Nu știți ce-s ăia Krampuși?

Niște arătări care vin să strice sărbătorile de iarnă.
Copiilor care n-au fost cuminți, în versiunea modernă, dar nu numai.

Și ce legătură au monștrii ăștia central Europeni cu Plugușorul nostru, obicei cu un caracter pronunțat extracarpatic?

Două chestii.
Ambele fac parte din suita Sărbătorilor de Iarnă.
În al doilea rând, există și la noi un echivalent al Krampuslauf. Mersul cu Ursul. Nu este chiar același lucru – sunt destule deosebiri între culturile central și est Europene, dar pot fi identificate suficient de multe paralele între ele încât să ne gândim la o origine comună.

Și, până la urmă, care e treaba cu sărbătorile astea?
Creștinii sărbătoresc Nașterea Mântuitorului, țăranii marchează reînceputul ciclului agrar, din ‘străfundurile păgâne’ avem referirile la cultul Soarelui…

Primii creștini nu prea aveau treabă cu luna Decembrie. Pe vremea aia sărbătoreau Botezul lui Cristos și ignorau nașterea. „Unii dintre ‘capii bisericii’ se opuneau idei de a sarbători o naștere. Origen (c.185-c.254) susținea în predicile sale că ar fi fost greșit ca Hristos să fi fost onorat in același mod în cae fuseseră onorați Faraon hi Herod. Zilele de naștere erau potrivite doar pentru zeii păgâni”
Alți „capi ai bisericii” aveau alte păreri.
În timp au fost propuse multe zile ‘de naștere’, din 17 Noiembrie până în 20 Mai.

Cert este că prima sărbătorire oficială a Crăciunului a avut loc abia în 336 și a fost organizată de Constantin. Adică de împăratul care a oficializat cultul creștin pe întreg imperiul aflat sub controlul său.
E greu acum, dupa aproape 2000 de ani, să punem degetul pe motivul care l-a convins pe Constantin să facă acest lucru.
E simplu, totuși, să constatăm că în aceiași zi romanii îl sărbătoreau pe Sol Invictus (Soarele Neînvins), obicei preluat, foarte probabil, de la egipteni.

In acest context, devine interesantă observația că „doar un număr relativ mic de culturi au dezvoltat religii centrate pe cultul Soarelui. Egiptenii, Indo-Europenii si Meso-Americanii. ‘Locul comun’ caracteristic tuturor acestor grupuri era nivelul înalt de civilizație urbană și o puternică ideologie bazată pe sacralitatea monarhiei. În toate aceste culturi Soarele este prezentat ca stapânul ambelor lumi, de sus și de jos, pe care le străbate, majestuos, în fiecare zi.”

Cultură urbană, rege sacru, ciclu agricol cu faze clare, cam astea ar fi cele trei caracteristici comune împărtașite de culturile care s-au bazat pe religii de sorginte solară.

Să vedem mai întâi cum e cu ‘ciclul agricol cu faze clare’.
Egiptul depindea, în întregime, de Nil. De revărsările Nilului, mai bine spus. Revărsări care aveau loc odată pe an. Și cum singurul lucru observabil de care vechii egipteni puteau lega aceste revărsări era mișcarea aparentă a Soarelui pe cer… iată cultul Soarelui.
Ceva similar s-a întămplat în zonele agricole cu climă temperată. Acolo unde apar diferențe atât de mari de temperatură între vară și iarnă încât trei luni pe an mare parte din vegetație moare sau este încetinită foarte mult. Și unde revenirea Soarelui – după solstițiul de iarnă, 21 decembrie, este sărbătorită cu foarte mare veselie.

Dar de ce era nevoie de un ‘nivel înalt de civilizație urbană’ pentru apariția unei religii solare? Și de ‘sacralitatea monarhiei’?

Păi chiar credeți că e nevoie să li se reamintească țăranilor despre importanța Soarelui? Sau, celor egipteni, despre cât de important era mâlul fertil adus de creșterile anuale ale Nilului?

Cosmogoniile de natură religioasă pun întotdeauna căruța în spatele cailor.
Conform autorilor lor, ‘întreaga fire’ este creația unor ‘agenți originali’, cărora oamenii trebuie să le se ofere dovezi continue de respect pentru ca lumea să rămână așa cum ne-am obișnuit noi să fie.
Asta în timp ce cosmogoniile de natură istorică sugerează că, indiferent de cum s-or fi pornit lucrurile, la un moment dat locuitorii unor anumite ținuturi au început să țeasă diverse mituri cosmogonice. În funcție, bineînțeles, de stadiul de dezvoltare socială în care se aflau la momentul când au început ‘să pună urzeala’. Și care mituri cosmogonice au evoluat odată cu locuitorii respectivi.
Tot așa au evoluat ‘dovezile de respect’ care trebuiau manifestate pentru ca lumea să-și păstreze congruența.

Orice civilizație urbană, și cu atât mai mult una ‘înalt urbană’, depinde în mod esențial de o agricultură funcțională. Chiar dacă locuitorii orașelor au o foarte puternică tendință de a uita chestia asta.
Țăranii vor găsi, aproape întotdeauna, o cale de supraviețuire în eventualitatea dispariției pieței care le consumă produsele. În schimb orășenii vor avea, în mod sigur, niște probleme enorme de fiecare dată atunci când vor dispărea sursele de aprovizionare cu alimente.
Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit tocmai pentru că nu a înțeles chestia asta.
După ce Iulius Cezar a cucerit Egiptul și apoi Galia, romanii – mă rog, conducătorii lor, au crezut că imperiul va dura veșnic. Aveau surse aparent inepuizabile de hrană iar locuitorii Romei păreau dispuși să le apere ‘manu militari’. Și chiar să cucerească altele. Cum s-a întâmplat pe vremea lui Traian.

