Archives for category: politica

Inainte de vot, multi dintre cei cu mancarime la buricele degetelor se apuca sa ii sfatuiasca pe alegatori. Votati cu aia sau cu ceilalti pentru ca altfel nu stiu ce nenorociri or sa se intample.

Dupa ‘despuierea urnelor’ – asa se cheama, in termeni tehnici, ‘contabilizarea primara’ a voturilor, aceiasi logoreici se apuca sa consilieze partidele. Cum ar trebui invingatorul sa isi nuanteze pozitia si sa isi adapteze programele si ce ar trebui sa faca invinsii pentru a nu mai repeta experienta la urmatoarele alegeri.

Ei bine, s-ar putea ca exact maniera de a caracteriza rezultatele alegerilor in termeni ‘competitionali’ sa ne fi adus in starea in care suntem acum.

Dupa cum ati observat, nu am sfatuit pe nimeni cum sa voteze. Nici nu aveam cum sa fac asa ceva, avand in vedere ca eu plec de la premiza ca cititorii – toti, nu doar ai mei – sunt cel putin la fel de rezonabili ca ‘scriitorii’. Cateodata poate chiar mai rezonabili. Nu de alta, doar pentru ca multi dintre cititori citesc mai mult decat cele scrise de un scriitor pe cand multi dintre acestia au tendinta de a se rezuma doar la o rasfoire sumara a celor scrise altii. Asa, ca sa fie si ei la zi…

Destul cu intepaturile, sa revenim la cestiune.
Deci, cu atat mai putin ma voi apuca sa dau sfaturi combatantilor dupa incheiera ostilitatilor, avand in vedere ca”halul” in care ne aflam se datoreaza exact modului in care aceste partide se razboiesc intre ele in loc sa conlucreze.

Sunt naiv?

Chiar si razboiul adevarat, cel din transee, poate fi inteles ca o forma de colaborare.
La inceput, la inceput de tot, oamenii se bateau ca chiorii. Masculii invinsi erau omorati, femelele erau luate in robie si apoi siluite, copiii foarte mici erau omorati iar cei mai marisori transformati in sclavi.
Putin mai tarziu, dupa aparitia mestesugurilor, singurul lucru care s-a mai schimbat a fost acela ca artizanii/artistii au inceput sa fie crutati atunci cand cineva reusea sa cucereasca o cetate sau alta.
Si mai tarziu, pe vremea cand razboaiele erau purtate mai degraba intre seniorii feudali – care aveau nevoie de brate de munca pentru a munci la camp – decat intre migratorii pradalnici si oamenii locurilor, au inceput sa fie introduse si regulile ‘cavaleresti’. Invinsii erau mai mai ales capturati in loc sa fie omorati si apoi returnati familiilor contra unei rascumparari in loc sa fie folositi ca sclavi.

Incununarea tuturor acestor eforturi a fost introducerea notiunii de crima de razboi. Odata cu aceasta intreaga activitate ‘razboinica’ a fost codificata si a devenit clar, pentru toata lumea, ce ai voie sa faci, si ce nu, pe campul de lupta. Ca unii n-au respectat regulile… asta e alta problema, rezolvata dupa aia, cu ajutorul tribunalelor ‘de razboi’. Numai ca esenta problemei e clara. Odata codificat, razboiul a devenit si el o forma de ‘colaborare’.

Si atunci de ce mai vorbim despre invingatori si invinsi in politica?

Activitate care presupune identificarea problemelor de interes public si rezolvarea lor, nu stabilirea vre-unei ierarhii intre personajele ‘scenei politice’…

Acum, ca am stabilit ‘cadrul teoretic’ in interiorul caruia am de gand sa conduc discutia, sa trecem la subiect.

Situatia in care ne aflam este clara. S-ar fi putut sa fie mult mai buna si alegatorii sunt constienti de chestia asta. Din pacate nici unul dintre programele propuse de catre partidele participante nu a generat vre-un mare entuziasm si nici unul dintre partide nu s-a bucurat de vreo mare manifestare de simpatie.

Asa se explica prezenta extrem de scazuta la vot. Nu neaparat in procente ci in cifre absolute. 72120000 in 2016 fata de precedentul minim, 7238000, inregistrat in 2008 – dupa o alta crestere economica desfasurata concomitent cu o apriga infruntare intre personajele politice ale momentului, Basescu si Tariceanu.

Sa vedem acum ce sugereaza numarul de voturi contabilizate in dreptul fiecaruia dintre partide.

Grupul politic cel mai disciplinat si ale carui promisiuni s-au adresat in principal persoanelor ‘lipsite de initiava’ – sau a caror raza de autonomie/aspiratie este relativ mai mica – s-a bucurat de o mai mare atentie din partea electoratului decat partidele care s-au adresat unui electorat mai ‘sofisticat’ si cu ‘pretentii’ mai ‘elevate’.

Luand in calcul si faptul ca in ultimii 26 de ani nici una dintre aripile politice care s-au perindat pe la putere nu prea si-au respectat cu adevarat promisiunile putem concluziona ca electoratul ‘lipsit de initiativa’ este relativ mai indulgent fata de cei care l-au ‘pacalit’.
Nu pentru ca nu si-ar da seama ca au fost pacaliti ci, mai degraba, dintr-un fel de inertie… dar, de fapt, nici nu prea conteaza chestia asta.
Cert este ca exista un numar de electori dispus sa voteze pentru un anumit gen de program, chiar daca cei care tot vin cu astfel de programe in fata alegatorilor reusesc sa le puna in practica cel putin la fel de prost precum cei din tabara cealalta.

Si mai interesant este ce s-a intamplat cu cei aflati pe partea dreapta a spectrului politic.

Prima oara au ajuns la putere in ’96, mai degraba ca un fel de razbunare experimentala a electoratului fata de excesele post-revolutionare decat ca urmare a vre-unei maturizari politice a populatiei. Aceasta lipsa de maturitate a fost evidenta si printre membrii clasei politice – cei de dreapta s-au certat intre ei in loc sa guverneze tara.

