Archives for category: In limba Romana

Ce este sociologia?
Și de unde a ieșit Georgescu ăsta?

Aud din toate direcțiile, ideologic vorbind, „Eu nu mă uit la televizor. Manipulează.”
20,085 de oameni au votat cu Orban. Adică au pus ștampila în pătratul din dreptul lui Ludovic Orban. Cu toate că acesta, în direct și la o oră de maximă audiență, a anunțat că se retrage din cursă și că îi va face campanie Elenei Lasconi.

Sociologia este știința care ne crează cadrul în care putem înțelege, chiar și după ce se întâmplă lucrurile, cum. Cum am ajuns ‘în găleată’.
Acu’ vreo doua zile – la RFI, „Tânăr în Europa” – un profesor – universitar, cred că de comunicare – vorbea despre un stagiu de pregătire adresat studenților. Câțiva urmează să fie specializați în training anti-fake news. Adică trăinuiți să-i învețe pe alții cum. Și trimiși în licee să le deschidă mintea elevilor de acolo.
Discuția s-a dus și către ce parere au tinerii despre lucruri. Proastă. În principal profesorul vorbea despre faptul că tinerii se simt nebăgați în seamă. ‘Neascultați’.
Soluția și vinovații?
Partidele și guvernanții. Că nu comunică destul și pe limba tinerilor.
Eu, în calitate de Gică Contra, și de inginer, am sărit în sus!

Tinerii se simt neascultați. NU se simt nemințiți!

Ce-ar fi să-i ascultați întâi?!? Înainte de a încerca să-i ‘convingeți’?

Asta au facut alde Georgescu. Au ascultat cu atenție. Ce îi roade. Pe tineri, pe bătrani, pe toți cei care au un telefon și se uită la Tik-Tok. Pe toți cei convinși deja să nu se mai uite la ‘tembelizor’. Convinși și din cauza calității execrabile a marii majorități a ‘divertismentului’ distribuit pe această cale!
După care au făurit niște mesaje în care au amestecat tot felul de adevăruri – dintre cele ‘ascultate’ – cu tot felul de ‘mângâieri’ pe cap și pe suflet. ‘O să fie pace’, ‘O să am eu grijă de voi’, lugu-lugu…
Fără adevărurile alea ascultate cu atenție și picurate înapoi cu mare cu grijă, nimeni n-ar fi dat vreo atenție părții cu lugu-lugu. Fără multă nadă de calitate nu prea poți prinde pește…
Dar cum politicienii noștri și comunicatorii lor le știu ei pe toate… cine să mai stea să asculte? Și de ce?!?

Din câte citesc eu în vorbele oamenilor de lângă mine, foarte mulți dintre cei care au votat cu Georgescu ăsta au făcut-o din scârbă. Nu din convingere! Oamenii n-au votat ideile lui Georgescu, doar s-au lăsat seduși de cântecul sirenei. Era prea mult adevăr în clipurilea alea. Adevăruri greu de ignorat, cu atât mai mult atunci când nu mai ai încredere în ‘sistem’.
E foarte interesant cum au votat Moldovenii de peste Prut. Suficient de mulți dintre cei din țară și copleșitor de mulți dintre cei din diaspora.
Diasporenii noștri au votat, aparent, ‘cu rușii’. Eu nu cred că toți oamenii ăia sunt tâmpiți!
Scârbiți – atât de scârbiți încât să se lase păcăliți, o parte dintre ei – da. Dar nu tâmpiți. Nu toți, în orice caz!

Care e cioaca cu rezultatele din Drancy?
În Drancy, o comună aflată la 10 km de Paris, a fost un lagăr de tranzit. Un loc în care naziștii au adunat evrei din toată Franța, în timpul războiului, înainte de a-i duce la exterminare. Înainte de a-i duce la gazare. Pur și simplu nu pot să cred că 610 dintre conaționalii mei au putut vota, în cunoștință de cauză, cu cineva care ridică în slăvi Garda de Fier chiar pe locul unde au fost adunați evrei pentru a fi duși la moarte!

