Archives for category: Omul ca masura a tuturor lucrurilor

” Cea mai serioasă disfuncție societală este aceea când
publicul care populează colectivitatea respectivă
nu știe sau uită că el este cel ce are nevoie de intelectuali și nu invers.
Nu intelectualul are nevoie de vreun public, pentru a se împlini. “

Diagnosticul, „disfuncție societală”, este cât se poate de corect.
Atunci când intelectualul nu-și găsește locul în societate, întreaga societate are de suferit.
Doar că…. de cele mai multe ori situația atât de corect diagnosticată este produsul unor intelectuali care nu și-au înțeles cu adevărat menirea.
Ceea ce este cunoscut îndeosebi sub numele de comunism a fost consecința strădaniilor unor intelectuali care o luaseră razna. De la Marx până la politrucii care îl făcurseră posibil pe Ceaușescu.
Ceea ce este cunoscut sub numele de fascism a apărut tot datorită unor așa considerați intelectuali.

Una dintre contribuțiile esențiale ale ‘intelectualismului’ este confuzia malignă din jurul pretinsului conflict dintre colectivism și individualism.
Comunismul – și câteodată fascismul – fiind prezentate ca fiind colectivisme nocive în timp ce ‘individualismul’ este prezentat de promotorii confuziei ca fiind ideal.
Am pus individualismul între ” pentru că în zilele noastre avem de a face cu o formă cel puțin ‘confuză’ de individualism. Individualismul de tip ‘fiecare împotriva tuturor’.
Mai mult, faptul că individualismul, de toate formele, provine din liberalism este ocultat cu obstinație, ‘liberalismul’ fiind nociv în ochii intelectualilor ‘individualiști’!
Ei bine, dacă ridică puțin capul deasupra ceței pompate de individualiștii teoretici devine cât se poate de evident că atât soluția comunistă – la care se poate ajunge doar prin dictatură socialistă – cât și cea fascistă – dictatură mândră de natura sa – sunt, în realitate, forme maligne de individualism. Pentru simplul motiv că întreaga societate este dusă de râpă din cauza concentrării disfuncționale a puterii. Din cauza acaparării puterii de către un număr foarte redus de indivizi! De indivizi cât se poate de individualiști…
Asta în timp ce societățile care funcționeză în regim de democrație liberală sunt niște colectivități compuse din indivizi care se respectă între ei!
Așa zisul colectivism asociat comunismului și fascimului este doar o fentă! O promisiune calpă făcută de niște intelectuali cu o viziune extrem de egoistă unei gloate suficient de exasperată pentru a pune botul la o asemenea prostie. Gloată ajunsă la exasperare tocmai pentru că intelectualii care ar fi trebuit să o avertizeze au preferat să doarmă-n post.

Cum rămâne cu individualimul?
Individualitatea se poate defini și apăra doar împreună. Împreună cu ceilalți și doar în măsura în care indivizii care participă la proces își respectă unii altora individualitatea.
Cu alte cuvinte, comunismul și fascismul – pretins colectiviste – sunt doar individualisme duse la extrem. Asta în timp ce democrația liberală este un foarte bun exemplu despre ce înseamnă un colectiv care se autoreglează. Tocmai pentru că – și doar atâta timp câtă vreme – indivizii care trăiesc în acel colectiv își respectă reciproc individualitățile.

Au mai rămas doar ‘nevoile’ intelectualilor. Că și ei sunt oameni, nu?
Au intelectualii nevoie de „public”?!?

Care dintre intelectuali?

Cei care se definesc „pe sine se”, în fața oglinzii?
Plini până la refuz de libertate interioară? Suficient de liberi în sinea lor încât devin capabili să se strecoare printre toate restricțiile impuse de regim? Indiferent de cât de dictatorial ar fi acesta?
Sau intelectualii recunoscuți ca atare de către cei în mijlocul cărora trăiesc?