Dupa aceea au preferat mai degraba sa isi vada fiecare de treaba lui, grupati eventual in gasti.
Unele dintre acestea au fost, poate, mai bine organizate decat altele….
Cert este ca nici una nu a priceput ca electoratul de dreapta este mai greu de pacalit si mai greu de mobilizat decat cel din stanga. Pentru ca are pretentii mai mari, pentru ca intelege mai repede ca a fost pacalit – si se supara mai tare, pentru ca este mai mobil – inclusiv ‘fizic’, multi dintre cei de dreapta au plecat din tara cu prima ocazie … definitiv sau temporar.., pentru ca, statistic, cei care il compun au impresia ca se pot descurca foarte bine si singuri, fara ‘ajutorul statului’ – ceea ce ii face foarte sensibili la propaganda care incearca sa-i convinga ca ‘democratia este o vorba goala’ si ca lumea este oricum condusa din ‘umbra’

Fac o paranteza pentru a ma intreba, aici si acum, in ce masura sunt constienti ‘politologii’ de dimensiunea efectelor secundare care sunt generate de strategiile ‘de comunicare’ folosite de toti combatantii aflati ‘in conflict’.

Poate de acum incolo.
Daca omenirea a invatat sa transforme chiar si razboiul intr-o forma de cooperare, poate vom reusi si noi sa colaboram in ceea ce priveste destinul tarii noastre.

Altfel ne furam singuri caciula.
Si dupa aceea ne plimbam cu ea pe Coasta de Azur pentru ca aici nu prea are cine sa ne-o admire.

Politica poate fi vazuta, intr-adevar, si ca o ‘lupta pentru ciolan’. Mai ales ca bugetul unui stat poate oferi o gramada de ‘oase de ros’.

Numai ca genul asta de atitudine seamana putin cu agricultura extensiva.
Folosesti un teren agricol pana se secatuieste pamantul. Dupa aceea mai aprinzi o parcela de padure si te muti acolo.
Din pacate metoda asta functioneaza doar pana cand se termina padurea. Ce te faci atunci cand incerci sa te intorci de unde ai inceput si descoperi ca acolo s-a instapanit deșertul?

Nu cumva era mai bine sa fi avut, de la bun inceput, grija de pamantul tau? Mai o rotatie a culturilor, mai un ingrasamant, natural de preferinta… lucruri cunoscute de multa vreme de altfel…

Democratia reala este despre ce se intampla inainte de momentul votului.

Corectitudinea numaratorii depinde doar de cinstea celor din comisiile electorale iar comportamentul alesilor de caracterul cu care au venit de-acasa.
Daca alegatorii coopereaza eficient inainte de momentul votului – adica daca discuta deschis si civilizat,  daca practica o democratie autentica – atunci intreg procesul devine o incercare de a gasi solutii la problemele comunitatii.
Inaintea alegerilor sunt identificate problemele si propuse solutii, in timpul lor sunt selectati unii care par capabili sa duca la bun sfarsit acel set de solutii care pare mai potrivit iar dupa momentul electoral alesii se apuca de treaba, avand ca obiectiv principal indeplinirea programului. Urmand ca electoratul sa le multumeasca reinnoindu-le mandatul, in masura in care programul a fost indeplinit.

Daca suficient de multi dintre alegatori se lasa ‘aburiti’ de pescuitorii in ape tulburi atunci intreg procesul electoral degenereaza intr-un  concurs de manipulare in care se infrunta diversele tabere care se bat intre ele pentru ‘premiul cel mare’.

Accesul la resursele pe care le ofera ‘puterea’.

Iar alegatorii, toti – atat cei aburiti cat si cei care n-au fost in stare sa-i trezeasca pe primii, se vor trezi ca trebuie sa achite nota de plata pentru dezmăț.

 

Recenta măsura legislativa de creștere a sprijinului financiar pentru mamele cu mai mulți copii a stârnit diverse și variate reacții.

Ana Măiță, de la Asociația Mame pentru Mame, spune ca banii suplimentari pot fi de un real folos dar că această inițiativă ar trebui să fie doar începutul. ‘Este nevoie de îmbunatațirea reală a infrastructurii de sprijin a celor care încearcă să crească copii in Romania. Creșe, grădinițe, asistență medicală, stimulente fiscale pentru cei care angajează în mod legal bone, etc., etc….’
Părinţii nu au o problemă cu a face copii în România, au o problemă când e vorba să-i crească. Şi este dureros să aleg să-i crescă în alte state, care, culmea, poate nu au aşa indemnizaţii generoase pentru creşterea copiilor, dar au un sistem de suport pentru părinţi mult mai bine pus la punct.”

Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei, ne sugerează ca, înainte de a continua același gen de măsuri pe care le-am folosit și până acum, să încercăm să înțelegem de ce atât de multe cupluri tinere renunță să facă copii sau se opresc la unul, cel mult doi urmași.

Teoria evoluționistă susține că fenomenele apar ca simple întâmplări și se perpetuează în măsura în care acestea se potrivesc cu setul de condiții care determină o situație sau alta.

Deci, pe urmele Profesorului Ghețău, să căutam care sunt acele condiții care ii ‘încurajează’ pe tineri sa se abțină de la a da urmare îndemnului, până la urma firesc, ‘creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți lumea’.

Ca instrument de analiză vă propun să folosim Piramida lui Maslow. Chiar dacă a fost ‘denigrată’, mai ales de psihologi, aceasta poate deveni un instrument valoros, mai ales în sociologie.
Voi face o scurtă digresiune pentru a explica la ce mă refer.
Teoriei lui Maslow i se reproșează o anumită ‘lipsă’ de rigoare științifică – “However, after Maslow’s death in 1970, researchers did undertake a more detailed investigation, with attitude-based surveys and field studies testing out the Hierarchy of Needs. “When you analyse them, the five needs just don’t drop out,” says Hodgkinson (a psychologist at Warwick Business School). “The actual structure of motivation doesn’t fit the theory. And that led to a lot of discussion and debate, and new theories evolved as a consequence.”
Reproș absolut nemeritat, în primul rând pentru că Maslow însuși a prezentat-o ca pe un început fără pretenții: „The present theory then must be considered to be a suggested program or framework for future research and must stand or fall, not so much on facts available or evidence presented, as upon researches to be done, researches suggested perhaps, by the questions raised in this paper.”
Alți cercetători, cu procupări mai degrabă sociologice decât psihologice, au opinii mai nuanțate: „The researchers also discovered that those who felt their life was positive did so more when their most basic needs of food, shelter, and money were met. The higher needs, autonomy, respect, and social support, were linked to a feeling of joy. “Thus life satisfaction is not just an individual affair, but depends substantially also on the quality of life of one’s fellow citizens,”

Concluzia pe care o trag eu este ca Teoria lui Maslow are o puternică ‘încărcătură’ statistică, în sensul că observațiile sale sunt valabile mai degrabă ca medii rezultate din observarea unor populații întregi decât ca niste reguli cărora s[ li se supună indivizi izolați. Și aceștia respectă, bineînțeles, acelaș tip de legități,  însă cu puternice ‘variații’ individuale și nu în mod deterministic, așa cum și-ar dori psihologii și departamentele de HR.

