Archives for category: cadre mentale

De ce?!?

– Păi nu trebuie să mă descarc și eu?

Înțeleg foarte bine cum e asta cu ‘încărcatul’. Mai ales atunci când situația pare a fi nerezolvabilă. Fără ieșire…
Doar că plânsul, mai ales cel către cineva, nu rezolvă mare lucru! Doar scade puțin tensiunea. Presiunea din sufletul plângăciosului!
Are plânsul vreo influență asupra problemei care a generat tensiunea?

Doar dacă persoana căreia îi sunt adresate hohotele se apucă să rezolve problema…

Deci mesajul ar trebui adresat persoanei care este parte a conflictului!

Sau poate că plânsul este, de fapt, un strigăt de ajutor… Un mesaj adresat persoanei percepute ca fiind cea care poate rezolva problema, chiar daca nu este ea cea care a generat propblema!

Dar ce te faci cu plângăcioșii profesioniști? Cu cei care se plâng despre orice, din orice poziție?
Cu oamenii care nu se pot bucura de viață tocmai pentru că au ochi doar pentru ‘probleme’?
Cu oamenii care se plâng atât de mult încât cei din jurul lor nu mai știu când să-i ia în serios și când să ignore semnalele transmise?

Aici lucrurile se complică rău de tot. Mai ales atunci când sunt diferențe de opinii între cei care se plâng, în sufletul cărora apare și se acumulează tensiunea, și destinatarii mesajelor. Care văd lucrurile diferit și/sau care au găsit metode pentru a se debarasa de/ignora acea tensiune.

Până la urmă, fiecare situație trebuie analizată în mod individual. Nu există rețete.

Există totuși o experiență. Un set de întâmplări prin care am trecut fiecare dintre noi.
Experiența mea îmi sugerează că cel mai bine, pentru mine, este să încerc să rezolv problema. Singur sau împreună cu cine poate să mă ajute.
Dacă nu pot, atunci o ignor. Nu are rost să bag în seamă – adică să mă încarc cu – ceva ce nu poate fi rezolvat. Pun, în măsura în care sunt în stare, tensiunea la pământ. Fără ca ea să treacă prin corpul meu. Pentru că altfel n-am făcut nimic! Mă uzez degeaba și nimeni nu are nimic de câștigat din chestia asta.

– Și nu te plângi niciodată?

Când nu mai pot, plâng. Plâng în loc să mă plâng. Plânsul, de unul singur sau în compania cuiva, e o foarte bună metodă de a pune tensiunea la pământ. De a o descărca. De a o descărca fără a o arunca în cârca altcuiva…
Aici e marea diferență între a plânge și a te plânge.
Atunci când te plângi doar muți tensiunea aia dintr-un loc în altul. Mai bine o lași să se acumuleze în tine până când te mobilizează să faci ceva pe chestia aia!

Nota Bene.
A te plânge are foarte mult de a face cu modul în care pui problema. Este o mare diferență între „ajută-mă să fac ceva pe tema asta” și „vai, nu mai știu ce să mă fac cu chestia asta”. Cel puțin pentru unii oameni. Plângăcioșilor li se pare o metodă firească de adresare.
Care cică nu face altceva decât să sublinieze importanța problemei pentru cel care inițiază conversația.
Ceilalți găsesc modul acesta de adresare ca fiind extrem de neplăcut. De agresiv chiar.

O situație foarte greu de rezolvat apare atunci când un plângăcios reușește să agaseze un alt plângăcios. Niciunul dintre ei vrând să accepte că modul lor de a privi lumea, atenția lor pentru ‘detalii’, a fost ‘spațiul psihologic’ în interiorul căruia fiecare dintre ei și-a adus aportul la crearea tensiunii care băltește între ei.

