Archives For author

Am tot căutat vinovați.
Și am ajuns unde suntem acum.
Poate ar fi cazul să facem ceva pe chestia asta.

Ce s-a întâmplat:

3,9 milioane de oameni și-au pus speranțele într-un anumit om. Asta după ce respectivul candidat a făcut o serie de promisiuni.
Care promisiuni par a fi cel puțin nerealiste pentru o altă parte semnificativă din același corp electoral.
41% dintre cei care au votat au declarat cât se poate de apăsat: ‘Trebuie scăpăm odată de ăștia!’
Cel puțin 80% din întreaga populație – estimare personală – este de acord cu declarația celor 41%.
Și atunci?!?

Fapte și numere.

Toți o ducem mai bine acum decât în urmă cu 35 de ani. Cel puțin din punct de vedere statistic.
Lauda de sine a devenit ceva obișnuit. O facem în mod firesc, fără măcar să ne dăm seama.
Mare parte din bunăstarea unora a fost obținută prin sifonarea de resurse. De la stat sau de la privați.
Bună-stare pe care respectivii și-o etalează fără nici un fel de reținere. Asumându-și întregul merit, fără a recunoaște faptul că au putut obține aceste rezultate doar în actuala configurație social politică. Economie capitalistă de piață guvernată in mod apropiat de standardul democrat-liberal.
Statul – adică mecanismul de auto-reglaj al societății – nu funcționează încă în mod satisfăcător.
Mulți dintre cei care ar trebui să-și dea seama ce se întâmplă și să-i avertizeze pe ceilalți se comportă de parcă ei n-ar trăi tot în țara asta. De parcă ei ar fi imuni la consecințele lucrurilor despre care vorbesc ‘neutru’.
Jumătate dintre cei care ar fi putut spune ceva n-au exprimat nici o părere. Adică jumătate dintre cei care urmează să trăiască consecințele deciziilor care sunt adoptate zilele astea se comportă de parcă lor nu le-ar păsa. De viitorul lor….
Cei 3,9 milioane care au votat grupat reprezintă mai puțin de un sfert dintre cei cu drept de vot!

Și care e legătura dintre Simion/Georgescu și frații Tate?!?

Exasperarea publicurilor lor țintă!

Să fie foarte clar.
Frații Tate se adresează unui anumit tip de oameni iar alde Simion și Georgescu unui alt tip de oameni.
Există totuși câteva puncte comune între cele două fenomene sociale.

‘Masculii’ dispuși să trăiască în lumea fraților Tate și cetățenii dispuși să-i urmeze pe Simion și Georgescu au trei lucruri în comun:
‘Nu se simt bine’.
Au găsit pe cineva care pretinde că face ceva pentru ei. Sau în numele lor.
În timp ce restul societății, încă majoritar, nu face nimic pe chestia asta. De parcă nu în capul lor urmează să se spargă oalele…
Exasperații simt că nu mai au nimic de pierdut, majoritatea are totul de pierdut!

Situația seamănă foarte bine, din punct de vedere psiho-social, cu toate celelalte contexte pre-revoluționare din istorie.
Dacă Marx considera revoluțiile ca fiind pași hotărâți spre un viitor determinat în mod logic de niște actori raționali, realitatea istorică ne arată că schimbările revoluționare au fost niște sughițuri exasperate ale unor societăți aflate în impas. Faptele în urma cărora puterea a fost preluată de către fasciști în Italia și de naziști în Germania au fost la fel de revoluționare precum cele puse la cale de bolșevicii lui Lenin și de comuniștii lui Mao. Iar teroarea instaurată de Robespierre pentru a duce la ‘bun sfârșit’ țelurile declarate de cei care au pus la cale Revoluția Franceză a fost identică cu toate celelalte regimuri de teroare instaurate vreodată.

Dar nu poți să compari ce fac frații Tate cu ce fac alde Simion și Georgescu!

Pe mine nu mă interesează ce fac Tate, Simion și Georgescu. Hitler, Mussolini, Lenin, Mao și Putin.
Saccharomyces cerevisiae, adică drojdia de bere, a fermentat vinul și a crescut pâinea de când s-au apucat străbunii noștri de agricultură… Pasteur doar a descoperit-o și i-a numele!
Pe mine mă interesează doar când o să ne dăm noi seama că prea multă frustrare acumulată în organismul social duce inevitabil la zvârcoliri ale istoriei!
Când o să ne dăm seama că indivizi dispuși să folosească exasperarea celorlalți în folosul lor propriu sunt pe toate drumurile! Așteaptă condițiile potrivite… precum drojdiile sălbatice care fermentează ‘vinul de țară’!