Simplificând puțin teoria, putem grupa cele cinci etaje ale piramidei în trei mari etape.

– Cea care grupeaza necesitățile ‘fiziologice imediate’: de regulă, și mai ales în situația indivizilor valizi, acestea sunt satisfăcute în principal prin eforturi individuale, chiar dacă efectuate în context social.
– Cea care grupeaza necesitățile legate de siguranța persoanei, apartenența la grup și stima de sine – fiecare dintre ele putând fi satisfăcute nu doar exclusiv in context social ci doar exclusiv cu concursul activ al celorlalți membrii ai comunității imediate persoanei despre care vorbim și
– Cea care marchează, de fapt, întoarcerea la autonomia individuală – actualizarea sinelui. Ne-uitand nicio clipă, bineînțeles, că și această etapă are loc, indiferent de cât de puternică este componenta individuală, tot în context social – individul însuși a fost deja puternic modelat de societatea în care/cu ajutorul căreia și-a satisfăcut – în ce măsura în a fost capabil să o facă în condițiile date – necesitățile grupate în primele doua etape.

Să vedem cum reușește populația Romaniei să își satisfacă aceste trei categorii de necesități, ținand cont de faptul că evaluarea rezultatelor este făcută de invizii în sine, procesul fiind mai degraba unul de tip iterativ – fiecare om își re-evaluează, constant, situația și, în plus, compară rezultatelele obținute de sine cu cele obținute de ‘ceilalți’.
Și cum din ce în ce mai mulți Români au acces la internet acești ‘ceilalți’ sunt din ce în ce mai departați de punctul ‘de stație’, atât în sensul geografic al conceptului cât și in cel cultural.

Necesitățile ‘fiziologice imediate’.
Din păcate suntem încă destul de departe de media Europeană – cea pe care o cunoaștem, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai bine. Și cu toate că o cunoaștem, nu prea reușim să ne apropiem suficient de repede de ea.
Cu toate astea sunt anumite segmente de populație din Romania care par a nu lua în considerare aceste aspect. Dupa cum sunt și unele popoare, care trăiesc mult mai prost chiar și decât cele mai defavorizate grupuri din Romania, care continuă să dea naștere unui număr de-a dreptul eroic de copii. S-ar putea deci ca acest aspect, cel direct material și relativ ușor de rezolvat cu mijloace financiare, să nu fie chiar atât de definitoriu pe cât speră cei care promovează, mai degrabă ‘expeditoriu’,  măririle de alocații…. mai ales că același fenomen de încetinire a nașterilor apare și în alte țări, unele cu niveluri de trai mult peste cel din Romania. Japonia, Germania, Scandinavia…
Unii ar spune chiar că ‘prea multă bunăstare moleșește’. Nici asta nu mi se pare a fi vreo certitudine. Îmbătrânirea demografica apare și în Rusia, care, cu toate progresele făcute, nu poate încă rivaliza cu țările din Europa de Vest, precum și în Grecia, țară cu mult in urma Germaniei la capitolul nivel de trai si doar cu foarte putin in urma ei la capitolul fertilitiate – 1,3 copii nascuți la o femeie față de 1,4, in 2013. România, la aceiași dată, înregistrând aproape 1,4, adica undeva intre Grecia si Germania – cu toate ca nivelul de trai este semnificativ mai mic decât în oricare dintre acestea două.

Pe de altă parte sunt unele tari cu un nivel de trai foarte ridicat care nu suferă de această problema. SUA și Israelul de exemplu.

Grupa necesităților psiho-sociale – adica cele care isi gasesc implinirea in etajele 2, 3 și 4 ale piramidei, pentru care este nevoie de colaborarea celorlalți membri ai comunității și, mai ales, care determina hotărâtor modul în care fiecare individ va reacționa odată ajuns la ‘etajul’ la care se face ‘reevaluarea sinelui’ – unde, printre altele, individul ia decizia de a face sau nu copii.

Aici am ajuns exact in zona pe care o menționau Ana Măiță și Vasile Ghețău.

Infrastructura de care vorbea reprezentanta Mamelor pentru Mame este un construct social. Este nevoie de o cooperare instituțională bine pusă la punct pentru ca necesitațile despre care vorbea ea să fie îndeplinite iar suplinirea lor la nivel individual cere eforturi aproape supraomenești.
În același timp exact la acest nivel – cel al cooperării sociale – sunt edificate și așteptările indivizilor care compun o anumita comunitate. Iar dacă rromii, de exemplu, au fost învătați de către istorie să se bazeze doar pe ei înșiși și să nu se aștepte la prea mare sprijin din partea celor din afara comunității lor restrânse, marea majoritate a celorlalți au alte așteptări de la societatea din care fac parte – așteptări născute tocmai din și în timpul interacțiunii cu conaționalii lor precum și din normele social-culturale prevalente la momentul respectiv în comunitatea analizată.
Tot la acest nivel este constatată problema – scăderea natalității – și propuse/luate măsurile prin care societatea încearcă remedierea ei.

Ori, dacă așa cum ne atrage atenția Vasile Ghețău, acționăm înainte de a înțelege cu adevărat ce ni se întâmpla, s-ar putea ca rezultatele intervențiilor noastre să nu rezolve, cu adevărat, mare lucru.

Și, de fapt, mi-e tare teama ca nici măcar rezolvarea formala a celor sesizate de Ana Măiță nu ar fi suficient. Ar fi, evident, un mare pas înainte. Precum și o indicație, chiar dacă indirectă, că ne aflam pe drumul cel bun – către un nou ‘proiect de țară’.