Care intelectuali?
Cei care au nevoie să fie apărați în fața dictatorilor?
Sau intelectualii care se pun la dispoziția dictatorilor? Cozile de topor folosite de Lenin pentru a-i distruge pe cei care au îndrăznit să se opună ‘voinței poporului’? Voinței poporului personificată de voința lui Lenin… a lui Lenin și a (ne)’demnilor’ săi urmași…
Poate intelectualii care preferă ‘liniștea’? Care scriu ‘pentru sertar’? Dacă se mai ostenesc să facă și chestia asta….
Primii au nevoie de o societate funcțională. Care acționează ca un colectiv. Ai căror membrii se ajută și apără unii pe ceilalți. Care știu că respectul reciproc este singura cheie care păstrează deschisă ușa către viitor.
Cei din doua categorie sunt politrucii lui Ceaușescu. Care o duc bine pentru o vreme. După care li se prăbușește ceru-n cap. De cele mai multe ori încă din timpul vieții! Trași pe linie moartă, câteodată chiar la propriu, pentru orice ‘deviație’…
Cei din a treia categorie o vor duce la fel de prost precum restul societății lăsate la dispoziția dictaturii. Precum societatea ramasă la dispoziția ‘celorlalți’. Precum societatea lăsată fără alternative tocmai pentru că ei, intelectualii, au ales să se dea la o parte.

Nu-i frumos dar simt nevoia să raportez chestia asta.

Am găsit o plajă mișto lângă Fanari/Grecia.
Un ‘The Beach Bar, West Side’. Chestie în care nu prea mă duc.
Dar aveau umbrele, la ora 11 esențiale pe plajă în Iunie.

Parcarea era gratis. OK, e cam pustiu în jur. Fanari seamană puțin cu Tuzla. Cu Tuzla de acum 20 de ani, dacă ar fi avut ieșire directă la mare… iar Fanari e la marea Egee… complicat!

Intrăm și suntem lăsați să ocupăm singura umbrelă liberă de la marginea mării. Avea un fel de ‘rezervat’ pe ea dar cel care ne-a condus acolo a luat-o repede. Am comandat un cafe frappe și ne-am așteptat ca la notă să fie adăugat tariful pentru șezlonguri. 2 la număr, umbrelă, măsuță și un fotoliu bonus. Toate în stare perfectă de funcționare.
Nu! Șezlongurile erau ‘în preț’. Nu comandai nimic, deveneau ‘gratis’.

Intrăm în mare.
Plaja cu nisip, apa cu bolovani. Un fel de bucățoaie de gresie pe care era bine să le ocolești. Pe mal, nu foarte aproape de noi, era o grămadă de bolovani scoși din apă.
Doi tipi, evident bine făcuți, scoteau ‘bucățoaie de gresie’ din apă.

De plictiseală, ne apucăm să-i ajutăm.
Eu mai serios, soția mai cu grijă.
Evident – pentru că nu sunt în stare să stau cu ochii deschiși în apă și pentru că nu mai pot să ridic/car ca la 25 de ani – bolovanii pe care îi scoteam eu erau mai mici decât cei pe care îi scoteau ei. Mult mai mici și mai puțini.

Peste vreo două ore ni se face foame.
Mă duc la bar și aleg două chestii. Una să-i placă soției, a doua să se potrivească cu intoleranțele mele. Una peste alta, 10 euro.
Mi se spune că vor fi aduse la umbrelă.

Mă întorc, mă așez și peste 3 minute vine unul dintre ei care știa destul de bine engleză să ne spună că ce am comandat și două sticle de bere sunt din partea lor. Pentru că i-am ajutat la pietre.

ȘI NE ÎNTREABĂ DACĂ E OK?!?

Îi explic că eu nu pot bea bere și că una singură e mai mult decât destul.

Vine mâncarea.
Eu comandasem de 10 euro, ei au adus de 16. Două porții din ce aveau ei mai bun. Că s-ar putea să am eu ceva probleme mai încolo… N-am să mor din chestia asta! Plus berea…

Și uite-așa ne-am câștigat noi prânzul cărând pietre.

Love Greece!

PS.
Mini hamburgherii aia – patru la număr – au fost cei mai buni hamburgheri pe care i-am mâncat vreodată.
La-s că genul ăsta de chiftele sunt mult mai bune în Grecia decât la McDonald’s, astea erau mai bune decât cele obișnuite. Obișnuite în Grecia…
Să nu uit.
Locul părea o afacere de familie.
Profesioniști – toți sub 30 de ani – se mișcau foarte repede, dar reușeau cumva să nu fie obositori. Tot timpul cu zâmbetul pe buze – un zâmbet autentic – și cât se poate de respectuoși.
De respectuoși între ei! Cei care luau comanda vorbeau foarte frumos cu cei care cărau comenzile. Cei care cărau pietrele, mai puțin noi, râdeau cu ‘șeful de sală’.