Ce facem în continuare?
Are vreo șansă Elena Lasconi sau ar fi fost mai bine cu Marcel Ciolacu?

În primul rând, nu este vorba despre șansele Elenei Lasconi.
E vorba despre ce ne facem noi!

Vrem în Europa? Așa nasol cum ne e aici? Deocamdată încă înauntru.
Și cu banii curgând gărlă!
Ăsta fiind și motivul pentru care au dat la pace PSD-ul cu PNL-ul… Ca să-și împartă plăcinta!

Deocamdată, gloanțele doar au pornit.
Primul ne va ajunge duminica viitoare.
Votăm cu capul, motivați de scârbă dar procedând în mod rațional – vezi conceptul de vot util, promovat de Navalnîi, ne trece pe la ureche.
Al doilea vine peste două săptămâni. Poate ne găsește puțin mai înțelepți!

Și încă ceva. Moldova a câștigat alegerile și pentru că ea a fost cea care le-a organizat.
Georgienii au pierdut alegerile tocmai pentru ca nu au mai fost ei cei care au numărat voturile.
Aviz amatorilor!


Toată lumea e de acord:
Așa nu se mai poate!

Există doua variante.
Schimbarea din interior sau schimbarea din ‘exterior’.
Schimbare din exterior înseamnă revoluție.
Prefer schimbarea din interior.
Doar că e nevoie ca această schimbare din interior să fie operaționalizată de un grup mare de oameni. De o majoritate.

Unul câte unul, oamenii se pierd pe drum. Îi înghite ‘sistemul’.
Chestia asta funcționează în ambele direcții.
Dacă sistemul e funcțional, îi ejectează pe aberanți.
Dacă sistemul e pe drumul cel rău, îi marginalizează pe cei capabili. Nu-i aruncă de tot – sistemul are nevoie și de oameni care să facă ceea ce trebuie făcut – doar îi ține ‘la respect’. Până se ‘dau pe brazdă’ sau până pleacă singuri.

Suntem într-un fel de cerc vicios.
Foarte mulți dintre cetățeni, adică prea mulți, aleg să nu mai voteze. ‘N-ai cu cine, dom’le’!
Prea mulți dintre oamenii de calitate aleg să nu se implice în politică. ‘Nu vezi ce fel de oameni sunt scoși în față?’
Foarte mulți dintre ‘comunicatori’ crează în spațiul public impresia că ‘politica e murdară’.

Cum ieșim?
Cu toții!
Altfel ne mănâncă – unul câte unul, pe fiecare dintre noi – cei care nu înțeleg că, de fapt, își taie și lor craca de sub picioare.

Maryan Popescu face un clip. Îl pune pe TikTok.

Un ‘gregoire’, impresionat de performanțele tractorului, fură clipul, îl titrează și-l urcă pe FB.
Îndemnându-și publicul privitor să-i răsplătească eforturile – e și un buton ‘give’ pe laterala clipului – și să pună botu’ la idea de roexit. 25k dintre aceștia, dintre privitori adică, au dat cu liche. Adică au aprobat pozitiv.

Nedumerirea mea e cât se poate de simplă.
Care e legătura?!?
De ce ar trebui să ieșim din UE – adică să roexit – dacă am fost în stare să facem un tractor?

Nu ne lasă UE să facem tractoare?!?
UE nu ne lasă să mai tăiem porci în bătătură și să ne mai batem nevestele… tractoare… n-avem decât să facem! Dacă mai știe vre-unul dintre noi cum… Dintre ăștia rămași aici să muncim fără să gâdim!

Și să votăm fară să gândim…

” Cea mai serioasă disfuncție societală este aceea când
publicul care populează colectivitatea respectivă
nu știe sau uită că el este cel ce are nevoie de intelectuali și nu invers.
Nu intelectualul are nevoie de vreun public, pentru a se împlini. “

Diagnosticul, „disfuncție societală”, este cât se poate de corect.
Atunci când intelectualul nu-și găsește locul în societate, întreaga societate are de suferit.
Doar că…. de cele mai multe ori situația atât de corect diagnosticată este produsul unor intelectuali care nu și-au înțeles cu adevărat menirea.
Ceea ce este cunoscut îndeosebi sub numele de comunism a fost consecința strădaniilor unor intelectuali care o luaseră razna. De la Marx până la politrucii care îl făcurseră posibil pe Ceaușescu.
Ceea ce este cunoscut sub numele de fascism a apărut tot datorită unor așa considerați intelectuali.