Și, într-adevăr, Tate nu pot fi comparați cu Simion/Georgescu.
Tate au pus de un cult – precum Biserica Unificarii, de exemplu – în timp ce alde Simion/Georgescu vor să se pună în fruntea unui organism politic de dimensiune statală.
Singurul lucru pe care îl au în comun este materia primă cu care lucrează.
Frustrarea celor care îi urmează și indiferența pasivă a celor care urmează să suporte consecințele.

Exasperarea tâmpește…

Am început prin a arăta cum am ajuns aici.
Am tot căutat vinovați în loc să vedem ce avem de făcut.
Am tot dat vina pe oamenii despre care am considerat că n-au făcut ce trebuia. După care ne-am pus speranțele în alți oameni. Care promiteau mai frumos…
Tot ce există în țara asta a fost făcut de noi. De la blocurile ridicate, de noi, ‘pe vremea lui Ceaușecu’, până la autostrăzile pe care mergem acum în Austria și Germania.
Frustrarea celor care își pun speranțele în promisiunile fluturate de Tate, Simion și Georgescu este, și ea, o consecință a lucrurilor întâmplate în timpul vieții noastre.
Frustrarea acestor oameni nu a apărut din senin. Ei nu trăiesc în pustiu. În ‘altă parte’. Oamenii aceștia trăiesc printre și împreună cu noi!
Frustrarea despre care vorbim, împărtășită și de noi, este o consecință a modului în care trăim. Cu toții. Împreună.

De ce au ales oamenii aceștia, vecinii noștri, să-și manifeste frustrarea în acest mod?
Neproductiv, după cum credem noi…
Poate pentru că noi i-am împins într-un colț?
Poate pentru că noi nu-i vedem?
Poate pentru că-i considerăm tâmpiți și nu-i băgăm în seamă?
Pentru că le-am permis unor băgători de bețe prin gard să ne dezbine? Să ne convingă, pe ‘noi’, că ‘ei’ sunt proști și pe ‘ei’ că ‘noi’ suntem ticăloși? Că și ‘noi’ suntem o parte a ‘sistemului’?
Cu justificarea că ‘noi’ am câștigat mai mult decât ‘ei’ de pe urma existenței sistemului!

Mai demult am auzit o ‘fabulă’ atribuită unui grangur psd-ist. Cică nu știu cine și-a pierdut, la început, influența și apoi poziția în partid pentru că nu ‘a-nvățat tabla-mpărțirii’. Pentru că ‘a ținut totul pentru el’…

Situație în care se află cineva
care vrea să înșele buna-credință a altora.

Ne tot întrebăm „Cum de-a ajuns România în halul în care se află”?
Simplu.
Am fost duși de nas!
OK, aici avem de a face și cu ‘să-ți fie ție rușine dacă m-ai păcălit odată dar dacă ai reușit și a doua oară asta înseamnă că eu nu am priceput nimic din prima experiență’.

Am să le iau pe rând:

Răzvan Ioan predă la Casa Paleologu și este antreprenor în educație. A fondat MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. A studiat filosofie în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. La Universitatea din Leiden a predat câțiva ani în perioada doctoratului. S-a întors în România acum câțiva ani, spunând că “mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță.””

Odată întors în România, proaspătul doctor în filozofie s-a apucat de predat.
În salonul casei Paleologu:

Dacă aș fi fost bărbat adevărat – ați auzit de Big Balls, puștiul ăla angajat de Elon Musk să-i mai rărească pe bugetarii din SUA? – m-aș fi dus să-i dau replica la curs în loc să scriu o filipică pe internet…
Da, doar că e o mică problemă aici…


Marți sunt trei ceasuri rele!
Poate că cine știe… răgușesc și-mi pierd prestanța… Dau 270 de lei și poate că uit vre-unul dintre argumente. Ce să mai spun despre faptul că m-aș adresa unei audiențe auto-selectate. Niște oameni dispuși să sponsorizeze un doctor în filozofie care să le explice de ce e mai bine să trăiască într-o republică decât într-o democrație….

Dar cum tastatura suportă orice… iar internetul ține minte tot…

Găselnița cu republică sau democrație a fost inventată peste ocean. De băieții ăia care l-au ales pe Trump și acum nu știu cum să se spele pe cap cu el. De el… mă rog. Sub link e o postare din 2016. Au să reiau argumentele foarte pe scurt.

Republica este o formă de organizare a statului. În zilele noastre, avem republici și monarhii.
Democrația este o metodă de adoptare a deciziei. De către un colectiv/o comunitate/națiune. Și avem democrații autentice sau democrații de fațadă.