Căci, până la urmă, asta e diferența între Israel/SUA și celelalte țari ‘dezvoltate’. Cetățenii acestor două țări, Israelul și SUA, Americanii într-o măsură din ce în ce mai mică, mai știu încă ‘pentru ce trăiesc’. Chiar dacă ‘visul American’ nu mai e chiar atat de mobilizator – mai ales pentru americanii înșiși – acesta este încă suficient de puternic pentru a ‘energiza’ masele către viitor. Tot așa marea majoritate a Israelienilor știu pentru ce trăiesc. Măcar pentru a-și apăra țara proaspăt regăsită.

Dar noi?!?

Noi pentru ce traim?

Ce vise ne propunem să indeplinim?
Ce poate visa, in mod rezonabil, un cetățean obișnuit al României?
Ce planuri îi sunt propuse, la nivel comunitar sau național, de către figurile semnificative care trăiesc în contemporaneitatea sa?

Ce fel de țară a primit, Românul de rand, moștenire de la părinții săi?
Ce fel de țară pare condamnat să lase în urmă, indiferent unde și când va pleca?
De ce ar mai aduce pe cineva pe lume, AICI?

takes-a-village-quote

I’ve spent the first 30 years of my life under communist rule.

One of their many ‘mantras’ was: ‘Children are the future of mankind’.

Communist rule had brought about so much happiness in Romania that people had stopped making children.
Concerned about the future the communists had decreed that from then on abortion was to be considered a crime – after it was freely available until that time,  October 1, 1966.
As a consequence more than 10 000 women died after botched abortion attempts – all other methods for birth control had been banned also.
Add to those deaths the individuals, mostly youngsters, killed while attempting to flee communism by sneaking across the borders.

But there was one good thing that communist rule had brought to the people. Not that much because the communists really cared about the fate of the individuals but because they needed skilled laborers in order to put their plans into practice.

Schooling was free.
You could learn as much as you wanted without having to pay a dime.
One had to pass some exams, positions were limited for higher education, but if you were smart enough and diligent enough you could go really high. Specially in the area that is currently known as ‘STEM’. ‘Humanities’ were somewhat off limits, because one could get ‘funny’ ideas when delving too deep in that area but STEM was OK.

Fast forward to our days.

Half of my University mates – I have a MSc in Mechanical Engineering – have emigrated right after Ceausescu was toppled while political power in Romania has fallen under the constant grip of a small coterie which doesn’t really care about what’s going on and/or has not enough intellectual flexibility to understand that we are currently running towards a dead end.

In the end the ‘good’ thing has proved to be a poisoned apple. By tuning the schooling system towards their own goals the communists had created many generations of  superb engineers – who were welcomed by the ‘greedy capitalists’ – but also had completely discouraged independent thinking – the kind needed to breed honest politicians and effective public figures, if you can accept those concepts as anything more than empty words.

Gazing over the borders I became even more despondent.

Forget, for a minute, about child pornography, sweat-shops and so on. These are absolutely horrible but we might console ourselves with the thought that those who are involved in them are either mentally disturbed or blinded by greed.

But something like this?

rape threats

Supposedly a feminist writer is followed by either like-minded people or opponents of her ideas only both categories belong to the wider category of ‘intellectuals’ – people concerned with ideas, human rights, philosophical thinking, etc., etc….
In this context to threat a mother that you are planning to rape her child is way above anything that was imaginable until this moment.
It’s as if being able of sophisticated thinking is no longer one of the venues towards becoming a better person – by simply being able to understand how much pain is produced by evil or careless behaviour.

Then I came across the meme at the top of my post.

I must confess that I don’t like her. For various reasons that do not fit here. Enough to say that while watching the DNC 2016 I had the distinct impression of being transported back in time to one of the congresses organized by the Romanian Communist Party.
Because of my dislike of her I had the tendency to believe that she had actually wrote that.

trust-but-verify-quote-2

So I did that.

false

“While it’s true that Hillary Clinton published a book in 1996 called It Takes a Village: And Other Lessons Children Teach Us, it does not include the above-displayed quote, and Clinton (a parent herself) has not said at any point that she believes that children should be raised by the state with parents taking a secondary role.

 

OK, some of you will tell me that Snopes is leaning towards the left and that you cannot always trust its findings.

I can agree with that. Sometimes you should not believe your own eyes, let alone what you read over the Internet.

But my argument still stands.
What has happened to us?
Why are we so willing to involve even our children in our political lies? It doesn’t matter here who lied – Snopes or those who ‘cooked’ this meme…

What are politics for if not for securing a future for our children?

What kind of future can be build on lies?
On this kind of lies and on this kind of threats…

When are we going to understand that the state which side-lines the parents is a fascist one – fascism and communism are close authoritarian cousins, that no one can survive for long outside a community and that the community, as a whole and each of its members, fare better if all its members have a real chance to develop their potential?

Education and health care should not be treated as ‘individual rights’.
It is obvious to the naked eye that societies who take good care of their members while simultaneously respect their freedom fare better than those who let their members fend for themselves without helping them train for today’s job market and without extending them any safety net.
We keep saying that we need better skilled individuals and do nothing about it. We keep saying that in a free market there are risks that have to be taken yet we step back when a risk taker who happened to have failed, honestly, asks for our help.

OK, I understand. The communists dissuaded their children from studying ‘humanities’. Simply because they might have started to ask the very same questions that I’m asking today.

But what happened to the rest of the world?

Who is thinking about the future, beyond planning for future cash-flows (extremely unreliable in the first place), anyway?

Antena 3 a organizat o intalnire cu spectatorii sai.

Daca stai sa te gandesti ar fi fost chiar ciudat sa nu fi folosit la maxim prilejul asta.

La un moment dat Mircea Badea a facut o aluzie la Dan Voiculescu iar cativa din multime i-au scandat numele.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb: ‘Oare ce-o fi in capul oamenilor astia? Or fi platiti? Sau poate ca nu inteleg eu toate fineturile situatiei?’

S-o luam metodic.