Una dintre contribuțiile esențiale ale ‘intelectualismului’ este confuzia malignă din jurul pretinsului conflict dintre colectivism și individualism.
Comunismul – și câteodată fascismul – fiind prezentate ca fiind colectivisme nocive în timp ce ‘individualismul’ este prezentat de promotorii confuziei ca fiind ideal.
Am pus individualismul între ” pentru că în zilele noastre avem de a face cu o formă cel puțin ‘confuză’ de individualism. Individualismul de tip ‘fiecare împotriva tuturor’.
Mai mult, faptul că individualismul, de toate formele, provine din liberalism este ocultat cu obstinație, ‘liberalismul’ fiind nociv în ochii intelectualilor ‘individualiști’!
Ei bine, dacă ridică puțin capul deasupra ceței pompate de individualiștii teoretici devine cât se poate de evident că atât soluția comunistă – la care se poate ajunge doar prin dictatură socialistă – cât și cea fascistă – dictatură mândră de natura sa – sunt, în realitate, forme maligne de individualism. Pentru simplul motiv că întreaga societate este dusă de râpă din cauza concentrării disfuncționale a puterii. Din cauza acaparării puterii de către un număr foarte redus de indivizi! De indivizi cât se poate de individualiști…
Asta în timp ce societățile care funcționeză în regim de democrație liberală sunt niște colectivități compuse din indivizi care se respectă între ei!
Așa zisul colectivism asociat comunismului și fascimului este doar o fentă! O promisiune calpă făcută de niște intelectuali cu o viziune extrem de egoistă unei gloate suficient de exasperată pentru a pune botul la o asemenea prostie. Gloată ajunsă la exasperare tocmai pentru că intelectualii care ar fi trebuit să o avertizeze au preferat să doarmă-n post.

Cum rămâne cu individualimul?
Individualitatea se poate defini și apăra doar împreună. Împreună cu ceilalți și doar în măsura în care indivizii care participă la proces își respectă unii altora individualitatea.
Cu alte cuvinte, comunismul și fascismul – pretins colectiviste – sunt doar individualisme duse la extrem. Asta în timp ce democrația liberală este un foarte bun exemplu despre ce înseamnă un colectiv care se autoreglează. Tocmai pentru că – și doar atâta timp câtă vreme – indivizii care trăiesc în acel colectiv își respectă reciproc individualitățile.

Au mai rămas doar ‘nevoile’ intelectualilor. Că și ei sunt oameni, nu?
Au intelectualii nevoie de „public”?!?

Care dintre intelectuali?

Cei care se definesc „pe sine se”, în fața oglinzii?
Plini până la refuz de libertate interioară? Suficient de liberi în sinea lor încât devin capabili să se strecoare printre toate restricțiile impuse de regim? Indiferent de cât de dictatorial ar fi acesta?
Sau intelectualii recunoscuți ca atare de către cei în mijlocul cărora trăiesc?

Care intelectuali?
Cei care au nevoie să fie apărați în fața dictatorilor?
Sau intelectualii care se pun la dispoziția dictatorilor? Cozile de topor folosite de Lenin pentru a-i distruge pe cei care au îndrăznit să se opună ‘voinței poporului’? Voinței poporului personificată de voința lui Lenin… a lui Lenin și a (ne)’demnilor’ săi urmași…
Poate intelectualii care preferă ‘liniștea’? Care scriu ‘pentru sertar’? Dacă se mai ostenesc să facă și chestia asta….
Primii au nevoie de o societate funcțională. Care acționează ca un colectiv. Ai căror membrii se ajută și apără unii pe ceilalți. Care știu că respectul reciproc este singura cheie care păstrează deschisă ușa către viitor.
Cei din doua categorie sunt politrucii lui Ceaușescu. Care o duc bine pentru o vreme. După care li se prăbușește ceru-n cap. De cele mai multe ori încă din timpul vieții! Trași pe linie moartă, câteodată chiar la propriu, pentru orice ‘deviație’…
Cei din a treia categorie o vor duce la fel de prost precum restul societății lăsate la dispoziția dictaturii. Precum societatea ramasă la dispoziția ‘celorlalți’. Precum societatea lăsată fără alternative tocmai pentru că ei, intelectualii, au ales să se dea la o parte.

