sunt o porcărie.
Huiduitorii, și cei care sunt de acord cu ei, i-au acuzat pe organizatori de înșelătorie. Ei au huiduit pentru că s-au simțit înșelați. Au plătit bilete la Coldplay și s-au trezit ascultînd manele. Adică altceva decât plătiseră.
Tot huiduitorii, și susținătorii lor, au fost acuzați de intoleranță. Că au ales să-și manifeste nemulțumirea într-un mod ‘neinclusiv’. Că puteau să rabde și ei 5 minute. Că ar fi putut să se întoarcă cu spatele. Sau să plece și să ceară banii înapoi.
A mai fost și o categorie mai subtilă de acuzații. Unii spun că atât spectatorii din a doua seară cât și alde Colplay au dat dovadă de fățărnicie. Spectatorii pentru că au sfârșit prin a dansa pe muzica lui Babasha iar Chris Martin pentru că a spus ca ‘iubește publicul din Romania’ cu toate că acesta, sau măcar o parte din el, nu a ‘savurat’ în totalitate produsul cultural pus la dispoziția sa.
‘OK, foarte interesantă recapitularea ta. Da’ știam toate astea. De ce ne faci să pierdem vremea?’
Acuma, dacă tot ați ajuns până aici… citiți și concluzia!
Care e de bine!
OK, suntem rasiști. Un rasism ‘bine temperat’, de altfel. OK, suntem intoleranți. Intr-o oarecare măsură. Poate chiar prea mult.
Da, suntem toate cele de mai sus. Suntem, în același timp, extrem de stresați. Atât de cu capsa pusă încât nu mai suntem dispuși să acceptăm toate rahaturile. Chiar dacă suntem, unii dintre noi, dispuși să plătim sume exorbitante pentru ceva… măcar avem pretenția ca produsul plătit să fie conform cu așteptările noastre! Chiar dacă suntem stresați – și dispuși să ne sărim unul altuia la beregată, virtual vorbind – suntem în continuare capabili de dialog. Încercăm încă să ne înțelegem unul pe celălalt. Și reușim, totuși, să înțelegem cam ce ni se întâmplă. Chiar dacă ne vine greu să recunoaștem, deocamdată, că ne-am lăsat înșelați.
Tot ce mai rămâne este să ne canalizăm energia. Să dăm la o parte vălurile fluturate de furie și să urmăm exemplul lui Chris Martin.
Care Chris Martin își urmărește scopul cu minuțiozitate. Care scop? Treaba lui. Pe mine mă interesează metoda!
Care e scopul nostru? Al nostru ca grup. Ca organism social. ‘Supraviețuirea’, evident. Noi, toți, avem nevoie ca organismul social să supraviețuiască. Pentru ca fiecare dintre noi să-și poate urmări scopurile individuale – indiferent care or fi alea – avem nevoie ca organismul social din care facem parte să rămână viabil. Avem nevoie de curent electric, de șosele, de apă potabilă, de școli, de magazine, de spitale, de sistem de justiție… Adică avem nevoie de posibilitatea de a coopera între noi! Avem nevoie să putem să ne ajutăm unul pe celălalt în așa fel încât să ne apropiem, fiecare, cât mai mult de scopurile noastre. Lucru pe care îl putem face doar împreună. Dialog versus huiduială.
Din câte am înțeles, concertul din a doua seară a fost mult mai plăcut decât primul.
În Natură există doar ‘orbite’ și coliziuni. ‘Intersecții’, adică locurile alea unde se întâlnesc drumurile și unde oamenii ‘se petrec’ după niște reguli pe care le respectă toți cei care vor să treacă pe acolo ‘nevătămați’, există – și știu că mă repet – doar în capetele noastre.
‘Există peste tot, aiuritule! Sunt pline orașele de intersecții. Și peste tot prin țară, prin locurile unde n-au ajuns încă autostrăzile… Te dai tu deștept!’
Normal că sunt deștept! Ce, tu poți să tastezi în somn?!? Sau habar n-ai de unde vine „Deșteaptă-te Române”? „Trezește-te, mă!”…
Să revenim. Orașele sunt pline de între-tăieri de drumuri! Care devin ‘intersecții’ doar atunci când cei care încearcă să treacă pe acolo respectă regulile de circulație. Atunci când doi șoferi își reped mașinile una-ntr-alta, posibila intersecție devine brusc ‘locul accidentului’! Înțelegi acum ce vreau să spun?
Individul – adică fiecare dintre noi – este o intersecție. Locul aflat la confluența dintre ‘afecte’, ‘instinctul de supraviețuire’ și ‘încercarea de a înțelege’. Societatea, adică indivizii conștienți care încearcă, împreună, să ‘treacă prin viață’, este și ea tot o intersecție. Intersecția dintre omenire și lume. ‘Lumea’, adică Universul, este – deja v-ați obișnuit, nu? – cea mai mare intersecție posibilă. Locul în care viața încearcă să se strecoare prin timp.