Nota Bene 2.
Unii oameni se plâng, pe umerii unora care nu pot face nimic în situațiile respective, ca și cum ar face-o la ‘terapist’. Ca/în loc de o sesiune de psihoterapie.
Doar că de la un civil, oricât de binevoitor, nu vei primi mare lucru. Poate să-ți confirme că ai dreptate sau să-ți spună că te apropii de nebunie. Indiferent de nuanțele pe care civilul le va introduce în răspunsul său, plângăciosul este atât de pornit încât nu mai vede nuanțele. Odată pornit pe calea asta, plângăciosul mai vede doar în alb și negru. Cu mine sau împotriva mea.
Partea pe care am uitat să o mentionez este că de fiecare dată când te plângi îți accentuezi tendința plângăcioasă. Iar de fiecare dată când te plângi cu privire la ceva anume retrăiești experiența. Mai produci și mai acumulezi încă niște tensiune pe chestia aia!


Acu’ vreo două săptămâni, ne fură unu’ căruțu’. La supermarket.
Aproape sub ochii noștri.
Nu că oi fi eu vre-un tinerel da’ pe el viața a lăsat niște urme mai adânci…

– Ce faci, tataie?
– Păi și mie mi-a furat cineva coșu’…
– N-o fi ăla de-acolo? În spatele lui era un căruț cu vreo două chestii în el.
– Nu, pe ăla mi l-a lăsat mie. Aveam cheile și telefonul în coș. Portofelul e la mine da’ cheile… bine că e nevastă-mea acasă și pot să intru!

Nevastă-mea, care e mai ageră decât mine la chestii din astea:

– Ce număr ai la telefon? Hai să-l sunăm!

‘Hoțul’ încurcase cărucioarele. A venit cu coada între picioare. Era și el la fel de împovărat de viață precum păgubitu’.
Iar eu am rămas cu o nedumerire. Dacă îi furase cineva coșu’ și îi lăsase altul în loc, de ce a simțit nevoia să fure un al treilea?!? În loc să-l golească pe cel rămas în urmă?

Să fi fost o formă involuntară de a cere ajutor?

Cine v-a învățat mă să vă mâncați între voi?!?

Un ateu se plimba prin pădure, minunându-se de frumuseţile naturii :
Ce copaci impresionanţi! Ce râuri cristaline! Ce animale frumoase !
La un moment dat, în timp ce se relaxa, omul aude în spatele lui zgomote ciudate.
Când se întoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sănătos si cu poftă de mâncare.
Îngrozit, ateul o ia la fugă, însă ursul avea condiţie fizică mai bună decât a ateului, asa că îl urmează conștiincios…
Tipul era atât de îngrozit incât la un moment dat se impiedică si cade.
Ursul îl apucase deja de un picior asa că omul, paralizat de frică, răcnește:
– Doamneeee!!!.
În secunda următoare, timpul se opri, ursul îngheţă în poziţia in care se afla, pădurea ramase neclintită si o lumină se revarsă din cer. Tipul, socat, auzi o voce:
– Mi-ai negat existenţa toată viaţa, le-ai explicat si altora că sunt un mit, ai pus toată creaţia Mea pe seama intamplării cosmice… si vrei acum să te salvez? Pot eu să te consider credincios cu adevărat?
Ateul se uită fix in lumină si răspunse:
– As fi ipocrit să îţi cer brusc să mă consideri credincios, dar poate reusești să faci ca ursul să devină creștin?
– Foarte bine, răspunse vocea.
Lumina dintr-o dată a dispărut si zgomotul pădurii a revenit. Ursul il eliberă din ghearele sale, își împreună labele din fată și spuse:
– Doamne, binecuvântează aceste bucate. Amin.