PS II

Doi copii, de vreo 10 ani, bulgari după vorbă, s-au apucat și ei să scoată pietre din apă.
Cât puteau și ei.


Tot așa luptăm și cu gravitația….
În fiecare dimineață, când ne sculăm din pat!

Prostia este o stare naturală. Unii oameni sunt mai proști decât alții.
Nici noi, fiecare dintre noi, nu suntem mai breji. În afară de Einstein, Feynman, Hawking… chiar și ei doar în ceea ce privește fizica teoretică.

De fapt, prostia e pe domenii! Fiecare dintre noi știm câte ceva, în câte un domeniu. Și aproape nimic în mai toate celelalte domenii ale cunoașterii. Dar fiecare dintre noi ne credem ași! Măcar în domeniul ‘nostru’…

Problema noastră, a tuturor, nu e prostia.

Reaua voință este cea care ne face probleme, nu prostia!

Reaua voință și îngâmfarea…

Țeapă!

Dacă se gândea puțin, victima – doar întâmplător cioară, realiza că întrebarea era ‘manipulatorie’.

Treaba votantului este să voteze și abia apoi să comenteze!

Doar așa se poate schimba ceva…

Aveți nevoie de argumente?
Tocmai v-ați uitat la unul foarte convingător!
Exact glumele astea îndoielnice – care vor să ne încurajeze să stăm acasă și să-i lăsăm pe ‘ei’ să-și vadă de ‘treabă’ – sunt cele mai bune argumente pentru necesitatea unei prezențe covârșitoare la vot.

Ce face un cetățean atunci când votează?
Alege?
‘Alegerea’ este doar o ‘porțiune’ din actul de a vota.
Principala semnificație a votului este participarea. Participarea la viața cetății!
Votul este, în primul rând, obiectivarea interesului pentru soarta colaborării dintre membrii societății în care trăim.

Sună pompos?
Am să formulez altfel.
Votul exprimat – adică pus în urnă – este un avertisment.
Un avertisment cât se poate de puternic transmis celor aflați ‘la butoane’. Un mesaj care strigă cât se poate de explicit „NE PASĂ”.

„Suntem cu ochii pe voi așa că aveți grijă ce faceți!”

Așa ceva există doar în capetele noastre.

În Natură există doar ‘orbite’ și coliziuni.
‘Intersecții’, adică locurile alea unde se întâlnesc drumurile și unde oamenii ‘se petrec’ după niște reguli pe care le respectă toți cei care vor să treacă pe acolo ‘nevătămați’, există – și știu că mă repet – doar în capetele noastre.

‘Există peste tot, aiuritule!
Sunt pline orașele de intersecții. Și peste tot prin țară, prin locurile unde n-au ajuns încă autostrăzile…
Te dai tu deștept!’

Normal că sunt deștept!
Ce, tu poți să tastezi în somn?!? Sau habar n-ai de unde vine „Deșteaptă-te Române”?
Trezește-te, mă!”…

Să revenim.
Orașele sunt pline de între-tăieri de drumuri!
Care devin ‘intersecții’ doar atunci când cei care încearcă să treacă pe acolo respectă regulile de circulație.
Atunci când doi șoferi își reped mașinile una-ntr-alta, posibila intersecție devine brusc ‘locul accidentului’!
Înțelegi acum ce vreau să spun?

Individul – adică fiecare dintre noi – este o intersecție.
Locul aflat la confluența dintre ‘afecte’, ‘instinctul de supraviețuire’ și ‘încercarea de a înțelege’.
Societatea, adică indivizii conștienți care încearcă, împreună, să ‘treacă prin viață’, este și ea tot o intersecție.
Intersecția dintre omenire și lume.
‘Lumea’, adică Universul, este – deja v-ați obișnuit, nu? – cea mai mare intersecție posibilă. Locul în care viața încearcă să se strecoare prin timp.

Iar toate aceste considerente se bat cap în cap în cea mai importantă intersecție din lume!
În conștiința mea.
‘Cea mai importantă din lume’ pentru mine, evident!
Exact așa cum fiecare dintre conștiințe este cea mai importantă din lume pentru sine însăși.