Iar toate aceste considerente se bat cap în cap în cea mai importantă intersecție din lume! În conștiința mea. ‘Cea mai importantă din lume’ pentru mine, evident! Exact așa cum fiecare dintre conștiințe este cea mai importantă din lume pentru sine însăși.
E clar că am loc aici doar pentru enumerare. Dar voi strecura și cel mai interesant aspect din toată tărășenia asta.
Preocuparea intrinsecă a oricărei conștiințe este supraviețuirea.
Similar faptului că masa are inerție, mișcarea are frecare și viața are ‘instinct de supraviețuire’… tot așa conștiința este preocupată de propria ei congruență.
‘Stai că nu mai înțeleg nimic! Ai spus că viața are instinct de supraviețuire. Ce nevoie mai are conștiința de încă o formă de autoprotecție?’
Foarte bună întrebarea. Habar n-am! Eu doar am constatat existența acestui fenomen. Conștiința mea a învățat la un moment dat că ‘fumatul face rău’! Atât teoretic cât și practic. M-am lăsat de fumat? L-a convins conștiința mea cea înțeleaptă pe individul Sarchis Dolmanian să lase dracului țigările? Nu! Ce înțeleg eu de aici? Pare evident faptul că a mea conștiință este preocupată mai degrabă de propria ei congruență decât de bună-starea animalului pe care îl locuiește. Bună-stare altfel esențială pentru respectiva conștiință… Care conștiință se comportă, cel puțin deocamdată, ca fiind incapabilă să rezolve disonanța cognitivă dintre ‘animalul gâfâie și tușește’ și ‘cum dracu’ să recunosc, întâi în sinea mea, cât de proastă am fost atunci când l-am lăsat să se apuce de fumat?!?’ Care recunoaștere implică o falie. O discontinuitate. O ruptura între mine – conștiința de până acum, cea care am asistat pasivă la afumarea plămânilor care oxigenează creierul în interiorul căruia sunt ocrotită eu – și conștiința cea nouă. Care nu doar înțelege o anumită necesitate ci care e dispusă să-și recunoască greșeala. Și nu doar ‘greșeala’ ci evidența că poate greși! Și că va rămâne, cât va mai rămâne, incompletă. Care conștiință acceptă că a fi conștient este doar o oportunitate și nicidecum un dat. Ceva similar cu faptul că a fi capabil să citești nu te va pune niciodata la curent cu tot ce a fost scris până acum.
Conștiința care înțelege că se află la intersecția dintre individul pe care îl animă și tot ceea ce este în exteriorul acestuia!
Ce faci tovarășe cu atâta hârtie igienică? Mă pregătesc. Pentru ce?!? Vin vremuri căcăcioase…
Ne tot întrebăm de unde ni se trage… modul în care funcționează societatea. Modul în care interacționăm între noi.
Acuma… n-o fi comunismul de vină pentru tot ce ni se întâmplă! Mai ales că au trecut 34 de ani de atunci. Doar că metehnele nu trec singure. Trebuie să scăpăm noi de ele! Curațenia nu se face singură. Nici măcar sufletul nu se curăță fără un pic de efort din partea celui în cauză.
Ascultați-l pe ‘sărbătorit’ înainte de a citi mai departe.
Nu cred ca mai înțelegea cu adevărat ce citea…
Textul ăla era mai degrabă o confesiune. Accepta faptul că cei care făceau recepțiile erau incompetenți, corupți sau amândouă laolaltă.
Dacă ar fi început cu ‘Următorii cetațeni au fost condamnați pentru abuz/neglijență în serviciu pentru că au acceptat recepționarea unor utilaje necorespunzatoare’ și apoi le atragea atenția celor nearestați încă ce urma să li se întâmple dacă mai continuau așa… era o chestie! Așa cum a citit el ce primise pe foaie…. ‘Să avem grijă să nu se mai întâmple…’
Ce fel de dictator mai era ăsta?!?
Nu cumva ne-am făcut-o cu mâna noastră? Atât atunci cât și acum?
2024 este ‘anul hotărâtor’. Alegem tot. Tot, la toate nivelurile. De sus până jos. De deciziile pe care le vom lua acum, ca nație, depinde viitorul nostru. Atât ca nație cât și ca indivizi.
‘Democrația’ începe la ‘microfon’. Înainte de a cere să fie votați, candidații expun problemele asupra cărora au de gând să se aplece și modul în care au de gând să le rezolve. Iar cei care au de gând să voteze, adică cei care își asumă responsabilitatea pentru propria soartă, ascultă. Ascultă cu atenție înainte de a alege.