– mariana bârsan-

See less”

Pentru conformitate:
Tot ce vedeti mai sus a fost luat cu copy-paste de pe FB. Inclusiv virgulele.
https://www.facebook.com/photo/?fbid=8736234676444584&set=a.136280366440101

Citind tărășenia asta, mi-am adus aminte de un banc.
De pe vremea când bancurile de genul ăsta erau colportate doar între oamenii care aveau întredere unii într-alții. Până la proba contrarie, bineînțeles…

Un român, un neamț și un american sunt prinși de canibali.
– Știți care e cioaca. Acuma, că v-am prins, organizăm un festival. Voi o să fiți cina. Singurul mod în care puteți scăpa este să ne cereți ceva ce nu avem.
Americanul își făcea deja planuri despre cum să plece de pe insulă:
– Rachete. Sigur n-aveți așa ceva!
– Un Stinger e bun? Du-te bă țîcă și adu unul dintre Stingerele alea pe care le-am găsit în C-ul ăla 17 care a căzut în junglă anul trecut. Mai țineți minte ce fraged a fost pilotul? Duceți-l pe fraierul ăsta să se spele… a făcut pe el…
Neamțul, deja îngrijorat:
– Un BMW ?…
– Avem câteva… au căzut niște containere în apă acu vreo doua cicloane… creștem găini în ele… containerele le-am făcut magazii… vrei să le vezi?
– Tu, românule? Ai ceva de cerut?
– Eu vreau să vorbesc cu secretarul organizației de bază. Sigur trebuie să fie un om înțelegător!
– Cu cine?!? Și ce e aia „organizație de bază”?!?
– Cum, n-aveți organizație de bază?!? La voi cum e organizat Partidul?
– Ce e aia „partid”? N-avem așa ceva… Hai că ai scăpat! Ce chestie, ești primul…
– Nu despre „partide” e vorba. Despre Partid. Partidul Comunist!
– Tu nu-nțelegi că n-avem așa ceva? N-avem nici un fel de partid și cu atât mai puțin vre-unul comunist!
– Nici UTC? Nici sindicat? Nici Frontul Democrației și Unității Socialiste?
Păi dacă nu aveți așa ceva, atunci cine v-a învățat să vă mâncați între voi?!?

Cam așa și cu ‘poanta’ de la început.
Cea în care Dumnezeu – dumnezeul persoanei care a redactat bancul – face mișto de ateu…
Nu cred că asta a fost intenția persoanei respective dar ‘bancul’ ăsta reușește să descrie perfect o anumită variantă de ‘creștinism’. Varianta aia, cunoscută mai ales sub denumirea de sectă, care își îndeamnă adepții să-i disprețuiască pe toți cei care au păreri. Alte păreri decât cele validate de conducătorul sectei…

Cică poporul are întotdeauna dreptate!
Nu?!?

Teoria susține că democrația merge singură înainte.
Că democrația, spre deosebire de dictatură, nu are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă.
Cum să facă…
Că democrația – că poporul care se autoguvernează în mod democratic – e în stare să aibă grijă de propria sa soartă.

Istoria ne arată că da, dictaturile se prăbușesc în mod firesc. Asta e natura lor.
Modul dictatorial de conducere inhibă capacitatea unei societăți de a se adapta la schimbările din jurul ei.
Greșelile sunt băgate sub preș. Se acumulează acolo și constituie o piatră de moară.
Atunci când societatea – oricum anchilozată de dictatură – încearcă să facă față unei provocări neașteptate capacitatea ei de reacție este grav afectată de greșelile acumulate și nerezolvate la timp.
Democrația, atâta vreme cât ramâne autentică – adică funcțională, elimină elementele care o trag înapoi. Pe cei care bagă greșelile sub preș.
Democrațiile se prăbușesc și ele. Sunt nenumărate exemple. Dar abia după ce își îngăduie luxul de a renunța la ceea ce face posibil modul cu adevărat democratic de luare a deciziilor.

Funcționarea democratică a societății se bazează pe două condiții.
Fiind o strategie de supraviețuire – chiar dacă doar implicită – necesită ca cei care o aplică să aibă atenția focusată pe scopul comun.
Fiind o strategie de supraviețuire în grup – chiar dacă această caracteristică este doar implicită – funcționează doar atunci când măcar o majoritate a grupului acționează în comun. Dacă se respectă și se ajută unii pe alții.