– A fost sau nu ‘omul Securitatii?’
Inca nu a prezentat nimeni dovezi clare in sensul acesta. Este cert insa ca Voiculescu a avut legaturi stranse cu oameni puternici, atat din vechiul regim cat si din cel proaspat instalat dupa ’89. Pe de alta parte, chiar daca a avut legaturi cu Securitatea se pare ca acestea au fost cu acea parte a Securitatii care nu se ocupa de oropsirea oamenilor de rand. Amanunt foarte important pentru modul in care este vazut de oamenii de pe strada.
– Dupa Revolutie si-a folosit relatiile pentru a se imbogati.
OK, si cine dintre cei care au putut face asa ceva nu a profitat de relatiile sale?
– A infiintat un partid politic extrem de oportunist.
Si unde e diferenta dintre el si ceilalti sefi de partide?
– A furat de la stat.
Nu a fost, nici pe departe, singurul.
– A fost condamnat pentru asta.
Iarasi, nu este singurul.

Si atunci cum se explica polarizarea extrema a opiniei publice cu privire la persoana sa?

In acest moment al discutiei trebuie sa vorbim un pic de diferenta dintre realitate si perceptie. Aceia dintre noi care ne consideram intelectuali pretindem ca am auzit despre ea in timp ce restul lumii merge dupa principiul ‘ce e-n gusa, si-n capusa’. Sau, altfel spus, ‘faptele vorbeste’.

Cu alte cuvinte perceptiile intelectualilor sunt influentate mai ales de ideologiile la care au aderat fiecare dintre ei pe cand perceptiile oamenilor ‘de rand’ mai degraba de gesturile pe care le sesizeaza.

Parca a inceput sa se mai ridice ceata, nu?
Deja nu mai e chiar atat de complicat de inteles intensitatea cu care il urasc pe Voiculescu cei care se considera a fi de dreapta: Un tip care a avut stranse legaturi cu fostul regim, care si-a folosit relatiile pentru a se imbogati pe spinarea statului, pentru a infiinta un partid cameleon si o televiziune aservita intereselor stangii.
Pentru cei de stanga toate ‘realizarile’ lui Voiculescu – mai putin imbogatirea pe seama statului – sunt pe atat de remarcabile pe cat sunt de reprobabile pentru cei de dreapta. Ba chiar si bogatia lui devine oarecum acceptabila – printr-un proces de ‘normalizare’ (orice lucru des intalnit devine ‘normal’, adica acceptabil), cu atat mai mult cu cat o parte din ea a fost folosita pentru infiintarea Antenelor iar o alta parte pentru fundatia Mereu Aproape si pentru burse de studiu.

Iar pentru oamenii de rand, adica pentru cei care i-au scandat numele in piata si care nu dau atentie sofisticariilor ideologice, faptele sunt hotaratoare.
– ‘A facut televiziunea la care ne uitam? Si care a fost singura care i-a tinut piept lui Basescu pe vremea cand ne taia pensiile si inchidea spitalele?’
– ‘S-a imbogatit pe seama statului? Si care dintre bogatasii de astazi nu a facut chestia asta? Macar asta vad ca tine cu ‘noi’.’

Si uite-asa in ochii unora dintre concetatenii nostri Voiculescu a inceput sa capete un aer daca nu de haiduc autentic atunci macar de personaj tragic care a ajuns la puscarie nu atat pentru faptele sale cat, mai ales, pentru indrazneala sa de a se certa, la cutite, cu Basescu.

Logica pe care se bazeaza acestia fiind simpla. Ei nu neaga furturile lui Voiculescu, nu sunt naivi. Pur si simplu se intreaba ‘Bine, si restul celor care au furat de ce nu sunt in puscarie? De ce pe vremea lui Basescu au fost ‘saltati’ mai ales cei din tabara ‘cealalta’?
Asta in conditiile in care pentru foarte multi dintre romani a fura de la stat nu e chiar atat de reprobabil ca a fura de la o persoana fizica. N-am sa intru in amanunte, asta este o stare de spirit caracteristica pentru societatile care au trait multa vreme sub regimuri dictatoriale, unde statul este un dusman si nu un partener.

Greu de contracarat asa ceva, doar cu argumente de natura ideologica si mai ales in situatia in care interlocutorii nu sunt sensibili la argumente de genul acesta.

Pana la urma problema reala nu este Voiculescu in sine ci modul in care ne raportam noi la Voiculestii din jurul nostru. Si, impreuna, la stat.

Adoptarea acestei legi a impartit România in două tabere si a determinat Banca Centrala Europeana sa ne trimita un aviz extrem de ciudat dar care lamureste multe.

Unii se bucura ca in sfarsit cineva le-a dat peste nas bancilor, bancile – sau mai bine spus bancherii si actionarii – spumega de furie iar cei de la UE nu prea stiu pe unde sa mai scoata camasa.

Treburile nu sunt totusi chiar atat de complicate.

Pe vremea cand toata lumea era plina de sperante bancile au dat o gramada de credite cu garantie imobiliara iar „consumatorii” s-au angajat voiosi sa le plateasca. Bancile isi facusera calculul ca nu pot sa piarda – doar ele insele facusera evaluarile cu privire la bunurile puse sub ipoteca. In plus exista si prevederea ca atunci cand executarea garantiei nu acopera valoarea datoriei banca se poate indrepta asupra altor bunuri ale debitorului sau chiar asupra veniturilor sale viitoare. Iar clientii nu fusesera atenti la amanunte de genul asta.

Dupa criza situatia a devenit paradoxala. Oamenii s-au trezit ca au de platit rate enorme pentru o proprietate care valoreaza jumatate din pretul platit pe ea cu doar cativa ani inainte dar bancile inca nu aveau prea mari probleme. Toti cei care mai aveau slujbe – adica majoritatea debitorilor – au continuat sa plateasca ratele pentru ca nu aveau alta alternativa. Daca s-ar fi oprit banca le-ar fi luat casa – pe care ar fi vandut-o la un pret ridicol de mic – iar ei tot ar fi trebuit sa plateasca restul datoriei. In plus fata de chiria pentru noua locuinta.