Presa – adică mass media – transmite cu fidelitate tot ce încearcă părțile să-și transmită. Electoratul către candidați și candidații către electorat. Reamintesc în acest context că politicienii nu au la dispoziție un alt serviciu de informații în afară de presă. Și nici un alt megafon.
Ia să facem noi un fel de revistă a presei… Să vedem care sunt problemele presante pe care își propun să le rezolve principalii candidați. Și cum…
„Practic, PSD și PNL folosesc votul politic pe care îl aduc primarii pentru a crește șansele de a obține mai multe mandate de eurodeputați, iar Marcel Ciolacu și Nicoale Ciucă își securizează fotoliile de șefi de partide.”
Păi asta discutăm noi înainte de alegeri? Problemele lor?!? Și problemele noastre? Adică ce avem de gând să facem noi, populația, când ?!? După alegeri? La capitolul promisiuni neonorate?
Astea sunt momentele în care ne aducem aminte de istorie.
De cât de bine ne-ar fi dacă am fi înțeles mai mult din istorie!
Alegerea e simplă. Teoretic. În practică….
Teoria – adică evidența istorica – spune că toate imperiile se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu.
Practica – adica istoria locala, traditia – ne invata sa ‘plecam capul’. Ca sa nu ni-l taie sabia… Sa trecem si de hopul asta. Mai vedem noi dupa aia!
Tot istoria ne mai invata ceva. Napoleon parea de neinvins. Hitler parea de neinvins. Gingis Han nu a fost invins pe campul de lupta… Pana cu cateva zile inainte de prabusirea lagarului comunist, nimeni nu se gandea serios la ce se va intampla dupa. Pentru ca nimeni nu-si putea inchipui un ‘dupa’! Dar pentru ca imperiile nu rezista niciodata prea mult…
‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ a fost inventat in anumite conditii. In anumite conditii socio-istorice. Pe vremea cand ‘spatiul Carpato-Dunareano-Pontic’ se afla la rascruce de vanturi. Era o intersectie a istoriei. Un loc in care se infruntau trei imperii. Pe vremea cand istoria nu fusese inca scrisa. Iar cei care ajunsesera la concluzia asta nu avusesera niciodata sansa – adica timpul necesar – de a se gandi la invataturile istoriei.
Acum situatia e clara. Ar trebui sa fie clara… Singurii ochelari de cal care ne tulbura vederea sunt iluziile noastre. Fricile noastre!
Suntem, impreuna, mult mai puternici decat agresorul. Asa cum restul Europei a fost mai puternic decat Napoleon. Asa cum spatiul Nord-Atlantic a fost mai puternic decat Hitler si decat Stalin. Succesele initiale obtinute de agresori au avut la baza ezitarile victimelor. Care victime, odata trezite din pumni, au readus situatia la normal. La normalitatea istorica.
Tot asa si acum. Doar ca trebuie sa ne trezim odata. Sa ne mai trezim odata….
Una dintre știrile care au captat atenția comentatorilor FB în ultimele zile este
„Controversă după moartea unui copil din Bucovina. Medicii susțin că preotul a convins părinții să refuze donarea de organe.”
Părerile sunt împărțite. Ceea ce este cât se poate de firesc. Unii îl condamnă pe preot, unii religia… iar alții susțin că noi nu avem nici un drept să comentăm decizia părinților
Eu unul n-am nici o treaba cu decizia ‘apartinatorilor’. Nici cu „religia”.
Si nici cu faptul ca au simtit nevoia sa se consulte cu preotul. Chiar daca au făcut acest lucru dupa ce isi dadusera deja acceptul. Adica dupa ce fusesera deja de acord sa salveze cateva vieti.
Pana la urma, pot intelege si opinia preotului. Asa ii spune lui constiinta.
Problema pe care o vad, si care e imensa, este publicitatea facuta in jurul acestei ‘intamplari’.
Oamenii aceia au mers mai departe decat simpla razgandire. Au comunicat in spatiul public motivul razgandirii. La ‘oamenii de pe stradă’ a ajuns informatia ca un preot a sfatuit parintii unui copil aflat in moarte cerebrala ca salvarea unor vieti cu ajutorul organelor celui plecat deja pe jumatate dintre noi ar fi “necrestineasca”. Si ca sfatul unui preot poate intoarce o decizie mai mult decat generoasa!
Cu alte cuvinte, ‘stirea momentului’ este ca un preot a invatat o pereche de parinti crestini sa lase alti oameni sa moara. În chinuri!
Si ca acei parinti au acceptat sfatul si s-au conformat invataturii. Că acei părinti au acceptat versiunea acelui preot cu privire la ce înseamnă să te porți creștinește!
nicichiarasa 