E așa o fierbere ‘pe rețele’ încât situația a devenit foarte dificil de comentat.

Bineînțeles că am și eu o părere despre tot ce s-a întâmplat doar că…

Așa că am s-o iau de la început.

O trupă pleacă în turneu. Își propune să aducă pe fiecare dintre scenele pe unde va poposi și niște artiști locali. Niște artiști care chiar dacă locali, nu se întâlnesc în mod obișnuit cu publicul Colplay din respectivele orașe.

În București au fost două concerte. Ambele l-au avut ca invitat pe Babasha. Manelist de origine romă.
Cei care au asistat la primul concert l-au dat efectiv afară. L-au huiduit până a plecat.
Cei care au avut bilete la al doilea concert au huiduit și ei. Cel puțin așa am înțeles din relatările care au inundat internetul. Doar că al doilea rând de huiduieli a avut loc sub bagheta și la invitația lui Chris Martin, leaderul Coldplay. După care ‘petrecăreții’ au dansat pe muzica lui Babasha. Aceiași muzică care fusese acoperită de huiduieli cu doar 24 de ore mai înainte.

Sincer să fiu, pe mine toate astea m-ar fi lăsat rece.
Nu-mi place Coldplay și nu-mi plac manelele.

Dar comentariile au fost cât se poate de relevante.
Nu atât pentru fiecare dintre comentatori cât nemaipomenit de elocvente pentru starea în care suntem.
Noi, ca indivizi alcătuitori ai organismului social din care facem parte. Împreună cu care încercăm să trăim.

Una peste alta, acuzațiile care au curs dintr-o parte-n alta pot fi grupate în trei categorii.
Rasism, înșelătorie și intoleranță.

Unii i-au acuzat pe huiduitori de rasism.
Alții au contra-argumentat citându-l pe Johnny Răducanu. Care susținea că manelele sunt o porcărie.

Huiduitorii, și cei care sunt de acord cu ei, i-au acuzat pe organizatori de înșelătorie.
Ei au huiduit pentru că s-au simțit înșelați. Au plătit bilete la Coldplay și s-au trezit ascultînd manele. Adică altceva decât plătiseră.

Tot huiduitorii, și susținătorii lor, au fost acuzați de intoleranță. Că au ales să-și manifeste nemulțumirea într-un mod ‘neinclusiv’. Că puteau să rabde și ei 5 minute. Că ar fi putut să se întoarcă cu spatele. Sau să plece și să ceară banii înapoi.

A mai fost și o categorie mai subtilă de acuzații. Unii spun că atât spectatorii din a doua seară cât și alde Colplay au dat dovadă de fățărnicie. Spectatorii pentru că au sfârșit prin a dansa pe muzica lui Babasha iar Chris Martin pentru că a spus ca ‘iubește publicul din Romania’ cu toate că acesta, sau măcar o parte din el, nu a ‘savurat’ în totalitate produsul cultural pus la dispoziția sa.

‘OK, foarte interesantă recapitularea ta. Da’ știam toate astea. De ce ne faci să pierdem vremea?’

Acuma, dacă tot ați ajuns până aici… citiți și concluzia!

Care e de bine!

OK, suntem rasiști. Un rasism ‘bine temperat’, de altfel.
OK, suntem intoleranți. Intr-o oarecare măsură. Poate chiar prea mult.