Ați fost vreodată pe munte? Acolo sus, unde n-ai ce căuta dacă n-ai bocanci?
Acolo unde trebuie să fii nebun să te duci de unul singur?
Acolo unde vremea se poate schimba de la o oră la alta?
Ați asistat vreodată la o intervenție a Salvamontului?

Ce-i face pe oamenii ăia să-și riște viețile pentru a salva niște necunoscuți?
Credința că fiecare dintre semenii noștri merită să fie ajutați?
Credința că doar împreună – cu toate că nu ne cunoaștem între noi – putem merge mai departe?


Tot așa luptăm și cu gravitația….
În fiecare dimineață, când ne sculăm din pat!

Prostia este o stare naturală. Unii oameni sunt mai proști decât alții.
Nici noi, fiecare dintre noi, nu suntem mai breji. În afară de Einstein, Feynman, Hawking… chiar și ei doar în ceea ce privește fizica teoretică.

De fapt, prostia e pe domenii! Fiecare dintre noi știm câte ceva, în câte un domeniu. Și aproape nimic în mai toate celelalte domenii ale cunoașterii. Dar fiecare dintre noi ne credem ași! Măcar în domeniul ‘nostru’…

Problema noastră, a tuturor, nu e prostia.

Reaua voință este cea care ne face probleme, nu prostia!

Reaua voință și îngâmfarea…

Pentru că se poate!

De ce mănâncă elefantul iarbă și crenguțe?
Pentru că îi este foame?
Cei mai mulți elefanți mor de foame. Cei care nu sunt împușcați…

Elefanții mor de foame pentru că rămân fără măsele.
Mor de inaniție, fiindu-le foame până în ultima clipă, pentru că nu mai pot mesteca.

De ce cad bețivii pe stradă?
Pentru că au băut?
Sau pentru că Newton?

Nu mai e chiar atât de simplu ca atunci când vorbeam despre elefant?

E natural pentru elefanți să moară de foame dar nu e firesc ca oamenii să umble beți pe stradă?
Perfect de acord!
Și totuși. De ce cad bețivii pe stradă?

Păi întrebarea este manipulatorie.
‘De ce cad unii dintre oamenii beți care se întâmplă să meargă pe stradă…’ ar fi o întrebare mult mai firească!
Nu toți oamenii care cad beți pe stradă sunt bețivi și nu toți bețivii cad pe stradă… Cei mai mulți dintre ei ajung bine mersi acasă!

Da’ hotarăște-te odată!
Postarea asta este despre relațiile de cauzalitate sau despre imprecizia limbajului?

Relațiile de cauzalitate sunt un subiect de gândire iar noi gândim cu ajutorul limbajului.
Asta în timp ce limbajul este doar o sculă! O unealtă! Consecințele utilizării limbajului depind mai degrabă de priceperea și intențiile utilizatorului decât de natura lui. Și de natura lui, bineînțeles, dar mai ales de intențiile și priceperea utilizatorului.
Și asta este valabil pentru orice relație de tip unealtă-utilizator!

Un tip, cel din imaginea de mai sus, s-a apucat și el să facă influencing pe Tic-Tok.
Și cică i-a ieșit! Nu stiu câte milioane de vizualizări…
Drept pentru care s-au repezit tot felul de ‘invidioși’ să-l înjure. Că-i prost, ca are burtă, că ‘halatul’…, că ‘asta-i țara’…

Măi oameni buni… chill că dați în alte alea!
Omul ăsta face misto!
Voi ați urmărit clipul? Click pe poză și ne vedem după…

Tipul zice că vrea să facă cafea cu lapte punând lapte în machineta! Adică în expresorul ăla care se pune pe aragaz… Normal că laptele s-ar arde și ar apărea ‘plasticul’! Doar că tipul nici măcar nu s-a obosit să strice o machineta….
În ce priveste plasticul din lapte, adică microplasticul din laptele pe care-l mâncăm, treaba e cât se poate de serioasă:
https://spotmedia.ro/stiri/sanatate/premiera-alarmanta-a-fost-gasit-plastic-si-in-laptele-matern
http://journal.pan.olsztyn.pl/Microplastics-in-a-Traditional-Turkish-Dairy-Product-Ayran,163061,0,2.html

Astea sunt momentele în care ne aducem aminte de istorie.