Pentru cei care nu-mi înțeleg scrisul:
Pe axa orizontală – adică pe abscisă, pentru Funeriu/bacalaureat – avem diferența dintre democrația asumată și dictatura pe față.
Pe axa verticală – adică pe ordonată, vezi mai sus – avem diferența dintre teorie și practică. Dintre vrabia din mână și cioara de pe gard. Dintre vopseaua gardului și leopardul care îi așteaptă pe fraieri!
Pe cealaltă axă orizontală, cea înclinată, avem diferența dintre monarhie și republică.

Pe vremuri – și încă în unele părți ale globului – monarhiile erau absolutiste. Sau absolute, dacă vă place mai mult termenul. Adică monarhul – sau împuterniciții acestuia – avea/are toată puterea de decizie. Pe românește, dictatură pe față! Cât se poate de autentică…
Între timp, și pe o din ce în ce mai mare proporție din suprafața Terrei, oamenii și-au cam dat seama – statistic/evoluționar vorbind – că dictaturile nu prea funcționează. Mai ales pe termen lung. Sunt niște postări mai în spate pe tema asta. Așa că… Republici și monarhii, laolaltă, care funcționează pe baza unor constituții cât se poate de democratice.
Doar că… dacă nu bagi bine de seamă, își bagă dracu’ coada! Și democrația începe să fie degradată. De la democrație autentică ajungem la democrație iliberală. Care e o contradicție în termeni dar asta doar dacă se prind oamenii… după care se poate ajunge chiar și la democrație populară… care e, de fapt, comunism în toată regula!

Nu mai țineți minte?
Da, știu. Ăsta este subiectul real al postării de astăzi.
Cum ne funcționează nouă mintea…

Undeva în străfundurile memoriei – dacă e să-i credem pe cei care se ocupă cu chestiile astea – sunt înmagazinate toate întâmplările cu care am venit în contact. Cu cât mai semnificative pentru noi, la momentul respectiv, cu atât mai adânc întipărite în memorie.
Ai zice și că ‘cu atât mai semnificative pentru fiecare dintre noi, cu atât mai ușor de recuperat din memorie.’
Ai zice dar nu e chiar atat de simplu.
„Cu cât mai semnificative pentru noi, LA MOMENTUL RESPECTIV, cu atât mai adânc întipărite în memorie.”
Da, adică cu atât mai adânci urmele lăsate în însăși firea noastră. Dar asta nu înseamnă, neapărat, că suntem în stare să ne aducem aminte și întâmplarea în sine. Rămânem cu cicatricele pe suflet dar uităm cum le-am căpătat. Nu e o alegere, conștientă, doar o măsură de auto-protecție. Ce rost are să ținem minte ce s-a întâmplat dacă tot ne-am învățat lecția? Nu vreau să intru acum/aici în amănunte.

Am tras ponoasele tâmpeniilor făcute de Băsescu.
Ținem minte că Antonescu a încercat să-l dea jos pe Băsescu.
Îl percepem pe Antonescu ca fiind bun… de încredere… ne dă speranță… Uităm că tot el a fost fraierul care l-a crezut pe Ponta!

Cam așa funcționeză lucrurile. Inclusiv pentru cei cărora le-a convenit ce s-a întâmplat pe vremea lui Băsescu. Ei, pur și simplu, privesc lucrurile din altă perspectivă.
Tot așa cei cărora le-au convenit măsurile luate de guvernarea Ciolacu.

Ezra Klein spunea pe undeva că ‘citim mai degrabă așa cum suntem decât ce e scris acolo’.

Tindem să ‘credem’ în funcție de experiențele prin care am trecut. De întâmplările care ne-au format. Facem lucrul ăsta în mod ‘instinctiv’. Mă rog, tocmai am spus o prostie. De fapt, viața ne-a dresat să credem anumite lucruri.
Când suntem puși în fața unor alegeri, suntem deja condiționați să alegem cu ‘inima’. Să ne uităm într-o anumită direcție și să căutăm în memorie toate argumentele care să valideze acea direcție. Adică să citim ce e acolo într-o lumină favorabilă hotărârii pe care am vrea să o luăm.
Facem toate astea fiind convinși că avem o atitudine rațională. Căutăm argumente, nu?!?

Ei bine, în realitate suntem raționalizatori!
Și e normal să fim așa.
Asta fiind motivele pentru care democrațiile autentice funcționează mai bine decât dictaturile.
Fiecare raționalizator scoate argumentele pe masă. Strigă, țipă, ceilalți îl bagă mai mult sau mai puțin în seamă… Mai spun și alții același lucru… Sau ceva care măcar seamănă
Adevărul își face cumva loc către lumină!
Dacă și atât timp cât democrația rămâne autentică.
Câtă vreme oamenii se mai ascultă unul pe celălalt. Câtă vreme oamenii se mai respectă unii pe ceilalți!