E clar că am loc aici doar pentru enumerare.
Dar voi strecura și cel mai interesant aspect din toată tărășenia asta.

Preocuparea intrinsecă a oricărei conștiințe este supraviețuirea.

Similar faptului că masa are inerție, mișcarea are frecare și viața are ‘instinct de supraviețuire’… tot așa conștiința este preocupată de propria ei congruență.

‘Stai că nu mai înțeleg nimic!
Ai spus că viața are instinct de supraviețuire.
Ce nevoie mai are conștiința de încă o formă de autoprotecție?’

Foarte bună întrebarea.
Habar n-am!
Eu doar am constatat existența acestui fenomen.
Conștiința mea a învățat la un moment dat că ‘fumatul face rău’!
Atât teoretic cât și practic.
M-am lăsat de fumat? L-a convins conștiința mea cea înțeleaptă pe individul Sarchis Dolmanian să lase dracului țigările?
Nu!
Ce înțeleg eu de aici?
Pare evident faptul că a mea conștiință este preocupată mai degrabă de propria ei congruență decât de bună-starea animalului pe care îl locuiește. Bună-stare altfel esențială pentru respectiva conștiință…
Care conștiință se comportă, cel puțin deocamdată, ca fiind incapabilă să rezolve disonanța cognitivă dintre ‘animalul gâfâie și tușește’ și ‘cum dracu’ să recunosc, întâi în sinea mea, cât de proastă am fost atunci când l-am lăsat să se apuce de fumat?!?’
Care recunoaștere implică o falie. O discontinuitate. O ruptura între mine – conștiința de până acum, cea care am asistat pasivă la afumarea plămânilor care oxigenează creierul în interiorul căruia sunt ocrotită eu – și conștiința cea nouă. Care nu doar înțelege o anumită necesitate ci care e dispusă să-și recunoască greșeala.
Și nu doar ‘greșeala’ ci evidența că poate greși! Și că va rămâne, cât va mai rămâne, incompletă.
Care conștiință acceptă că a fi conștient este doar o oportunitate și nicidecum un dat. Ceva similar cu faptul că a fi capabil să citești nu te va pune niciodata la curent cu tot ce a fost scris până acum.

Conștiința care înțelege că se află la intersecția dintre individul pe care îl animă și tot ceea ce este în exteriorul acestuia!

„Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca rațiune de a fi eternitatea.
Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul şi eternitatea. Nietzsche, însă, avea obsesia actualităţii.
Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mişcare, o îndoială.
Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.”

Michel Foucault

„Stăpâni peste viitorul nostru”…
Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!

„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice?
„Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!?
„Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur?
Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?

Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.

Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând.
Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei.
Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă.
Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.

Ecce materia!
Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale.
Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’!
Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator.
Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup.
Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare.
Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’.
Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie.
În disperare.

Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’
Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…

Bertrand Russell a fost întrebat cum a început nazismul, iar el a răspuns:
“Întâi i-a fascinat pe proști.
Apoi i-a cenzurat pe cei inteligenți.”

Citeam deunăzi despre rolul ateilor. Pilda era oferita de Rabbi Tzvi Freeman:

‘Credincioșii cred că universul este condus de Dumnezeu. Care știe tot ce se întâmplă și are un motiv pentru toate. Inclusiv pentru toată suferința care există.
Credincioșii au tendința de a spune „Dumnezeu să te ajute. Mă voi ruga pentru tine!”
Ateii, unii dintre ei, pun mâna și fac ceva. Ajută fără să creadă!’

Dar dacă ‘Dumnezeu’ are un rol și pentru cerșetori? Unul oarecum similar cu cel jucat de atei?
Eu cred ca cerșetorii ne oferă prilejul să ne întrebăm : ‘Eu ce fac dacă ajung în situația asta? Cui pot eu să cer ajutor?’

Iar observația făcută de Bertrand Russel răspunde foarte bine la întrebarea ‘CUM a fost posibil să se întâmple așa ceva!’