De cât de bine ne-ar fi dacă am fi înțeles mai mult din istorie!

Alegerea e simplă. Teoretic. În practică….

Teoria – adică evidența istorica – spune că toate imperiile se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu.

Practica – adica istoria locala, traditia – ne invata sa ‘plecam capul’. Ca sa nu ni-l taie sabia… Sa trecem si de hopul asta. Mai vedem noi dupa aia!

Tot istoria ne mai invata ceva. Napoleon parea de neinvins. Hitler parea de neinvins. Gingis Han nu a fost invins pe campul de lupta… Pana cu cateva zile inainte de prabusirea lagarului comunist, nimeni nu se gandea serios la ce se va intampla dupa. Pentru ca nimeni nu-si putea inchipui un ‘dupa’! Dar pentru ca imperiile nu rezista niciodata prea mult…

‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ a fost inventat in anumite conditii. In anumite conditii socio-istorice. Pe vremea cand ‘spatiul Carpato-Dunareano-Pontic’ se afla la rascruce de vanturi. Era o intersectie a istoriei. Un loc in care se infruntau trei imperii. Pe vremea cand istoria nu fusese inca scrisa. Iar cei care ajunsesera la concluzia asta nu avusesera niciodata sansa – adica timpul necesar – de a se gandi la invataturile istoriei.

Acum situatia e clara. Ar trebui sa fie clara… Singurii ochelari de cal care ne tulbura vederea sunt iluziile noastre. Fricile noastre!

Suntem, impreuna, mult mai puternici decat agresorul. Asa cum restul Europei a fost mai puternic decat Napoleon. Asa cum spatiul Nord-Atlantic a fost mai puternic decat Hitler si decat Stalin. Succesele initiale obtinute de agresori au avut la baza ezitarile victimelor. Care victime, odata trezite din pumni, au readus situatia la normal. La normalitatea istorica.

Tot asa si acum. Doar ca trebuie sa ne trezim odata. Sa ne mai trezim odata….

Dacă nu noi, atunci cine?!?

– „Nu este absolut nici o scuza, opriti-va din a le plange de mila. E plin de locuri de munca, doar sa vrei sa iesi din cacat.”
– „Dacă nu aveți dureri, nici insomnii e bine. Nu vă faceți griji. Multă minte vă doresc.”

Foarte interesant fenomenul…. adică reacțiile…

Păi dacă nouă nu ne mai pasă de soarta semenilor noștri, atunci de ce le-ar păsa guvernanților de soarta noastră?
Dacă noi – cei mulți, care am putea ajunge în situația asta – considerăm că cel aflat în necaz e singurul vinovat pentru situația în care se află și, ca atare, nu merita sa fie ajutat … atunci de ce s-ar agita cei cărora le este peste putință să înțeleagă că și ei ar putea – chiar dacă mai greu – ajunge ‘pe stradă’?
Păi dacă noi – care spunem că ne pasă – ne apucăm să-i bălăcărim pe cei care nu pricep – din indiferent ce motive – de ce ar mai încerca ei să priceapă ceva?

Din când în când, de multe ori din zona artistică a societății, vine așa câte o chestie…
Care ne trage câte un dos de palmă peste ochi!

Peste ochii închiși, strâns închiși, ca nu cumva să intre realitatea peste noi!

Noi îi punem pe țigani să facă tot felul de lucruri. Pentru noi…
După care tot noi îi înjurăm! Tot pe țigani…

O fi bine?
Nici pentru ei, nici pentru noi!