In situatia asta nenea Parlamentul European de mana cu nenea Consiliul Europei s-au gandit ca macar de acum in colo sa ii protejeze pe consumatorii europeni de credite. Asa ca au emis Directiva 2014/17/UE. 50 de pagini din care rezulta ca incepand cu data de 21 martie 2016 contractele de credit ipotecar incheiate in Europa sa semene cu cele din America. Adica datoria sa fie stinsa in intregime atunci cand imobilul care face obiectul ipotecii intra in posesia bancii.

Parlamentarii romani au facut un pas mai departe si au prevazut in noua lege posibilitatea ca si cei care au incheiat contracte de credit inainte de aceasta data sa poata iesi din ele prin aceiasi metoda.

Din momentul acesta „formalistii” au sarit in sus. Cum se poate ca statul sa intervina legislativ intr-un contract deja incheiat, de comun acord, intre doua parti?
Cum se poate ca un act legislativ sa aibe efecte in mod retroactiv?

Pai hai sa o luam altfel.
Atunci cand a fost incheiat contractul banca a fost cea care a trimis un evaluator la fata locului si tot ea a stabilit cat din valoarea stabilita de acel evaluator va fi luata in calcul la stabilirea ipotecii.
Acea valoare nu face si ea parte din contract? De ce acum, cand debitorul nu mai poate – sau nu mai vrea, pentru ca nu mai are nici un sens din punct de vedere „economic” – sa ramburseze creditul nu se mai face in nici un fel vorbire despre acea „valoare”?
Nu este si asta o forma de modificare, chiar daca implicita, a contractului?
A manifestarii de incredere reciproca dintre parti?

Adica banca are voie sa spuna „pardon, am gresit” dar clientul nu?

Sincer sa fiu, inteleg foarte bine temerile bancherilor.
Si pe cele ale Bancii Centrale Europene.
Ba chiar si pe cele ale proprietarilor de case – daca legea va intra in vigoare in forma actuala preturile vor mai scadea, cel putin pe termen scurt.

Numai ca lucrurile trebuie lamurite repede.
Daca am inteles ca principiul dupa care au functionat lucrurile pana acum nu a fost bun – si asta este foarte clar, inclusiv din directiva citata mai sus – atunci situatia trebuie remediata pentru toti, nu doar pentru viitor.

Sau poate ca la asta se refera cei care vorbesc cu atata patima despre „hazardul moral”?
La faptul ca daca situatia nu se reglementeaza repede lumea isi va pierde de tot increderea in sistemul bancar?

#colectiv

Daca vedeti asa ceva prin oras,rupeti-le.Nu ii lasati sa profite de pe urma durerii noastre.

Iar cel al ratiunii civice le permite acestora sa supravietuiasca.

Dupa ce reactia initiala la tragedia din clubul Colectiv s-a mai estompat oamenii au inceput sa actioneze asa-zis rational.
Unii au tratat situatia ca pe o ocazie si au incercat sa profite de ea iar altora a inceput sa li se faca frica ca nu cumva sa fie luati de fraieri.

A profita nu este deloc rusinos, cu conditia sa o faci decent. Adica fara sa inseli pe cineva.
A nu te lasa fraierit este de-a dreptul meritoriu, cu conditia sa nu cazi in aceiasi capcana ca profitorul ‘oneros’.

Mie unuia mi se pare ca numele de ‘Partid Colectiv’ este foarte bun, din punct de vedere al marketingului politic, dar foarte nepotrivit in aceasta situatie. Dupa cum la fel de nepotrivit mi se pare, din punct de vedere democratic, indemnul de a rupe niste afise politice.
Daca nu iti convine ce se intampla intr-un partid politic poti oricand sa te inscrii in el si sa incerci sa-i schimbi orientarea.
Sau sa infiintezi un altul si sa convingi electoratul ca varianta ta este mai buna.

Daca te apuci sa rupi afise nu faci decat sa le dai dreptate celor care sustin ca singura cale de a asigura functionarea societatii este cea ‘autoritara’.

” To keep tabs on a radical political group, send a spy; to disrupt them, send an agent provocateur; to destroy them, send no one but lead them to believe they’ve been infiltrated.

 

ltcm

As a teenager I’ve been reading a lot of detective novels. It was then that I learned the phrase that gives the title of this post.

“In fact, the phrase, which is occasionally used in its loose English translation ‘look for the woman’, expresses the idea that the source of any given problem involving a man is liable to be a woman. That isn’t to say that the woman herself was necessarily the direct cause of the problem, as in Shakespeare’s Macbeth for instance, but that a man has behaved stupidly or out of character in order to impress a woman or gain her favour.”

It seems that nowadays people have given up chasing women and started to ‘follow the money’ trek.

Russia says Turkey ‘shot down plane for IS oil’.

The secret bribes of big tobacco.

Coruption in sport: Nebiolo named in ISL bribes scandal.

FIFA: A timeline of corruption.

Volkswagen: The scandal explained.

Cash, visas and talks: key points of EU-Turkey pact on refugees.

Some people might say that corruption has reached an unacceptable level.
Right and wrong. Right in the sense that corruption has indeed reached an unacceptable level and wrong in the sense that NO amount of corruption is ever acceptable, but this is beyond the point of this post.

To some other people the recent developments might suggest that there is no way out of the current situation, where corruption “is no longer a practice but has become a pervasive culture”.

On the contrary. The fact that more and more corruption cases are continuously brought to the surface is not, in any way, a proof that corruption has reached new ‘heights’ but a powerful suggestion that more and more people have become fed up with this phenomenon and no longer disposed to turn a blind eye to what is happening in their presence.

enron

Atunci cand vine vorba despre analizat, post factum, intentiile faptuitorilor treaba este atat de complicata incat mi se pare o pierdere de vreme. Primul obstacol fiind acela ca niciodata nu poti sti daca a fost vorba despre nestiinta sau despre asumarea costurilor, mai ales atunci cand acestea urmeaza sa fie platite de altii. Iar al doilea lucru care ma determina sa fac economie de efort este ca, de fapt, nu conteaza. Consecintele sunt aceleasi, indiferent de motivatiile celor care au initiat procesul.

Iar acestea, consecintele, fiind de natura factuala, sunt mult mai usor de analizat.

Numai ca, oricat de factuale ar fi, ele trebuie analizate in cheia potrivita.