Cum se degradează democrațiile?
Impostorii ajung să se lase plătiți pentru a-i zăpăci de cap pe cei suficient de exasperați încât să pună botul!

Așa a ajuns Ungaria să fie condusă de Orban, Rusia de Putin, America de Trump…

Spuneam ceva despre ținerea de minte. Pe vremea lui Ceașcă, ni se tot vorbea despre Republica Socialistă România.
Și despre cât bine trăiam.
Într-o republică… Răzvan Ioan!

Vorbeam într-o postare anterioară despre cum funcționează o armată.
Soldații luptă încercând să supraviețuiască, ofițerimea decide despre cum să atingă obiectivele strategice iar subofițerii – cureaua de transmisie fără de care se rupe filmul – transpun deciziile ofițerimii în practică încercând să minimizeze pierderile/costurile.

E simplu de intuit, chiar și pentru cei care n-au făcut armata, că membrii fiecăreia dintre cele trei categorii decid sub presiunea unor motivații diferite.
Soldații nu prea au timp să se gândească la altceva decât la supraviețuirea de fiecare clipă. Sunt prea obosiți de interacțiunea continuă cu cei care și pe care vor să-i omoare ca să se mai gândească și la altceva. Strict din punct de vedere statistic, bineînțeles.
Ofițerii, cu cât mai înalți în grad și mai depărtați de linia frontului, se ocupă mai ales cu gândirea strategică. Cum să facă să îndeplinească obiectivele primite de la conducerea supremă.
Aici e nevoie să facem o pauză pentru a înțelege gândirea militară. În timpul unei campanii nu e timp pentru despicat firul în patru. Deciziile sunt luate pe picior, experiența personală și flerul jucând un rol foarte important. Cei care ajung să ia decizii de nivel mai înalt sunt oameni trecuți deja prin ‘foc’. Ajungi să iei decizii importante abia după ce un lung șir de decizii anterioare s-au dovedit, în practică, a nu fi fost greșite. A fi fost suficiente pentru a fi permis măcar supraviețuirea. Ceea ce conferă decidenților, supraviețuitori, o suficient de mare încredere în sine. Încredere în sine care crează premizele unor decizii suficient de rapide încât să fie operabile în timp util. În același timp, ofițerii – mai ales cei superiori – sunt, de obicei, suficient de departe de linia frontului încât supraviețuirea lor fizică nu reprezintă o prioritate. Nici măcar pentru ei. În același timp, un lung șir de decizii măcar ne-greșite crează premizele pentru ca trupa să aibă din ce în ce mai multă în decident.
Subofițerii sunt în cea mai interesantă poziție. Foarte aproape de linia frontului. Adică în același pericol în care sunt și soldații. Având mult mai multe informații despre ce se întâmplă. Și mai ales despre ce urmează să se întâmple. Peste toate astea având și responsabilitatea de a transmite în susul lanțului de comandă informații precise și de calitate despre ce se întâmplă pe linia frontului.

Nu e de mirare că anumiți teoreticieni militari consideră corpul de subofițeri ca fiind coloana vertebrală a armatei.

Am să închei introducerea menționând faptul că armatele își iau resursele din afara sistemului și că tot de acolo primesc și obiectivele.

Acuma, că am terminat ‘pregătirea de artilerie’, voi trece la clasa de mijloc.

Până nu demult, până la mijlocul secolului XX, lucrurile erau clare. Societățile, toate mai puțin triburile indigene de prin jungle, erau împărțite în trei mari categorii.
‘Clăcașii’, ‘seniorii’ și clasa de mijloc.
Bineînțeles că erau diferențe de la o societate la alta. Cu privire la numere… Rolurile funcționale ale celor trei clase au fost aceleași de când a apărut diviziunea socială a muncii.

Clăcașii au muncit. În brânci. Încercând să supraviețuiască de la o zi/saptămână/an la următoarea diviziune calendaristică.
Seniorii au căutat drumul înainte. Oarecum la adăpost de ceea ce ar fi putut să le aducă viitorul. Am să revin.
Asta în timp ce membrii clasei de mijloc au fost cei care au făcut totul posibil. Chiar dacă în anumite momente numărul lor a fost extrem de limitat.