Da, suntem toate cele de mai sus.
Suntem, în același timp, extrem de stresați.
Atât de cu capsa pusă încât nu mai suntem dispuși să acceptăm toate rahaturile.
Chiar dacă suntem, unii dintre noi, dispuși să plătim sume exorbitante pentru ceva… măcar avem pretenția ca produsul plătit să fie conform cu așteptările noastre!
Chiar dacă suntem stresați – și dispuși să ne sărim unul altuia la beregată, virtual vorbind – suntem în continuare capabili de dialog. Încercăm încă să ne înțelegem unul pe celălalt. Și reușim, totuși, să înțelegem cam ce ni se întâmplă. Chiar dacă ne vine greu să recunoaștem, deocamdată, că ne-am lăsat înșelați.

Tot ce mai rămâne este să ne canalizăm energia.
Să dăm la o parte vălurile fluturate de furie și să urmăm exemplul lui Chris Martin.

Care Chris Martin își urmărește scopul cu minuțiozitate.
Care scop? Treaba lui. Pe mine mă interesează metoda!

Care e scopul nostru? Al nostru ca grup. Ca organism social.
‘Supraviețuirea’, evident.
Noi, toți, avem nevoie ca organismul social să supraviețuiască.
Pentru ca fiecare dintre noi să-și poate urmări scopurile individuale – indiferent care or fi alea – avem nevoie ca organismul social din care facem parte să rămână viabil.
Avem nevoie de curent electric, de șosele, de apă potabilă, de școli, de magazine, de spitale, de sistem de justiție… Adică avem nevoie de posibilitatea de a coopera între noi! Avem nevoie să putem să ne ajutăm unul pe celălalt în așa fel încât să ne apropiem, fiecare, cât mai mult de scopurile noastre. Lucru pe care îl putem face doar împreună.
Dialog versus huiduială.

Din câte am înțeles, concertul din a doua seară a fost mult mai plăcut decât primul.

Nu-i frumos dar simt nevoia să raportez chestia asta.

Am găsit o plajă mișto lângă Fanari/Grecia.
Un ‘The Beach Bar, West Side’. Chestie în care nu prea mă duc.
Dar aveau umbrele, la ora 11 esențiale pe plajă în Iunie.

Parcarea era gratis. OK, e cam pustiu în jur. Fanari seamană puțin cu Tuzla. Cu Tuzla de acum 20 de ani, dacă ar fi avut ieșire directă la mare… iar Fanari e la marea Egee… complicat!

Intrăm și suntem lăsați să ocupăm singura umbrelă liberă de la marginea mării. Avea un fel de ‘rezervat’ pe ea dar cel care ne-a condus acolo a luat-o repede. Am comandat un cafe frappe și ne-am așteptat ca la notă să fie adăugat tariful pentru șezlonguri. 2 la număr, umbrelă, măsuță și un fotoliu bonus. Toate în stare perfectă de funcționare.
Nu! Șezlongurile erau ‘în preț’. Nu comandai nimic, deveneau ‘gratis’.

Intrăm în mare.
Plaja cu nisip, apa cu bolovani. Un fel de bucățoaie de gresie pe care era bine să le ocolești. Pe mal, nu foarte aproape de noi, era o grămadă de bolovani scoși din apă.
Doi tipi, evident bine făcuți, scoteau ‘bucățoaie de gresie’ din apă.

De plictiseală, ne apucăm să-i ajutăm.
Eu mai serios, soția mai cu grijă.
Evident – pentru că nu sunt în stare să stau cu ochii deschiși în apă și pentru că nu mai pot să ridic/car ca la 25 de ani – bolovanii pe care îi scoteam eu erau mai mici decât cei pe care îi scoteau ei. Mult mai mici și mai puțini.

Peste vreo două ore ni se face foame.
Mă duc la bar și aleg două chestii. Una să-i placă soției, a doua să se potrivească cu intoleranțele mele. Una peste alta, 10 euro.
Mi se spune că vor fi aduse la umbrelă.

Mă întorc, mă așez și peste 3 minute vine unul dintre ei care știa destul de bine engleză să ne spună că ce am comandat și două sticle de bere sunt din partea lor. Pentru că i-am ajutat la pietre.

ȘI NE ÎNTREABĂ DACĂ E OK?!?

