Doi copii, alpinisti experimentati, au urcat pe munte. In Retezat. Acolo unde cel mai inalt varf, Peleaga, are putin peste 2500 de metri.
Fiecare dintre ei urcase deja nu stiu cate virfuri de cel putin doua ori mai inalte.
Erau insotiti de tatii lor, si ei oameni ai muntelui cu ‘vechi state de plata’.
Cu toata experienta lor, intreg grupul a fost surprins de o avalansa. 7 oameni au ajuns in prapastie. Doi dintre ei, cei mai tineri, au fost coborati de pe munte cu picioarele inainte.

Toate acestea au starnit o vie emotie.

Si comentarii acerbe pe net.

“Copiii nu sunt trofee. Şi nici nu trebuie să le obţină ca să le gâdile orgoliul părinţilor.

E drept că nu e doar vina lor că s-a ajuns aici. Este vina noastră, a tuturor, care îi ridicăm în slăvi şi îi glorificăm, fără să ne gândim la riscuri. E adevărat că primii care trebuie să facă asta sunt părinţii. Dar dacă ei sunt prea orbi ca să facă asta, atunci noi măcar n-ar trebui să îi încurajăm. Şi nu e vorba de alpinism. E vorba de orice, de sport, de şcoală, de olimpiade. De presiunea disperată pusă asupra copiilor care trebuie să îşi depăşească părinţii. De competiţia constantă la care îi supunem. Mai întâi noi, comparându-i cu cei din jur. Apoi toţi ceilalţi, care fac exact acelaşi lucru.

Da, e bine să încurajezi copilul să se autodepăşească, să vrea mai mult. Dar tu eşti obligat să îi asiguri integritatea fizică şi psihică.

Iar eu prefer să am un copil mediocru, dar sănătos şi fericit decât unul care doboară recorduri dar moare înainte de vreme.”

Avem de a face aici, suprapuse, cele trei tare ale lumii moderne.

Obsesia pentru maximizarea rezultatului, spiritul de competitie dus dincolo de limita rezonabilui si credinta ca nimic nu poate fi mai presus de concluzia la care am ajuns in urma unui proces de gandire, presupus ‘rational’.

Cel mai tare am fost impresionat de convingerea mamei de mai sus ca preferinta ei pentru un copil viu, fie el si mediocru, are precedenta in fata dorintelor copilului.
Cum o putea fi fericit un copil a carui datorie primordiala este sa ramana, cu orice pret, ‘sanatos’? Bine, extrema cealalta este si ea cel putin la fel de imposibila – un copil, la fel ca toti ceilalti oameni, trebuie sa fie viu pentru a se putea bucura. De orice.

De unde si intrebarea care nu imi da pace de cand am terminat de citit articolul.
Care o fi diferenta intre a impinge un copil pe crestele muntilor si a-l tine legat de fusta mamei?

De unde vine siguranta noastra atunci e vorba despre viitorul copiilor nostri?

Si de unde obsesia asta a noastra pentru ‘recorduri’?
Fata, Dor Geta Popescu, la 13 ani avea deja “8 recorduri mondiale de vârstă, la alpinism de altitudine” iar baiatul, Erik Gulacsi, “a stabilit un nou record european de vârstă când a atins vârful Aconcagua (6.962 metri), la doar 12 ani“. In Ianuarie 2017.

Cristina Bazavan ne indeamna sa nu ne mai miram cand au loc astfel de tragedii daca ne bucuram ‘copios’ atunci cand protagonistii lor stabilesc recordurile. E de-a dreptul schizofrenic sa te miri de rezultate atunci cand incurajezi nefirescul.

Cu asta am ajuns la actiunea in sine.
La doborarea de recorduri ca scop in viata.

Practica, montana dar nu numai, ne-a demonstrat de prea multe ori ca daca vanezi recorduri, ajungi – mai devreme sau mai tarziu, in prapastie.
Singura metoda sa supravietuiesti in domenii de genul asta este sa ‘lasi recordurile sa vina la tine’.
Adica sa faci ce-ti place, pastrand siguranta, a ta si a celorlalti, pe primul plan.
Daca vin, recordurile, bine. Daca nu… macar ai fost acolo – cat mai aproape ‘de varf’, te-ai intors si acum ai ce povesti.
Si nu, nu cred ca a sta acasa, conform principiului ‘sa nu te pui in calea primejdiei’, e o solutie care se potriveste tuturor. Unora li s-ar putea usca sufletul. De Dor.

Totul tine, de fapt, de capacitatea fiecaruia dintre noi de a-si gasi echilibrul. Pe creasta muntelui, intre dorinta de ocrotire a puiului si mandria parinteasca, intre credinta ca le stim pe toate si adevarul ca nu stim, de fapt, mare lucru.

Si, pentru a putea face asta – asa cum frumos spunea Cristina Bazavan, ne-ar ajuta foarte mult “sa ne odihnim putin mintile si sufletele“.

 

Advertisement