Am promis că voi reveni la relativa izolare a seniorilor față de consecințele deciziilor lor. Față de viitor.
Termenul cheie aici este ‘relativă’. Toți seniorii cu scaun la cap știau că sunt ‘muritori’. Că li se aplică și lor legile naturii. Dar în același timp se socoteau a fi fost la adăpost de legile oamenilor. Deasupra lor. Pentru că ei le făceau… Tocmai acest confort psihologic era cel care le facilita luarea unor decizii ‘curajoase’. Cu impact foarte mare și cu un grad mare de imprevizibilitate a rezultatului final.
Clăcașii nu aveau probleme din astea. Nu știau ce le rezervă/poate aduce viitorul. Și, oricum, nu erau interesați de asta pentru că ei nu ar fi putut face nimic. De unii singuri… Mai degrabă pentru că nu aveau resurse, nu pentru că nu ar fi știut ce ar fi trebuit făcut!
Singurii care aveau o brumă de resurse – atât materiale cât și timp pentru a medita la subiecte – precum si suficiente informații pertinente – atât despre realitatea de la teren cât și despre intențiile seniorilor – erau cei din clasa de mijloc.
Cu alte cuvinte, cei din clasa de mijloc, din punct de vedere funcțional, erau – și continuă să fie – singurii cu adevărat și pe deplin interesați de bunul mers al societății! Al întregii societăți.
Nu erau – și nici nu s-au simțit vreodată – la adăpost de consecințele evenimentelor curente. Adică de consecițele deciziilor luate în/cu privire la societate. Așa cum s-au simțit seniorii. Dintotdeauna, cu toate că, în realitate, singura schimbare semnificativă dintre un regim autoritar și următorul fiind înlocuirea garniturii de seniori de la vârful regimului.
Asta în timp ce clăcașii nu s-au simțit vreodată ca având ceva de spus. Așa că, extenuați fiind, nici măcar nu au mai fost preocupați de problemele care ‘nu erau de nasul lor’.

Această ‘împărțire’ explică foarte bine de ce toate regimurile autoritariste au suferit crize sistemice. De ce orice schimbare a avut nevoie de câte o revoluție. Sau măcar de o lovitură de palat.
Toate regimurile autoritariste au ceva în comun. Cureaua de transmisie funcționează într-o singură direcție. Toate capetele se uită doar în sus. Informația circulă într-o singură direcție… Resursele – materiale, spirituale și de timp, sunt alocate dintr-un singur centru de putere și cu un singur scop. In interesul și după mintea celor care populează centrul de putere!
Ceea ce face ca schimbarea să apară doar atunci când supraviețuirea întregului sistem este pusă în balanță. Și atunci doar dacă suficient de mulți dintre cei care urmează să sufere consecințele lipsei de schimbare înțeleg ce urmează să se întâmple… și au suficiente resurse pentru a face ceva

Abia atunci când și unde rolul clasei mijlocii a putut fi interpretat cu suficient de mult aplomb, abia acolo schimbarile au putut fi puse în practică pe măsură ce provocările au fost identificate de membrii societății.
Identificate și expuse în forum.

„Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris un articol intitulat ”Apel către lichele”. La jumătatea lunii ianuarie 1990 a fost difuzat la TVR. Apoi a fost publicat în Revista ”22”. Apelul a tulburat societatea. El le-a cerut lichelelor să se căiască și să nu mai confiște cuvinte precum ”libertate”, ”dreptate” și ”popor”.”

Erau deja acolo. La putere. Doar că nu puteau să se desfășoare.
Liiceanu știa că urmau să facă tot ce le stătea în putere să-și mențină pozițiile. Să cucerească și restul.
Așa că s-a gândit să facă un apel.
De bună credință fiind, sper că făcuse apel la inteligența lor. Că încercase să le explice, oricât de tangențial, că nici o formă de dictatură nu a supraviețuit prea multă vreme.
Știm cât efect a avut apelul respectiv. N-o fi fost Liiceanu suficient de convingător…

După 35 de ani, pe 22 aprilie 2025, cu 12 zile înainte de niște alegeri prezidențiale decisive, Gabriel Liiceanu își începe un nou text prin a aminti ”Apel către lichele”. El face un nou apel, la ”poporul român, care doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm. Poate va face efortul să se trezească”.

Un alt apel. Către un alt destinatar!
După 35 de ani de conviețuire cu lichelele – Gabriel Liiceanu este și un destul de priceput om de afaceri, grupul Humanitas e pe profit cel putin din 2017 – filozoful a înțeles că este cazul să schimbe foaia!

Situația este cel puțin neclară.
În ultimii 35 de ani România a progresat enorm. După orice criteriu. De la PIB pe cap de locuitor până la …
OK, suntem tot la coada clasamentului. Cel puțin în Europa. Doar că aproape toți locuitorii României de astăzi trăiesc mult mai bine decât trăiam în ultimul deceniu al orânduirii comuniste.
Și atunci? De ce să nu lăsăm ‘lichelele’ să continue? Că doar ele au fost la putere în ultimii 35 de ani. Direct sau indirect…

Pentru că oamenii s-au trezit.
Bine, nu de tot. Pentru asta ar fi trebuit ca cineva să le fi explicat, de-a lungul celor 35 de ani de navigat în beznă tulbure, ce urmează să se întâmple dacă nu ne vine odată mintea la cap.
Oamenii, odată treziți, au început să facă comparații. Nu cu ‘ce a fost înainte’, au uitat deja, ci cu ‘ce ar fi putut să fie’.