Îi explic că eu nu pot bea bere și că una singură e mai mult decât destul.

Vine mâncarea.
Eu comandasem de 10 euro, ei au adus de 16. Două porții din ce aveau ei mai bun. Că s-ar putea să am eu ceva probleme mai încolo… N-am să mor din chestia asta! Plus berea…

Și uite-așa ne-am câștigat noi prânzul cărând pietre.

Love Greece!

PS.
Mini hamburgherii aia – patru la număr – au fost cei mai buni hamburgheri pe care i-am mâncat vreodată.
La-s că genul ăsta de chiftele sunt mult mai bune în Grecia decât la McDonald’s, astea erau mai bune decât cele obișnuite. Obișnuite în Grecia…
Să nu uit.
Locul părea o afacere de familie.
Profesioniști – toți sub 30 de ani – se mișcau foarte repede, dar reușeau cumva să nu fie obositori. Tot timpul cu zâmbetul pe buze – un zâmbet autentic – și cât se poate de respectuoși.
De respectuoși între ei! Cei care luau comanda vorbeau foarte frumos cu cei care cărau comenzile. Cei care cărau pietrele, mai puțin noi, râdeau cu ‘șeful de sală’.

PS II

Doi copii, de vreo 10 ani, bulgari după vorbă, s-au apucat și ei să scoată pietre din apă.
Cât puteau și ei.


Tot așa luptăm și cu gravitația….
În fiecare dimineață, când ne sculăm din pat!

Prostia este o stare naturală. Unii oameni sunt mai proști decât alții.
Nici noi, fiecare dintre noi, nu suntem mai breji. În afară de Einstein, Feynman, Hawking… chiar și ei doar în ceea ce privește fizica teoretică.

De fapt, prostia e pe domenii! Fiecare dintre noi știm câte ceva, în câte un domeniu. Și aproape nimic în mai toate celelalte domenii ale cunoașterii. Dar fiecare dintre noi ne credem ași! Măcar în domeniul ‘nostru’…

Problema noastră, a tuturor, nu e prostia.

Reaua voință este cea care ne face probleme, nu prostia!

Reaua voință și îngâmfarea…

Țeapă!

Dacă se gândea puțin, victima – doar întâmplător cioară, realiza că întrebarea era ‘manipulatorie’.

Treaba votantului este să voteze și abia apoi să comenteze!

Doar așa se poate schimba ceva…

Aveți nevoie de argumente?
Tocmai v-ați uitat la unul foarte convingător!
Exact glumele astea îndoielnice – care vor să ne încurajeze să stăm acasă și să-i lăsăm pe ‘ei’ să-și vadă de ‘treabă’ – sunt cele mai bune argumente pentru necesitatea unei prezențe covârșitoare la vot.

Ce face un cetățean atunci când votează?
Alege?
‘Alegerea’ este doar o ‘porțiune’ din actul de a vota.
Principala semnificație a votului este participarea. Participarea la viața cetății!
Votul este, în primul rând, obiectivarea interesului pentru soarta colaborării dintre membrii societății în care trăim.

Sună pompos?
Am să formulez altfel.
Votul exprimat – adică pus în urnă – este un avertisment.
Un avertisment cât se poate de puternic transmis celor aflați ‘la butoane’. Un mesaj care strigă cât se poate de explicit „NE PASĂ”.

„Suntem cu ochii pe voi așa că aveți grijă ce faceți!”

Așa ceva există doar în capetele noastre.

În Natură există doar ‘orbite’ și coliziuni.
‘Intersecții’, adică locurile alea unde se întâlnesc drumurile și unde oamenii ‘se petrec’ după niște reguli pe care le respectă toți cei care vor să treacă pe acolo ‘nevătămați’, există – și știu că mă repet – doar în capetele noastre.

‘Există peste tot, aiuritule!
Sunt pline orașele de intersecții. Și peste tot prin țară, prin locurile unde n-au ajuns încă autostrăzile…
Te dai tu deștept!’