Deci.
PSD-ul a initiat un amendament, ceilalti au protestat de forma, amendamentul a trecut pana la urma aproape in unanimitate, ‘o parte a presei’ a luat foc iar cei din tabara initiatorilor tac malc asteptand sa vada ce va face Iohannis.

Trecerea in revista este foarte schematica si fara o conexiune stransa cu spatiul media este greu de sesizat ce voi spune in continuare asa ca voi solicita din partea voastra un pic de incredere ‘oarba’. Bineinteles, doar pe durata urmatoarelor cateva paragrafe.

Ei bine, masura luata in parlament este prin excelenta una politica numai ca marea majoritate a analistilor o intorc pe toate fetele doar din punct de vedere economic. Foarte rar mai spune cate unul, si doar en-passant, ca cei care au votat in favoarea ei – toti, nu doar initiatorii, au facut acest lucru luand in considerare (numai?) apropierea alegerilor. Si apoi se apuca sa planga, in cheie economica, de grija deficitului bugetar de anul viitor.

Tocmai de aceea voi incepe prin a incerca sa inteleg ce efecte va avea aceast amendament mai ales in plan politic si abia apoi in plan economic.

Aparent scorul este 1 la 1. Parlamentarii ambelor tabere au votat cot la cot asa ca, cel putin la prima vedere, s-ar parea ca nimeni nu va castiga nimic din chestia asta.
Da, numai ca efecte vor fi – chiar daca ele nu vor putea fi transformate in voturi de nici una dintre parti.

Daca impartim scena politica si sociala – locul unde se joaca aceasta piesa de teatru, pana la urma destul de absurda – in tabere, vom observa cu usurinta ce se intampla:

– Parlamentarii, aproape toti, incearca in disperare sa isi pastreze sansele de a fi realesi. ‘Pai si ce te miri?’ Nu ma mir de ce fac ei, doar ma intreb daca agitatia lor ar mai fi fost atat de mare daca ar fi fost adoptata legea pensiilor pentru parlamentari si, anticipez un pic, ce ar fi fost mai ieftin? Sa platim pensiile alea ‘nesimtite’ sau sa facem fata catastrofei economice cu care ne ameninta marea majoritate a celor care au pareri pe tema asta?
– Platitorii de taxe se simt jefuiti.
– Bugetarii se simt aratati cu degetul.
– Marii operatori economici, cei care sperau sa prinda contractele de investitii de anii viitori, se simt frustrati ca nu vor mai avea la fel de multi bani la dispozitie.

Concluzia?

Exact in momentul in care eram pe cale sa gasim un minim consens national si sa incepem ce n-am facut in ultimii 25 de ani – adica sa ne apucam cu adevarat de treaba, iar am reusit sa gasim un motiv pentru a ne uita chioras unii la ceilalti! Parlamentul, impreuna cu intreaga clasa politica, au mai pierdut ceva din bruma de credibilitatea pe care o mai aveau, populatia este din nou dezbinata, prapastia dintre angajatori si forta de munca s-a mai adancit inca un pic…
Deci nimeni nu castiga nimic, nici macar in termeni relativi, numai ca toti pierdem din greu.

Mai conteaza daca cei care au trecut aceasta masura prin parlament stiau ce urma sa se intample? Sau daca tot ce au incercat sa faca a fost sa-si maximizeze sansele la urmatoarele alegeri?
Poate pentru istorici…

In ceea ce priveste efectele economice ale acestei masuri, daca or mai avea vreo relevanta…
Cresterea deficitului nu este de loc certa. O executie bugetara corecta, atat pe partea de colectare cat si pe partea de verificare cu atentie a costurilor, s-ar putea sa aduca mari surprize…
Cu atat mai mult cu cat toate cresterile astea salariale se vor duce imediat in consum. Chiar daca o parte din acest consum se refera la marfuri importate in conditiile unei colectari (mai) eficiente a taxelor bugetul va avea destul de mult de castigat.

Si inca o chestie foarte interesanta. Acu’ vreo doua zile am auzit pe cineva la televizor – imi pare rau dar nu am fost atent sa vad cine era si nici macar la ce emisiune – care intreba foarte inspirat: ‘oare de ce finantatorii internationali (FMI, BM, UE) protesteaza doar atunci cand vine vorba despre majorari de salarii sau scaderi de taxe si niciodata cu privire la faptul ca in Romania un kilometru de autostrada costa de 2-3 ori mai mult decat oriunde in alta parte?’ Bine, nu doar finantatorii internationali se comporta in felul acesta…

In incheiere as vrea sa va atrag atentia, doar aparent fara legatura, asupra unui articol publicat de DCNews.
“A treia sau a patra oară, după tragedia din Apuseni, văd că, în timp ce muncim ore în șir ca să rezolvăm totul, începe, cum se spune în afară, asasinarea caracterelor. Mai precis, pe cine vrem să terminăm. Vrem să-l terminăm pe Arafat. Și începe o linie de articole cu atacarea lui Arafat pe toate liniile. Ce nu se înțelege, în acest moment, este faptul că acest tip de atac continuu, nu întotdeauna fondat, pe bază de informații credibile (mai precis cu ‘aparenta de credibilitate’, completarea mea), va face ca, în viitor, multor colegi să le fie teamă să ia decizii, să coordoneze o intervenție și să avem o situație mult mai gravă în situații urgente”, a mai zis Raed Arafat.”

Vorbeam mai sus despre faliile care exista in societatea romaneasca, si care o impiedica sa functioneze cat de cat multumitor. Ei bine, iata unul dintre mecanismele prin care apar si sunt adancite aceste falii.
Pana la revolutie ‘presa centrala’ ne batea la cap ad nauseam cu ‘unitatea de nezdruncinat a intregului popor in jurul conducatorului iubit’ iar acum fiecare tabara are cate un ‘organ de presa’ cu ajutorul caruia isi ataca ‘dusmanii’, inclusiv sub centura daca nu se gaseste un motiv real.

Pe termen scurt s-ar putea ca ‘divide et impera’ sa dea rezultatele scontate numai ca pe termen lung aceasta tactica duce intotdeauna la pierderi strategice.

Cautand pe net o fotografie cu care sa ilustrez postarea de astazi am constatat – multumesc Politica Ridicolaca acest leit-motiv este vechi de cel putin 3 ani.