Numai că prea mult ‘panem et circenses’ pus, în scopuri ‘electorale’, de către ‘aristocrație’ la dispoziția plebei a făcut ca aceasta să se ‘moaie’. Cu alte cuvinte, din dorința de a-și păstra privilegiile, aristocrația urbană și-a tăiat singură craca de sub picioare. Când a fost nevoie de soldați care să apere rutele de aprovizionare cu hrană, plebea a spus „pas”. Nu că nu s-ar fi prezentat la ‘încorporare’… pur și simplu nu a fost în stare, pe câmpul de luptă, să facă față ‘provocărilor’. Greu de descris acum, în amanunt, mecanismul care a dus la dispariția forței militare a imperiului Roman de Apus. Corupția conducătorilor, scârba acumulată în clasa de mijloc, ‘lumpenizarea’ clasei de jos… până la urmă rezultatul contează.
Căile de aprovizionare cu alimente a cetățenilor Romei, nodul gordian al imperiului, au fost întrerupte. Nodul a fost tăiat iar imperiul s-a destrămat extrem de repede. Citadinii de altădată s-au întors, foarte repede, la o existență eminamente rurală. Pentru mai bine de 1000 de ani.

După această rememorare, devine mult mai ușor de înțeles de ce o civilizație urbană, și mai ales una care depinde de o agricultură eminamente ciclică, va avea tendința de a dezvolta o cosmogonie solară. Adică una plină de avertismente dure la adresa conducătorilor, și a ‘beneficiarilor urbani’, cu privire la importanța activităților desfășurate sub ‘imperiul’ Soarelui.

‘Da’ nu crezi că ai cam luat-o razna?
Ai pornit de la plugușor și ai ajuns la cosmogonii… revino la chestiune, stimabile, că ne-ai cam pierdut pe drum…’

Cam asta aveam și eu în program…
Dar nu înainte de a vă atrage atenția că sacralizarea monarhiei nu e o chestie chiar atât de simpla pentru monarhi! Din exterior, ni se pare că beneficiază de condiții ‘regești’. Ceea ce este adevărat, numai că și cerințele ce apasau pe umerii lor au fost foarte dure.
Iar dacă ne uităm cu un pic de atenție, vom descoperi că monarhia a cam disparut din marea majoritate a ariilor acoperite pe vremuri de religiile solare. Mă refer aici la monarhia efectivă, aranjamentul social în care monarhul chiar avea un cuvânt de spus cu privire la mersul lucurilor.

Să revenim la oile noastre. La Plugusor, la Urs, la Krampuși…

Păi care e semnificația Plugușorului? Avem un conducător, ‘bădica Traian’, care face în așa fel încât el și oamenii care îl urmează să aibe ce mânca atunci când ‘omătu-i mare’. În toate variantele Plugușorului este vorba doar despre nevoia ca ordinea firească a Universului să fie păstrată.
Adică despre nevoia de colaborare dintre cei care ‘traiesc de pe urma plugului’. Cei care trag să meargă toți în aceiași direcție iar cei care au coarnele pe mână să-l țină drept și să întoarcă doar la capatul rândului.

Chestia e că Badica Traian nu vorbește, de loc, despre ‘ce s-ar putea întâmpla dacă’.
Pe tot parcursul Plugușorului curge doar lapte și miere. Nici un avertisment, nimic!

Ei bine, aici întervine Mersul cu Ursul.
Și să nu uităm ordinea! Întăi se merge cu Ursul, sau cu varianta mai diluată, Capra, și abia apoi cu Plugușorul.

Mai întâi avertismentul, ce s-ar putea întâmpla dacă ‘forțele răului’ nu ar fi ținute în frău prin colaborarea dintre oameni – de la Ursarul care il controlează pe Urs și până la copii care stau cu gura căscată în uliță.
Și apoi îndemnul. ‘Hai, înapoi la muncă, gata cu atâta sărbătoare. Mai lăsați și pentru la anu’.’

‘Foarte instructiv expozeul tău… dar ai uitat ceva!
Ce rol au Krampușii în toată chestia asta?
Și, din cîte știu eu, central-europenii n-au nimic care să fie echivalent cu Plugușorul nostru…’

Vorbeam mai devreme despre asemănările și deosebirile care există între Europa de Est și cea Centrală.
Coeziunea socială de dincolo de Carpați, și până la Atlantic, este mult mai mare decât cea care există între Carpați și Urali. Acolo pur și simplu nu este nevoie de Plugușor. Oamenii știu și singuri să se apuce de muncă după ce se termină sărbătorile. Și, în același timp, au învățat de mult că fiecare trebuie să-și îndeplinească cu seriozitate sarcinile pentru ca lucrurile să decurgă normal.

Tocmai din acest motiv Krampușii se adresează mai ales copiilor. Nu mai păcălesc pe nimeni altcineva. Chiar și asta funcționează doar în măsura în care părinții nu-și avertizează odraslele asupra ‘înșelătoriei’.

Și uite-așa, într-o parte a lumii, niște avertismente sedimentate în timp au ajuns motiv de amuzament popular – Krampușii, în timp ce în altele, acolo unde sedimentarea a fost răscolită de zvârcolirile istoriei, aceleași avertismente au devenit pretexte pentru cerșetorie.
Adică cetele de ursari fantomă care bântuie deja Bucureștiul, asurzindu-ne cu bătăi de tobă.