Iar această nemulțumire a lor – firească de altfel – a fost confiscată de următoarea generație de lichele.
Care au instrumentat exasperarea oamenilor și au inventat tot felul de ‘vehicule ideologice’ cu ajutorul cărora să profite de situația existentă.
Să dea jos lichelele de până acum – sau măcar să le aducă ‘la picior’ – și să se înscăuneze ei în fruntea bucatelor.

OK, primul pas a fost făcut.
Filozoful a înțeles.
O fi oare în stare să mobilizeze masele?
Or fi în stare ‘curelele de transmisie‘ să preia mesajul și să-l difuzeze în mod eficient?

Realitate de natură psihologică.

‘Trebuie să te hotărăști. Cum adică „realitate” dacă e de natură psihologică?!?’

Simplu. Masa din sufragerie e reală? Și dacă da, de unde știi?

‘Ești prost? O vezi cu ochii tăi! E în mijlocul sufrageriei…’

Și noaptea? Când e întuneric? Sau pentru orbi? Mesele încetează brusc să mai fie reale atunci când apune soarele? Orbii consideră mesele ca fiind ceva magic doar pentru că nu pot să le vadă?

‘E clar. Te-ai tâmpit la cap. Băh, masa e reală pentru că te doare fluierul piciorului atunci când te lovești de ea în întuneric!’

OK. Deci un lucru este real în măsura în care are consecințe palpabile.
Cât se poate de corect.
Hai să examinăm acum alte câteva consecințe cât se poate de palpabile.

Câte biserici – sau, și mai bine, câte lăcașuri de cult – există în localitatea în care trăiești?
Crezi că măcar vre-unul dintre ele ar fi fost ridicat dacă cei care l-au făcut pe fiecare dintre ele n-ar fi „crezut” că fac un lucru „bun”?
Crezi că cei care s-au omorât unii pe alții în toate războaiele religioase au făcut lucru ăsta fără să fi fost animați de o realitate de natură psihologică?

Credința e de natură psihologică pentru că sălăsluiește în capetele noastre. Exclusiv acolo.
Și este reală pentru că are consecințe cât se poate de palpabile în ceea ce tot noi considerăm a fi „lumea reală”.
Cred că a venit momentul să facem deosebirea dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.
Știi ceva atunci când ai văzut acel ceva ‘cu ochii tăi’ și crezi ceva atunci când accepți ca fiind real ceva ce a ajuns la tine de la o ‘sursă de informație’.
Știi că te înșeală nevasta atunci când o prinzi în pat cu altcineva, crezi că te înșeală nevasta atunci când îți spune mă-ta că a văzut-o la braț cu fostul ei prieten și îți închipui că te înșeală atunci când trec câteva săptămâni fără să fi făcut sex.

Am trivializat credința?
Credeai că e vorba despre credința religioasă?
Păi nu e nici o diferență între credința în Dumnezeu și credința în vaccinuri…

‘Cum poți să compari astea două lucruri?!? Cu atât mai mult cu cât există foarte mulți oameni care cred în Dumnezeu și nu cred în vaccinuri… din diverse motive…’

Foarte bine că ai făcut observația asta!
Unii oameni cred că știu cum e cu vaccinurile. Lucrează în domeniu, știu cum funcționează știința…
Bine, știința lor e oarecum diferită de cea a credincioșilor care spun că recunosc mâna Domnului în cele ce se întâmplă în jurul lor dar, de fapt, diferența este doar în capetele noastre.
În realitate, nimeni nu știe cu adevărat mare lucru și toată relația noastră cu realitatea – credință plus știință – se bazează pe ‘văzând și făcând’!.

Ne-am tot schimbat religiile de-a lungul istoriei și definim „știința” ca fiind un mod prin definiție imperfect, incomplet și temporar de cunoaștere.
Cu alte cuvinte, învățăm din mers.

Da, numai că realitatea asta – aceea că suntem în mijlocul unor nisipuri mișcătoare și că nici măcar nu știm pe unde o să scoatem cămașa – este ceva cât se poate de înfiorător. Sau, mai bine zis, groaznic!
În termenii lui Nietzsche, ne-am tot uitat în abis până când a început și abisul să se uite în noi!