Pe de altă parte, fascismul și comunismul au apărut doar atunci și acolo unde au fost întrunite condițiile necesare.
Tot un englez, nu-mi aduc aminte numele, a fost întrebat la un moment dat:
‘Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler s-ar fi născut în Anglia?
Nimic, tipul ar fi ajuns la balamuc.’
Atât fascismul cât și comunismul au nevoie, înainte de oportuniștii care să ‘pună în valoare’ circumstanțele, de un clivaj social foarte adânc. De o imensă masă de nemulțumiți!
De un număr suficient de mare de nefericiți care nu văd cum ar putea ieși din situația extrem de neplăcută în care se află.
Adică exact situația în care se aflau Germanii care trăiau în anii 1930. Rușii din timpul primului război mondial. Americanii care credeau că Trump urma să refacă măreția Americii.

Șmecheri care să se pună în fruntea nemulțumiților se vor găsi întotdeauna…
Nemulțumirea să fie suficientă!


Unii spun că romanii au făcut treabă bună.
Că au construit un imperiu care a dăinuit vreo 9 secole în varianta originală. Și alte aproape 9 în varianta 2.0.
Care imperii au fost ‘construite’ folosind tehnologia ‘divide et impera’.

Care tehnologie este ‘apropriată‘ – scuze pentru barbarism – fără nici o jenă de toți cei care se visează ‘împărați’. Și se folosesc de internet pentru a susura otravă în urechile noastre.

Căci care ar putea fi dezbinarea mai eficientă decât cea dintre generații?!?
Cum poți pregăti mai bine o societate pentru a fi ‘preluată’ – mai întâi ideologic?
Intensifici conflictul dintre generații…

Îi faci pe adulți să uite că ei sunt cei care și-au crescut copiii. Că ei sunt cei care i-au făcut pe tinerii de astăzi să fie ceea ce sunt acum. Cu bune și cu rele!
Și îi faci pe tineri să ignore exact aceleași lucruri. Că cei care le reproșează astăzi tot felul de chestii sunt exact cei care i-au răsfățat ieri. Fiecare cât a putut!

Iar pentru aceia dintre colegii mei de generație care au uitat despre ce era vorba în poza de mai sus, am să le aduc aminte că era vorba despre sclavie.
Copiii ăia, adică noi, au fost luați de la școală și trimiși pe câmp să strângă recolta.
Nu culegeau via bunicilor lor ci via Gostatului! Sau a CAP-ului…

Am fost si eu acolo. În timpul liceului, în timpul facultății…
Și nu ne drogam cu ‘prafuri’. Doar ne îmbătam, cot la cot cu profesorii trimiși cu noi să ne ‘îndrume’.
Cu cei normali la cap, mai erau și ‘comuniști’ printre ei…
Turnam în noi cantități impresionante de vin, oferit cu generozitate de cramele unde eram trimiși.
Sau cumpărat de la țărani atunci când culegeam porumb sau legume.
Bine, vinul ăla era, de fapt, o poșircă. Dar o beam cu un fel de disperare.
Repet, cot la cot cu cei mai mulți dintre profesorii care veneau cu noi.
Ne îmbătam să uităm de locul unde eram.
De faptul că nu puteam să ne spălăm după ce muncisem o zi întreagă în soare și praf.
Și să uităm de idioții care ne conduceau. Spre dezastru!

Nu pot să închei înainte de a menționa două lucruri.
Că imperiul roman s-a prăbușit abia atunci când populația ajunsese atât de dezbinată încât nu a mai fost în stare să facă front comun în fața dușmanilor.
Și un comentariu pe care am să-l citez:
„Ăștia-s trolii de la Tiraspol!”

Acțiunea este făcută de subiectul gramatical
și tot el o suferă.

Naște monștri…

‘(conducerea) se interzice’…
„Mortul se transportă manual!”

Pe sine se…

Partea îngrijorătoare a întregii tărășenii este că genul ăsta de exprimare a devenit atât de uzual încât nu mai deranjează pe nimeni. Nu mai zgârie nici un timpan…
Da, limba este un organism viu. Care se mișcă în mod independent de voința individuală a celor care folosesc respectiva limbă.
Da, dar nu independent de voința colectivă a acelor oameni!
Poate să spună ce vrea ea academia care dezbate folosind o anumită limbă. Atâta vreme cât populația nu ‘pune botu’ ‘ la indicațiile respectivei academii… Și reciproc!
Degeaba protestează o academie. Dacă populația folosește limba într-un anumit fel, după o durată suficient de lungă de timp modalitatea respectivă va sfârși prin a fi adoptată și de ‘literați’!

