„Corupție există în toată lumea asta și la nivele de o mie de ori mai mari, nu la nivele de cârnat. Eu, între un hoț și un prost, prefer hoțul. După hoț mai rămâne ceva. După prost, nu mai rămâne nimic”, a mai spus Țiriac.

Încercând să înțeleg ceva din cuvintele lui, am ajuns la concluzia că singura ‘traducere’ plauzibilă ar fi că un hoț are mai multe șanse de a lăsa ceva moștenire urmașilor decât are un prost.

Analizând la rece, este evident ca are dreptate.

Să facem un pas mai departe.

Să presupunem ca avem o societate constituită doar din proști și din hoți.
Foarte repede întreaga avuție ar ajunge în posesia hoților iar proștii ar începe să moară efectiv de foame – prin definiție, hoților nu le pasă ce se întâmplă cu cei din jurul lor.
După care hoții vor fi nevoiți să se fure între ei – pentru că proștii se vor fi terminat iar hoții, tot prin definiție, nu se pricep să muncească.

Se pare că o societate constituită doar din proști și din hoți nu poate supraviețui prea multă vreme, nu-i așa?

De fapt, hoții și proștii suntem chiar noi.

Sau, mai exact, cei mai mulți dintre noi suntem atât hoți cât și proști în timp ce foarte puțini dintre noi sunt la cele doua extreme. Unii atât de proști încât stau prin azile iar alții au furat atât de mult încât stau prin pușcării. Iar faptul că mulți dintre cei din pușcării au reușit să ‘salveze’ o parte din pradă este cea mai bună dovadă că noi, aștia care producem mai mult decât furăm, suntem într-adevăr proști.

De ce spun că suntem și hoți?

Să nu-mi spuneți că nu ați adus niciodată acasă, de la ‘scârbici’, măcar un top de hârtie. Sau o cutie cu agrafe de birou. „Nu avea ăla mic pe ce să scrie și era închis la librărie”. Sau, cei care aveți firme, că nu ați trecut ‘la cheltuieli’ măcar un rezervor de benzină sau o masă cu prietenii.

Explicații există cu duiumul. Explicații și nu ‘scuze’.

Pentru ca membrii unei populații să dezvolte atât de mult respect reciproc încât să nu mai fure unul de la altul (adică să nu mai încerce să se fraierească unul pe celălalt) este nevoie ca acea populație să petreacă o suficient de lungă perioadă de timp în condiții de relativă stabilitate socială. Adică este nevoie ca lucrurile să se ‘așeze’.

Ceea ce nu s-a prea întâmplat în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Adică mai ales în exteriorul arcului Carpatic.
Nu este deloc întâmplător că la câmpie ‘moravurile’ sunt mult mai ‘laxe’ decât dincolo de Carpați sau decât în depresiunile dintre munți – acolo unde cooperativizarea agriculturii nu a ‘desăvârșit’ procesul început de Mihai prin legarea țăranilor de glie iar apoi ‘continuat’ de fanarioți și de arendași.
Idea este că Ardealul, în întregimea lui, a avut parte de o evoluție mai mult sau mai puțin echivalentă ce cea a Europei Centrale iar populația din depresiunile montane a fost ‘constrânsă’ de geografie să coopereze pe când cei de la câmpie au fost, efectiv, în bataia vântului.
Ardelenii au avut la dispoziție, la fel ca restul Europei, întreg Evul Mediu pentru a se maturiza din punct de vedere social astfel încât au putut intra în capitalism ‘cu lecțiile făcute’. Nu atât de bine făcute precum vecinii noștri din vestul Europei – cu cât înaintăm spre Atlantic cu atât populațiile au avut parte de mai multă stabilitate, istorică și socială, dar în orice caz mult mai pregătiți decât țăranii din Muntenia și din Moldova.

Iar capitalismul, pentru a funcționa, are nevoie, în primul rând, de respect. Fiind despre ducerea la bună îndeplinire a unor contracte, capitalismul pleacă de la premiza că părțile contractante chiar intenționeză, cu bună credință, să facă ce au promis.
Adică ceea ce se întâmplă, firesc, între membrii unei populații mature din punct de vedere social. Care a stat suficient de mult ‘împreună’ încât să aibe timp să îi scoată pe ‘hoți’ la periferia vieții sociale.