Normal că sunt deștept!
Ce, tu poți să tastezi în somn?!? Sau habar n-ai de unde vine „Deșteaptă-te Române”?
Trezește-te, mă!”…

Să revenim.
Orașele sunt pline de între-tăieri de drumuri!
Care devin ‘intersecții’ doar atunci când cei care încearcă să treacă pe acolo respectă regulile de circulație.
Atunci când doi șoferi își reped mașinile una-ntr-alta, posibila intersecție devine brusc ‘locul accidentului’!
Înțelegi acum ce vreau să spun?

Individul – adică fiecare dintre noi – este o intersecție.
Locul aflat la confluența dintre ‘afecte’, ‘instinctul de supraviețuire’ și ‘încercarea de a înțelege’.
Societatea, adică indivizii conștienți care încearcă, împreună, să ‘treacă prin viață’, este și ea tot o intersecție.
Intersecția dintre omenire și lume.
‘Lumea’, adică Universul, este – deja v-ați obișnuit, nu? – cea mai mare intersecție posibilă. Locul în care viața încearcă să se strecoare prin timp.

Iar toate aceste considerente se bat cap în cap în cea mai importantă intersecție din lume!
În conștiința mea.
‘Cea mai importantă din lume’ pentru mine, evident!
Exact așa cum fiecare dintre conștiințe este cea mai importantă din lume pentru sine însăși.

E clar că am loc aici doar pentru enumerare.
Dar voi strecura și cel mai interesant aspect din toată tărășenia asta.

Preocuparea intrinsecă a oricărei conștiințe este supraviețuirea.

Similar faptului că masa are inerție, mișcarea are frecare și viața are ‘instinct de supraviețuire’… tot așa conștiința este preocupată de propria ei congruență.

‘Stai că nu mai înțeleg nimic!
Ai spus că viața are instinct de supraviețuire.
Ce nevoie mai are conștiința de încă o formă de autoprotecție?’

Foarte bună întrebarea.
Habar n-am!
Eu doar am constatat existența acestui fenomen.
Conștiința mea a învățat la un moment dat că ‘fumatul face rău’!
Atât teoretic cât și practic.
M-am lăsat de fumat? L-a convins conștiința mea cea înțeleaptă pe individul Sarchis Dolmanian să lase dracului țigările?
Nu!
Ce înțeleg eu de aici?
Pare evident faptul că a mea conștiință este preocupată mai degrabă de propria ei congruență decât de bună-starea animalului pe care îl locuiește. Bună-stare altfel esențială pentru respectiva conștiință…
Care conștiință se comportă, cel puțin deocamdată, ca fiind incapabilă să rezolve disonanța cognitivă dintre ‘animalul gâfâie și tușește’ și ‘cum dracu’ să recunosc, întâi în sinea mea, cât de proastă am fost atunci când l-am lăsat să se apuce de fumat?!?’
Care recunoaștere implică o falie. O discontinuitate. O ruptura între mine – conștiința de până acum, cea care am asistat pasivă la afumarea plămânilor care oxigenează creierul în interiorul căruia sunt ocrotită eu – și conștiința cea nouă. Care nu doar înțelege o anumită necesitate ci care e dispusă să-și recunoască greșeala.
Și nu doar ‘greșeala’ ci evidența că poate greși! Și că va rămâne, cât va mai rămâne, incompletă.
Care conștiință acceptă că a fi conștient este doar o oportunitate și nicidecum un dat. Ceva similar cu faptul că a fi capabil să citești nu te va pune niciodata la curent cu tot ce a fost scris până acum.

Conștiința care înțelege că se află la intersecția dintre individul pe care îl animă și tot ceea ce este în exteriorul acestuia!

„Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca rațiune de a fi eternitatea.
Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul şi eternitatea. Nietzsche, însă, avea obsesia actualităţii.
Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mişcare, o îndoială.
Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.”

Michel Foucault

„Stăpâni peste viitorul nostru”…
Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!

„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice?
„Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!?
„Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur?
Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?

Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.

Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând.
Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei.
Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă.
Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.

Ecce materia!
Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale.
Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’!
Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator.
Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup.
Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare.
Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’.
Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie.
În disperare.

Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’
Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…