Marxism still works… Marxism is a dogma. Despite everything pretended by marxists, marxism – as an ideology – is an article of faith. And as long as there are believers who continue to promote a faith, any faith, that faith continues to survive. To work… On the other hand, there is a non-ideological side of marxism. A pre-ideological component, if you will. The analysis made by Marx before reaching his conclusion. Before reaching the conclusion that communism is ‘the answer’… The analysis was correct. Furthermore, even some of his predictions had been right. Our current obsession, induced by Milton Friedman, with profit as the ultimate goal of human activity has led us into an impasse. But Marx’s solution – to a very accurately defined problem – was an abject failure. Communism was a failure. Each and every time! But marxism still works… We, some of us, continue to believe according to this ideology…
”Scopul pentru care cineva înființează o firmă este să facă profit. Cu cât este mai mare profitul cu atât e mai bine pentru firmă, și implicit pentru proprietarii firmei. Scopul statului este să ia cât poate de mult de pe urma funcționării unei firme. Cu cât poate lua mai mult cu atât e mai bine pentru stat”
Noi, oamenii, avem ceva în plus față de celelalte animale. Capacitatea de a acționa ca un agent liber. De a lua hotărâri, de preferință în cunoștință de cauză. În mod conștient. Capacitate codificată în legislația românească sub numele de „capacitate de exercițiu”.
O parte dintre societățile/culturile umane au devenit, în timp, democratice. Evoluția – adică fenomenul acela care impiedică supraviețuirea organismelor, biologice sau sociale, care nu fac fața ‘provocărilor’ la care sunt supuse – a făcut ca anumite societăți/state/culturi să inventeze – în mai multe rânduri și locuri – ceea ce noi numim, astăzi, democrație. Un spațiu de libertate în care fiecare face ‘ce vrea’ – atâta vreme cât nu răstoarnă barca – și în care hotărârile care influențează soarta comunității sunt luate abia după consultarea onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor.
Spațiul ăsta ‘de libertate’ presupune și libertatea cuvântului. Toată lumea poate spune tot ce are pe suflet. Treaba asta e esențială pentru procesul de „consultare onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor”. Ce fel de consultare onestă a aia în timpul căreia cei consultați nu pot spune ce au pe suflet? Tot ce au pe suflet… Chestie care trebuie să fie liberă tot timpul, nu doar pe durata campaniei electorale!
Dacă tot putem spune tot ce ne trece prin cap – e o oarecare diferentă între ce avem în suflet și ce ne trece prin cap, numai că diferența asta poate fi făcută doar de fiecare dintre noi – atunci hai să ‘comunicăm’. Să împărtășim lumii toate gândurile noastre!
Să lăsăm lumea să discearnă! Să facă diferența între ….
Suficientă ‘pregătire de artilerie’!
Noi toți, fiecare în calitatea sa de agent liber, suntem supuși unor mai multe influențe. Care acționează pe mai multe paliere și care sunt luate în calcul, atunci când decidem/spunem câte ceva, mai mult sau mai puțin conștient. E foarte greu de discutat filozofie atunci când ți-e foame. Sau în prezența unui foarte atractiv, și evident disponibil, potențial partener sexual…. Ultimele două influențe care continuă să ne structureze procesul de decizie după ce toate celelalte au încetat să-și mai facă simțită prezența sunt cultura și ideologia.
Si nu, nu sunt deloc chiar același lucru. Da, ideologia face parte din cultură – în sensul că amândouă au fost făcute de oameni și au fost transmise din om în om. Numai că ansamblul cultural în care am evoluat este o devenire ‘naturală’ – fără scop în sine și rezultatul cooperării unul mare număr oameni care au făcut parte dintr-un imens șir de generații. În timp ce fiecare dintre ideologiile care s-au perindat pe aici au fost opera unor inițiatori și suporteri care aveau câte o agendă. Câte ceva de demonstrat și/sau obținut.
Ute-așa am ajuns ca în însuși spațiul de libertate care presupune exprimarea fără opreliști, care inveterează decizia individuală cât se poate de aproape de dorințele și considerațiile fiecăruia dintre noi și care impune consultarea populară înaintea adoptarii oricărei decizii colective există oameni care ‘știu ei mai bine’!
Care știu ei, fără să întrebe pe nimeni, de ce sunt înființate firmele. Toate firmele! Ce trebuie să facă statul și ce este mai bine pentru el… Și, mai ales, că statul este – în mod absolut dar, în același timp, într-un fel extren de nebulos – diferit de restul societății!
Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.
Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă. Citatul descrie cât se poate de exact starea de fapt din momentul actual. Moment în care chiar noi, cei care trăim acum, suntem liberi să ne exprimăm părerile și să ne votăm viitorul.
Doar că citatul a fost redactat sub o puternică influență ideologică. Sub o triplă influență ideologică. De convingerea raționalistă că fiecare ‘trestie gânditoare’ poate cunoaște adevărul absolut – dacă se străduie suficient de mult și doar dacă rămâne fidel metodei raționale de căutare a adevărului. De convingerea neo-liberală că statul este dușmanul împilator al tuturor celorlalți. Și de concluzia lui Milton Friedman ca ‘profit uber alles’.
N-am să mă apuc acum să mă/vă întreb dacă e bine sau nu. Vă întreb doar dacă vi se pare că lucrurile funcționează? Dacă vi se pare că mergem în direcția bună?
Eu aș reformula puțin.
Scopul pentru care cineva înființează o firmă este cunoscut doar de cel care înființează firma respectivă.