Avem nevoie de o poveste.
Pentru a ne putea scula din pat dimineața, avem nevoie de un motiv. Bine, mergem la umblătoare… și pe urmă? De ce ne-am înhăma la lucrurile pe care le facem de obicei?
De foame? Pentru că asta așteaptă lumea de la noi? Pentru că ne simțim bine făcând toate lucrurile pe care le facem de obicei? Toate astea la un loc?
Religia ne oferă povestea. O poveste în care fiecare dintre noi își poate găsi un loc. Cu condiția să creadă…
Știința, așa imperfectă cum e ea, ne oferă calea. Drumul și metoda pe și cu care putem înainta mai repede pe drumul către țelul agreeat în comun. Către țelul din poveste. Țelul care este deasupra tuturor și care ne unește. Călăuzindu-ne…

Nu mai avem religie? Am trecut la religii? Care ne dezbină în loc să ne unească?
De asta nu e bine să schimbăm religia?

Păi n-am schimbat religia… am trecut de la o religie la alta, păstrându-ne modul religios de existență.
Modul religios de existență fiind modul de acțiune bazat pe credință.
Pe credința că toți tragem la aceiași căruță, că măcar mare parte din ce spune fiecare dintre noi are un corespondent în realitate, că existența noastră are sens…

Gata, pauză că m-am întins cam mult!

Am ‘făcut’ armata. Demult.
Subofițerii se comportau de parcă ei ar fi fost alfa și omega.
Eram extrem de mirat cum de un sergent major își permitea să contrazică un maior când locotenenții tremurau în fața căpitanilor. N-am înțeles nimic și apoi am uitat.
După care am terminat facultatea. M-am dus, mândru nevoie mare de ing.-ul pe care îl purtam înanitea numelui, acolo unde căpătasem repartiția. La fabrica în care urma să construiesc socialismul.
Așa inginer cum eram, am fost pus sub ascultarea unui maistru. El era șeful unei echipe de întreținere, eu stagiar pe lângă el.
Acolo mi-am adus aminte de subofițerii din armată… Bine, pe vremea aia armata română era o anomalie. Avea foarte mulți ofițeri, în special inferiori, și prea puțini subofițeri. Am înțeles asta mult mai târziu.

Atunci când am înțeles ce e aia o curea de transmisie!

Până la urmă, din punct de vedere profesional/funcțional, există trei feluri de oameni.
Cei care execută, cei care dau ordinele și cei care fac ca ordinele să fie executate.

Numărul celor care fac parte din fiecare categorie depinde de domeniul de activitate.

Armata lui Ștefan cel Mare avea un strateg, o grămadă mai mică sau mai mare de oșteni în funcție de situație și câțiva alergători care transmiteau ordinele lui Ștefan către fiecare dintre corpurile de oaste. Bine, am simplificat un pic…
O armată ‘modernă’ – adică cele din al doilea război mondial – aveau o grămadă de soldați, o grămăjoară de subofițeri și câțiva ofițeri. Ofițerii se ocupau de conducerea operațivă, subofițerii țineau totul laolaltă iar soldații făceau ce era de făcut.
Cam aceiași situație există și în locuri unde trebuie prestată multă muncă fizică. Săpatul de șanțuri, exemplu. Pe vremea când șanțurile erau săpate cu mână. O mulțime de oameni cu lopeți, câțiva șefi de echipă și unul cu teodolitul care le spune tuturor pe unde trebuie să fie șanțul.

Din punct de vedere practic, executanții nu știu ce să facă până când nu li se spune.
Șeful cel mare nu se poate face auzit de către toată lumea – și, oricum, nu știe să vorbească pe limba lor.
‘Intermediarii’ n-ar putea să facă singuri toată treaba și, oricum, nu au viziunea de ansamblu.

De ceva vreme încoace, lucrurile s-au schimbat dramatic.
Atât în armată cât și în civilie.

Clasa de mijloc a devenit majoritară.

Lucrurile au devenit atât de complicate încât aproape că nu mai există cârcași. Iar cei care au rămas sunt la mare preț.
Aproape toți executanții au diverse calificări. Nu mai pot fi tratați ca și cum ar fi niște proști.
Pentru că nu sunt – nu au fost niciodată, și pentru că, pentru prima oară, nu mai pot fi schimbați între ei!

