Treceam prin fața televizorului când o doamnă destul de tânără tocmai rostea, de la tribuna Parlamentului, cuvintele de sub titlu.
– Are dreptate. Cine e? – O FSN-istă. – Aha. Și atunci? Dacă sunt conștienți de chestia asta, de ce îl mai țin în fruntea lor? Și în fruntea guvernului? După toate ce le-a făcut, inclusiv „aroganța” cu Nordis-ul?!? – Ești infantil! Ăștia cu moțiunea de cenzură sunt dușmănoși iar tu ești infantil! – Ce vrei să spui cu chestia asta? – O ducem mai bine acum decât cu 10 ani în urmă? Cu 30 de ani în urmă? Da. PSD-ul a fost la putere, direct sau indirect, aproape toată perioada asta? Da! Și voi nu le recunoașteți meritele! – Eu unul recunosc că o ducem mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu. Asta e la mintea cocoșului! – Și atunci? – Și atunci ce? Cei care votează Georgescu și AUR sunt și ei conștienți – cei mai mulți dintre ei – de chestia asta. Doar că sunt extrem de exasperați. În ăștia 35 de ani, toți cei care s-au perindat pe la putere au furat! Au furat prea mult. Și sunt încă la putere! În momentul ăsta, reprezentantul celor care se agață de scaun este Ciolacu. Tu poți să recunoști chestia asta? Sau e mai simplu pentru tine să mă consideri pe mine „infantil”?!?
Să fie oare întâmplător faptul că noi suntem singura țară din lume unde Libertatea, și Adevărul, se vând la tarabă? Pe sume modice?
Să depășim momentul…
Unii sunt ‘îngroziți’ de apariția noii formațiuni politice. Atât de îngroziți încât se gândesc dacă nu cumva ar fi cazul să ceară – în justiție, desființarea partidului. Alții, din considerente politice – din diverse considerente cât se poate de ‘politice’, doar că genul ăsta de ‘politică’ nu mai are demult de a face cu ‘funcționarea cetății’, se ascund după cireș.
“Am intalnit destul de des comparatii intre AUR si Miscarea Legionara, intre George Simion si Corneliu Zelea Codreanu. Deseori aceste legaturi sunt facute pentru a trage un semnal de alarma despre extremismul AUR (antisemitism, sovinism, ultratraditionalism, etc), adica sunt partizane si instrumentale.”
Radu Umbreș, identifică în continuare o serie de asemănări și de deosebiri. Făcând, prin aceasta, o convingătoare invitație către o discuție mai aprofundată. Dincolo de calculele ‘politice’ insăilate de diverși ‘instrumentalizatori’. N-am să mă apuc să reiau idelile lui, sunt la doar un click distanță.
Am să vă fac părtași doar la comentariul meu. De, blogul meu, comentariul meu…
„De acod cu aproape toate asemanarile si cu mare parte dintre deosebiri. As puncta totusi o asemanare ‘deosebita’. Asteptarile oamenilor. Analiza de mai sus este cat se poate de obiectiva. Doar ca noi, oamenii, suntem mai degraba rationalizatori decat rationali. Gandim, si actionam, mai degraba dupa cum credem noi ca este/ar trebui sa fie decat dupa cum este ‘in realitate’. Adica actionam dupa cum este in realitatea fiecaruia dintre noi, nu dupa cum este in realitatea ‘obiectiva’. In cea calculata ca medie a celor ce se intampla in societate. Discutia e lunga, si poate chiar ‘tehnica’, doar ca din anumite puncte de vedere situatia e mai groasa acum decat pe vremea mai sus mentionata. Sau nu mai ‘groasa’ cat mai complicata. Pe vrema aia, era un numar relativ mic de oameni care aveau habar de cele ce se intamplau in afara ‘bulei’ lor. Si care aveau asteptari ce nu puteau fi indeplinite in conditiile date. O parte dintre ei au devenit legionari, altii comunisti. Unii, destul de multi, chiar au trecut dintr-o parte in alta. Acum e alta situatie. Aproape toata lumea are internet. Adica pareri. Dar prea putini mai au sperante. Iar comunismul si-a aratat deja limitele.”
Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.
Piața, nu viața! Nu încă „viața”! Dar măcar suntem pe drumul cel bun…
Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!
‘Ai înnebunit și tu? Ți-a luat Covidu’ mințile?’
Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.
Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron. De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!
Asta la nivelul superficial de analiză. Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…
O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’. ‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi. ‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.
Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.
Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…
Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.
‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’
Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate. Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…
Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță! De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…
Să vedem… după cum spuse orbul. Poate că ne vine mintea la cap.
Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!
Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?
nicichiarasa 