Exact contrariul a ceea ce s-a întâmplat ‘la câmpie’ în Moldova și în Muntenia. Acolo unde mai întăi s-au perindat nenumarate valuri de popoare migratoare iar apoi istoria s-a comprimat brusc. Dacă în vestul Europei evoluția sociala a trecut prin faza cavalerismului – atunci când regele era doar primul dintre egali, iar abia apoi a ajuns – și asta doar în anumite locuri, la absolutismul monarhic, în Câmpia Romană am avut de-a face, de la inceput, cu un ‘absolutism avant la lettre’. Ștefan însuși era descris ca ‘aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat’. Iar Vlad a ajuns să fie numit ‘Dracul’. Ce vreți mai absolut de-atât?
În situația asta ‘supușii’, care nu aveau alt exemplu la îndemână, s-au comportat ‘în oglindă’. Boierii îi oprimau pe țărani și complotau împotriva domnitorilor iar țăranii îi furau pe boieri și se fraiereau între ei. Lucrurile s-au agravat și mai tare, evident, după ce Mihai a introdus iobagia și după ce Înalta Poartă – devenită putere suzerana, a început să plece urechea la pârile boierilor. De unde să se mai nască vre-un respect reciproc între cei care trebuiau să supraviețuiască în condițiile astea?
Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici măcar în a doua jumatate a secolului XIX, după abolirea iobagiei și după dezrobirea țiganilor. Apariția arendașilor – care îi furau atât pe boieri cât și pe țărani, a anulat progresul făcut prin dezlegarea țăranilor de glie. Aceștia au continuat să fure pentru a supraviețui, clasa avută nu a reușit să dezvolte un cult al contractului iar amandouă categoriile sociale au continuat să considere statul ca pe ceva impus din ‘exteriorul’ firescului. Cu atat mai mult cu cât până la Războiul de Independență chiar așa era iar după ce a fost adus Carol I a durat o vreme până când dinastia a fost ‘asimilată’. Să adăugăm la acest tablou întârzierea dezvoltării îndustriale – muncitorii calificați tind să se respecte între ei, și imaginea începe să capete contur.
Lucrurile au fost ‘desăvârșite’ de impunerea comunismului de către sovietici.
A fost adus din afară iar asta a contribuit la sentimentul că statul este ceva exterior societății. Adică atunci când ai o problemă cu ‘vecinul’ o rezolvi cum poți, de unul singur, fără să-ți treacă prin cap să apelezi la lege sau să te raportezi la oarecari drepturi. De unde și obiceiul de a da ‘șpagă’. Precum și vestilele zicale „hoțul neprins, negustor cinstit” și „legea e o barieră pe sub care trec câinii, pe care o sar caii și în dreptul căreia se opresc boii”.
Numai că lucrurile nu s-au oprit aici.
Prin introducerea ‘cooperativizării’ – nu doar a agriculturii,  comunismul a mai distrus o cale prin care oamenii ar fi putut să genereze respect mutual. Când proprietatea devine ‘a nimănui’ – să nu uităm că nimeni nu avea nici un fel de respect pentru stat – atunci lucrurile se duc rău la vale. Țăranii furau de la câmp pentru a supraviețui iar muncitorii luau din fabrici ce nu găseau prin magazinele golite de ineficiența sistemului centralizat de luare a deciziilor.

Pe vremea aia nu se putea vorbi despre proști și despre hoți ca fiind doua categorii distincte. Doar cei foarte proști, sau naivi, nu furau. Sau exagerau cu furatul și erau prinși…
Ceilalți, hoții de rând, eram doar atât de proști încât să ne resemnăm la gândul că lucrurile vor merge așa la nesfărșit. Și încă nu ne-am revenit după surpriza din ’89.

Pentru a înțelege ce se întâmplă acum trebuie să ne aducem aminte că nu s-au împlinit încă 30 de ani de la schimbarea de regim. Prea puțin timp pentru o schimbare atat de drastică de mentalitate.

Mai ales în condițiile în care o parte semnificativă din ‘pătura suprapusă’ ‘achiesează’ la ‘să nu mă întrebi cum am făcut primul milion’, îi preferă pe hoți și îi disprețuieste pe proști.
Sau vorbeste despre corupție doar atunci când le aduce aminte străinilor că o parte dintre ei s-au comportat aici altfel decât ni se spune de către guvernele lor că ar trebui să ne comportăm noi.

Numai că e o șmecherie cu bariera aia. Boii nu se opresc chiar de proști. Fiind mai încetuci – munca obosește, ce să-i faci, au avut timp să observe că mare parte dintre căinii care se strecoară pe dedesupt și dintre caii care sar pe deasupra sunt spulberați de trenul istoriei.