Ștefan cel Mare avea nevoie de 500 de soldați. Oricare dintre ei avea de făcut, fiecare cum putea, cam același lucru. Acum specializarea este atât de mare, chiar și în armată, încât într-un pluton abia daca mai găsești câțiva oameni cu exact aceleași calificări. Bine, la o adică – adică atunci când se ajunge la lupta corp la corp – toți sunt reduși la același numitor, doar că acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar…

Într-o întreprindere economică, de orice natură, situația e de aceiași natură.
Fiecare om are câte o calificare. Destul de adâncă. Și fiecare are câte altceva de făcut. Sarcinile repetitive sunt indeplinite de către roboți – în curând și de aplicații ‘inteligente’, iar toți vorbesc aceiași limbă!
Șeful cel mare se poate adresa direct – și de multe ori chiar o face – oricăruia dintre executanți!

Ușor, ușor, a dispărut ‘cureaua de transmisie’. Pentru că, cel puțin aparent, nu a mai fost nevoie de ea.
Cam toți ‘executanții’ sunt considerați ca făcând parte din clasa de mijloc.
Legătura dintre cei care dau ordinele și cei care le execută se face ‘pe direct’.

Doar că, între timp, am început să ne certăm între noi ca chiorii!

De când mă știu eu – am început să vorbesc ca babele – n-a existat atâta ‘diviziune socială’ câtă e acum.
Unii zic că e din cauza internetului. Că din cauza ‘rețelelor sociale’ fiecare dintre noi își găsește o ‘bulă’ în care se simte bine. Că fiecare își certifică, lui, apartenența la bulă prin desconsiderarea celor care nu fac parte din ea. Și că fenomenul se amplifica prin ‘validare reciprocă’. Adică membrii bulelor se bat reciproc pe umeri, confirmându-și unul altuia cât de deștepți și frumoși sunt. Spre deosebire de toți ceilalți…

Membrii bulei din care fac și eu parte sunt OK, toți ceilalți sunt nașpa.

Adică de la o diviziune extrem de adâncă a muncii am ajuns la un fel de disoluție socială!

Fenomen explicat și prin faptul că a dispărut cureaua de transmisie.
Cei care constituiau legătura dintre segmentele societății. Care erau specializați în așa ceva!

Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’
De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…

Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.

De ce Nicușor Dan?

Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.

Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili.
Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’?
După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.

‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’

Aici paradoxul se adâncește și mai tare.
Trăim într-o democrație.
Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți.
Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.

În același timp, ne-am împărțit în tabere.
Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei.
‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.

Situația este, de fapt, cât se poate de simplă.
Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating…
Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că…
Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei…
Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor.
Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…

Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…

Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema.
Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!

‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.

Before you argue with someone,
ask yourself,
is that person even mentally mature enough to grasp the concept of a different perspective.
Because if not, there’s absolutely no point.

Not every argument is worth your energy. Sometimes, no matter how clearly you express yourself, the other person isn’t listening to understand—they’re listening to react. They’re stuck in their own perspective, unwilling to consider another viewpoint, and engaging with them only drains you.
There’s a difference between a healthy discussion and a pointless debate. A conversation with someone who is open-minded, who values growth and understanding, can be enlightening—even if you don’t agree. But trying to reason with someone who refuses to see beyond their own beliefs? That’s like talking to a wall. No matter how much logic or truth you present, they will twist, deflect, or dismiss your words, not because you’re wrong, but because they’re unwilling to see another side.
Maturity isn’t about who wins an argument—it’s about knowing when an argument isn’t worth having. It’s realizing that your peace is more valuable than proving a point to someone who has already decided they won’t change their mind. Not every battle needs to be fought. Not every person deserves your explanation.
Sometimes, the strongest thing you can do is walk away—not because you have nothing to say, but because you recognize that some people aren’t ready to listen. And that’s not your burden to carry.

I seldom quote this extensively. But this is worth sharing.
It perfectly epitomizes the difference between ‘me’ and ‘us’.
Specially in a ‘democratic’ environment.
Specially when we try to figure out what’s gonna happen to us ‘going forward’…

From where I’m standing, there’s a fine difference between doing something – planning for it, even – just because ‘that’s how we do things over here’ and performing the very same thing as the consequence of a genuinely free decision making process.

Am I making any sense here?

The words of Abraham Lincoln to honour the soldiers that sacrificed their lives in order
“that government of the people, by the people, for the people,

shall not perish from the earth”
were spoken at Gettysburg,
but these words apply as well to the countless soldiers
that died for the cause of democracy in the following 150 years.

How about people respecting each-other?

After all, government is supposed to be by the people and for the people…

Those serving in the government come from among the same people, don’t they?

Cică nu capeți ce meriți.
Doar ce accepți!

De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?

Hai să o luăm altfel.
Încă ne mai lasă să votăm, corect?
De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?

Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm…
Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi.
Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?

„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!

Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm.
Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem.
Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.

Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!

Și cât mai mulți.
Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.

Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu …
Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.

Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.

Ce mesaj trimitem atunci când votăm?
Că avem încredere!
În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!

Pentru simplul motiv că alternativa e groaznică!