Da, numai că fenomenul poate fi și analizat. Nu doar impus, refuzat, acceptat sau chiar toate la un loc.

Ei bine, genul ăsta de folosire a unei limbi – adică utilizarea ‘lemnoasă’ a modului lingvistic de exprimare – denotă o anumită detașare a clasei conducătoare de viața de zi cu zi. De viața de zi cu zi a oamenilor de rând.
Detașare care sugerează o viitoare instabilitate socială.
Tocmai pentru că detașarea de cotidian a conducătorilor denotă faptul că aceștia nu mai sunt la curent cu viața reală. Cu viața dusă de oamenii de rând. Cu viața dusă de către cei care se confruntă, zi după zi, cu consecințele deciziilor luate de către conducători.
Cu consecințele deciziilor luate de conducătorii detașati de realitate…

Și uite-așa ajunge conducerea să se ducă singură, pe sine, la groapă.

Cum era aia cu „Cronica unei morți anunțate”?

Nota bene!
Detașarea are loc din ambele direcții. Conducerii nu-i mai pasă de ce se întâmplă iar populimea nici nu mai este atentă la ce i se spune. Conducerea – mai ales zona intermediară, ‘cureaua de transmisie’ – nu-și mai asumă nici o răspundere iar oamenii de rând o mai bagă în seamă doar pentru a se păstra ‘în anonimat’.
Conducerea ‘intermediară’, lipsită de orice autonomie în urma centralizării excesive a puterii de decizie, își ascunde impotența în spatele limbii de lemn. Fenomen absolut echivalent cu modul în care oamenii de rând se fac nevăzuți printre faldurile realității de pe teren.
Și uite-așa dispar în ceață straturile societății atunci când oamenii nu se mai ascultă între ei.
Atunci când limbajul este folosit mai degrabă pentru a („se”?!?) ascunde decât pentru a spune lucrurilor pe nume!

E plin orașul de reclame care te invită să-ți montezi panouri fotovoltaice pe casă.
În condiții foarte avantajoase. Tu dai vreo 2000 de lei, programul european plătește restul până la 3.5 kw iar firma care montează pune și ea 1,5 kw.

Mai sunt și alții, care oferă aceleași condiții.

Durează ceva dar după ce termini… ți-a pus dumnezeu mâna în cap!
Nu mai plătești curentul în viața ta…
O instalație de 5kw produce într-un an între 3,5 și 5,5 Mwh, in funcție de orientarea panourilor.
Adică ai de consumat minim 300 kwh pe lună.

Asta până îți vine prima factură….
Și constați că trebuie să plătești TVA pentru curentul produs de tine și depozitat în rețea!

Lucrurile merg cam așa.
Panourile produc curent atunci când bate lumina pe ele. Adică ziua. Iar dacă bate soarele, produc mult mai mult decât poate consuma o gospodărie normală. Ceea ce e OK. Curentul produs în plus este injectat în rețea – că d-aia se cheamă că ești prosumator – și recuperat noaptea, iarna și în zilele când nu bate soarele. Curentul injectat în rețea este vândut de distribuitor ‘la botul calului’, adică vecinilor tăi. Fără nici un fel de cost, pe moment, pentru distribuitorul de curent. Fără cheltuieli de transport, practic fără pierderi…
Asta din punct de vedere tehnic.

Din punct de vedere comercial… se schimba lucrurile.
Practica actuală este ca distribuitorul să-ți trimită o factură din care rezultă că tu, prosumator, trebuie să plătești TVA pentru curentul pe care îl iei din rețea. Curent pe care tot tu l-ai impins mai devreme acolo!
Bine, în factura aia mai apar niște chestii dar…