Las la o parte orientarea politica a blogului de unde am imprumutat fotografia, analiza pe care o face fenomenului ramane in picioare.

Numai ca eu voiam sa ating o alta latura fata de cea tratata acolo, si pe care va invit calduros sa o cititi.

Intrebarea pe care mi-o pun eu este: ‘OK, ne-am prins! Si acum ce facem?’

Avem, ipotetic vorbind, mai multe variante.

– ‘Aruncam copilul odata cu apa din cada’ si renuntam, cu totul, la clasa politica. Lasam pe primul care pare mai de doamne-ajuta, sau care reuseste sa ne ia mintile, sa ia toata puterea si dupa aceea ne rugam de el sa ne dea si noua cate ‘un semn de mila mariei sale’. Am mai incercat chestia asta – chiar daca inconstient, pe vremea lui Iliescu? Si nu a iesit mai nasol decat a fost doar pentru ca Iliescu nu a fost chiar atat de eficient pe cat ar fi putut sa fie? Precum Alexander Lukashenko, de exemplu?
– ‘Alegem raul mai mic’? Pai nu asta am tot facut pana acum? Si uite unde am ajuns. Nu chiar atat de rau pe cat ar fi putut fi dar nici prea bine nu e.
– Sau intelegem o data ca democratia nu se rezuma doar la arunca, periodic, un petec de hartie intr-o urna si la astepta – de obicei zadarnic, ca cei alesi sa isi respecte promisiunile?

Pana nu vom pricepe ca democratia incepe de la a ne respecta in primul rand intre noi, astia de pe strada, cum sa le cerem celor de ‘sus’ sa ne respecte?
Abia dupa ce vom invata sa vorbim intre noi – adica sa ne si ascultam unul pe altul, nu doar sa strigam din ce in ce mai tare unul la celalalt, vom reusi sa ajungem la o concluzie. Adica la niste pretentii minime pe care sa cerem, politicos, ferm si pe termen foarte lung, tuturor celor care se ofera sa ne conduca.
Si daca tot am vorbit despre respect reciproc, este greu sa impunem conducatorilor nostri – care, pana la urma, sunt un fel de administratori pe care ii angajam noi sa aibe grija de casa noastra, Romania, respectarea acelui set de cerinte minime atata timp cat nu le respectam noi. Adica daca vrem ca ei sa nu mai fure atunci trebuie sa nu mai intoarcem capul cand vedem ceva dubios. Daca vrem sa nu mai ia spaga atunci, pur si simplu, trebuie sa incetam sa le-o mai oferim.

Si inca ceva. Nu vi se pare ca argumentele prezentate acum de cei care nu vor sa plece de la putere seamana ca doua picaturi de apa cu cele prezentate de cei care nu voiau sa plece acum trei ani? Ei bine, asta inseamna ca toti politicienii sunt, pana la urma, niste fiinte umane. Care actioneaza mai mult sau mai putin la fel.
Cu alte cuvinte foarte multi dintre ei vor lua spaga, daca le-o oferim.
Pe de alta parte sunt convins ca foarte multi dintre ei, probabil o majoritate covarsitoare, vor invata sa se adapteze si dupa ce vom intoarce foaia. Ba chiar, in noua situatie, vor intra in politica si foarte multi dintre cei care au stat deoparte scarbiti de ceea ce se intampla acolo.

Numai ca respectul mai inseamna ceva. Nu poti cere cuiva servicii de lux si sa-l platesti ca pe un om de duzina. Am tot respectul pentru oamenii obisnuiti dar daca vrei sa angajezi pe cineva de top trebuie sa ii oferi o remuneratie mare, chiar daca sunt unii care se vor supara pe chestia asta. Sau sa te astepti ca la un moment dat cel care accepta o leafa incredibil de mica sa isi ia singur ceea ce crede el ca i se cuvine.

Am sa vorbesc la concret. Primarul Bucurestiului – nu ma intereseaza persoane ci functii – are un venit anual, impozabil, de aproximativ 24 000 de Euro si gestioneaza un buget de un miliard. Tot de Euro. Cu alte cuvinte ii cerem cuiva sa gestioneze un buget de ‘multinationala’ pentru o leafa de lower middle management. O fi rezonabil din partea noastra? Si, avand in vedere ca lefurile subordonatilor sunt in functie de leafa sefilor, ajungem ca directorii din primaria mare sa aiba niste venituri de-a dreptul derizorii pentru raspunderile pe care le au.

Da, stiu ca pentru un om de pe strada 24 000 de mii de euro pe an este o suma enorma. Mai stiu si ca fiecare ne gandim ca lefurile astea sunt acoperite din taxele pe care le platim noi. Asa ca va propun un exercitiu de imaginatie. Ce-ar fi sa ne gandim cam ce economie am face daca in loc sa aruncam o gramada de bani pe borduri supraevaluate si schimbate din doi in doi ani – nici macar nu voi face vreo aluzie la motivele pentru care se tot schimba acesta borduri, vom oferi lefuri rezonabile celor care ocupa pozitii de raspundere in administratia locala?
Si asa mai departe in intreaga administratie de stat.

Pana nu demult teoria era ca nu are rost sa fie marite lefurile medicilor pentru ca oricum iau spaga. Sau pe cele ale profesorilor pentru ca dau meditatii.
Acum vreo 8 ani a venit unul, nu dau nume, persoana importanta aflata pe vremea aia in fruntea statului, care a spus ca este cazul ca veniturile politicienilor si ale functionarilor de stat sa fie micsorate – pentru ca era criza. Dupa aceea a inchis o gramada de spitale tot pe caz de criza. In schimb a pus sa fie construite terenuri de sport in panta si instalatii de tele-ski la care nu se poate ajunge pentru ca nu sunt drumuri pana acolo.

Acum jumatate dintre medici au plecat in tarile calde. Jumatate dintre absolventii de liceu nu iau bacul. Unii nici macar nu se duc sa il dea. Iar oamenii au ajuns sa strige in piata publica ‘toate partidele, aceiasi mizerie’.

Da, este foarte multa mizerie in jurul nostru. Ar fi cazul sa ne apucam sa facem curatenie. Cu atentie totusi. Sa nu cumva ca luati de val sa aruncam si lucrurile bune pe care le-am agonisit.