Hai să o luăm altfel.
Legislația prevede că atunci când are loc un ‘schimb de proprietate’ între o firmă plătitoare de TVA și un client al său, firma facturează și clientul achită o taxă pe valoarea adaugată. Același lucru este valabil și în situația în care ‘schimbul de proprietate’ apare sub forma unei prestări de servicii. Adică indiferent dacă firma îți montează un geam sau doar ți-l spală, tu ai de plătit un TVA. Singura diferență între cele două situații fiind aceea că dacă doar îți spală geamul, tu nu plătești TVA și pe valoarea geamului în sine. Tot așa, atunci când duci o haină la curățat, plătești TVA doar pe valoarea serviciului prestat, nu și pe valoarea hainei.
În situația asta, când e vorba despre o marfă greu de depozitat, lucrurile sunt ușor diferite dar doar din punct de vedere tehnic.
Pentru distribuitorul de curent ar fi foarte greu să țină undeva curentul produs de tine până când vei avea nevoie de el. Și nici n-are rost să facă așa ceva. Așa că pur și simplu îl vinde. Îl vinde vecinilor tăi. Care oricum cumpărau curent. Care nu-și pun panouri pentru că au acoperișul orientat spre nord. Sau din cine știe ce alte motive.
După care, atunci cănd tu nu mai produci curent, tot distribuitorul îți dă înapoi cât curent ai nevoie din cantitatea deja vândută. Sau mai mult… Iar dacă după doi ani de zile nu ai reușit să consumi tot curentul produs de tine – și vândut de mult de către distribuitor – atunci mai ai ceva de luat.
În tot acest du-te vino nu apare nici un schimb de proprietate. Curentul rămâne tot timpul al tău, distribuitorul doar îl plimbă de colo-colo. Tot ce face distribuitorul este să presteze un serviciu. Preia curentul, îl vinde, îl cumpără înapoi de la altcineva, și ți-l pune la dispoziție când/dacă ai nevoie de el.

Bineînțeles că lucrurile nu sunt simple. Atât din punct de vedere tehnic cât și din punct de vedere economic și contabil.
N-am să vă plictisesc cu considerente tehnice. Voi constata doar că piața nu este încă pregătită pentru toată daravera asta. Dar asta e. Nimeni nu se naște pregătit pentru nimic și lucrurile nu sunt foarte complicate.
Dar ce ne facem cu zona economică și contabilă?
Statul are nevoie de TVA. Distribuitorul are nevoie să factureze cuiva TVA-ul cu care s-a încărcat atunci când a cumpărat curentul pe care îl distribuie. Inclusiv curentul pe care îl cumpără ca să-ți dea ție înapoi curentul pe care l-ai împins în rețea atunci când bătea soarele…
Păi tocmai ce vorbirăm. Curentul impins de prosumator în rețea este vândut/consumat/facturat instantaneu în imediata apropiere a prosumatorului.

Sunt prea mulți prosumatori într-o anumită zonă? Și prea puțini consumatori pasivi?
Păi cine l-a obligat pe distribuitorul de curent să mai încheie contracte de prosumator?
Cine nu-l lasă pe distribuitor să modernizeze posturile de transformare în așa fel încât să poată injecta energie în nivelul superior al rețelei electrice? Trebuie să investească niște bani?

Și uite-așa am ajuns la miezul problemei.
Care e diferența între un parc fotovoltaic care acoperă două dealuri undeva la țară și aceiași putere instalată în mijlocul unui oraș.
Prețul negociat pentru curent, condițiile de livrare și câteva amanunte.

Prețul primit de un investitor in panouri FV e mult mai mic decât cel pe care distribuitorul a fost obligat de catre reglementator să-l ia în calcul atunci când face regularizările cu prosumatorul.
Acest lucru are câteva explicații.
Curentul produs într-un parc FV trebuie transportat, transformat și apoi distribuit. Toate aceste procese implică costuri și pierderi. Curentul produs de prosumatori este deja la tensiunea potrivită pentru consum și a fost produs în imediata apropiere a locului de consum.
Curentul produs de prosumatori este mai constant decât cel produs de un parc FV cu o putere instalată echivalentă. Atunci când trece un nor pe cer, efectul e mult mai puternic asupra unui parc FV – unde panourile sunt unul lângă celălalt – decât asupra unor prosumatori răspândiți pe o suprafață mult mai mare.
Mai rămâne problema supra-producției. Pot să fie, într-adevăr, anumite zone în care producția de curent a prosumatorilor să fie mai mare decât cererea din momentul respectiv. Doar că acest ultim aspect poate fi rezolvat prin redimensionarea/reutilarea stațiilor de transformare.

Și atunci?
De ce ești obligat tu, prosumatorule, să plătești TVA pentru o marfă produsă și consumată de tine?
OK, e normal să plătești serviciul de depozitare și TVA-ul aferent. Dar atât!
Și dacă citești factura pe cant, vei observa că deja faci lucrul acesta. În diverse moduri.