Tot așa, tot doar cel care înființează firma știe cât profit își dorește să facă. Ce profit i se pare lui rezonabil să aibe.
În ceea ce privește statele, sunt două tipuri de politicieni.
Unii care – forțați de împrejurări/condiționați de educația primită – înțeleg că impozitele colectate – multe, puține, nu contează, trebuie cheltuite în așa fel încât întreaga societate – populația organizată sub forma unui stat, să devină din ce în ce mai funcțională. Si alții care mai cred că odată ajunși la butoane îșii pot permite să sifoneze în interes propriu o din ce în ce mai mare proporție din bugetul colectat de stat.
Fiecare dintre aceste doua tipuri de politicieni – care sunt, de fapt, niște oameni ‘din popor’-ul care locuiește într-un anumit stat – învârt câte un cerc.
Primul, cel în care impozitele sunt cheltuite în mod judicios, este un cerc virtuos. La fiecare învârtitura lucrurile merg din ce în ce mai bine. Oamenii din societate percep impozitele ca pe un cost pe care îl plătesc pentru a trăi așa cum li se pare normal să trăiască. Părere pe care o vocalizează în mod constant. Mai apăsat în timpul campaniilor electorale. Și părere pe care o ‘formalizează’ cu ajutorul buletinului de vot.
Al doilea cerc, cel prin circumferința căruia din ce în ce mai mulți bani o iau ‘pe alături’, este unul vicios. S-ar putea ca lucrurile să meargă bine pentru o oarecare perioadă. Mai ales atunci când există un mare decalaj între țara respectivă și cele din jurul/apropierea ei. Respectiva țară este, pur și simplu, aspirată în trena celorlalte. Așa cum s-a întâmplat cu Grecia până nu demult.
Doar că ‘mersul la aspirație’, după cum știu toți bicicliștii care s-au ținut suficient de mult timp bprea aproape de autobuze, implică anumite riscuri. Mai devreme sau mai târziu, autobuzul se oprește brusc iar biclistul se alege cu nasul spart. Și, pentru că și-a cheltuit toți banii pe concedii – chiar dacă nu erau ai lui, acum n-are cu ce să-și repare biclicleta.
Credit… ioc! Cine-i așa prost să dea bani cuiva care își asumă genul asta de riscuri? Care nu se gândește la ‘și eu ce mă fac mâine? Dacă mă prind aștia?’
If you read carefully Marx’s communist manifesto, you’ll realize that it doesn’t. Work. Not even on paper! According to Marx, communism will come to be when enough people formerly belonging to the middle class will have become poor. As a consequence of their wealth having been siphoned away from them. Becoming poor will make those former middle class people open to communist ideas. And will convince them to follow the already ‘enlightened communists’ into revolution. For a while – again, according to Marx, the society will have to be led by the successful revolutionaries. In a dictatorial manner, because not all people will have risen to the communists’ level of understanding. So. ‘Communism’ will be instated by some disgruntled people using dictatorial methods. How auspicious is this? Let me go even further.
Why were those people disgruntled in the first place? Because capitalism! Not so fast. The Adam Smith kind of capitalism worked just fine. Only after it had been warped by greed it had started to sputter. Specially after Milton Freedman had enshrined greed… This being the moment when I need to remind you that Adam Smith’s first book on this subject was “The Theory of Moral Sentiments”…
‘Those’ people had become disgruntled after too many in that society had been convinced, at least for a while, that ‘greed was good’. And what was Marx’s proposed solution for that disgruntlement? That all ‘means of production’ – meaning all property/wealth, to be taken away from individual people. And entrusted to ‘the people’. Since ‘the people’ were going to be led by the “communists”, in practice the communist revolution meant that all wealth was going to be confiscated from those who happened to own it and entrusted to a very small number of people. Who happened to own the secular power in that moment. As the main consequence of the communist revolution. Apud Karl Marx’s Communist Manifesto…
Let me revisit now Milton Friedman’s words. ‘Greed is good’. According to this line of thinking, wealth becoming as concentrated as possible is a good thing. Since greed is already good, concentrated wealth is but a logical consequence…
Then Marx’s Communist Manifesto was nothing but an avant-la-lettre short-cut for an easier implementation of Milton Friedman’s greed hailing ideology!
See what I mean?
Karl Marx communism did not and cannot work. Because it leads into a vicious circle. It creates a monopolistic situation which cannot be avoided. Time and time again, history has proven that ‘this time is different’ is nothing but wishful thinking. Whenever too much decision power is concentrated in a too small number of hands, the situation becomes untenable. The more concentrated the decision power, the faster – and more dramatic – the eventual collapse.
How about a ‘different’ kind of communism? The only sustainable kind of anything – ‘social arrangements’ included, had been ‘natural’. Had appeared in an evolutionary manner. In contrast, all revolutionary developments have produced counter-revolutions. In many instances even more destructive than the revolutions themselves. What will come after democratic capitalism? I don’t know! But it better be better than what we have now.
And come in quietly!
Otherwise…
How about a return to bona fide democratic capitalism? To Adam Smith’s kind of capitalism? The one whose entrepreneurs used to put ‘moral sentiments’ above greed!
Wishful thinking? Maybe! But is there any other way to achieve anything? Other than to start by wishing that something? And since Smith’s brand of capitalism did work, communism always failed and a viable alternative has yet to appear…
“Tough times create tough men. Tough men create easy times. Easy times create weak men. Weak men create tough times.“ American proverb “Wealth lasts only for three generations: one to make it, one to keep it, one to squander it“ Chinese proverb “If you raise your children, you get to spoil your grandchildren. If you spoil your children, you get to raise your grandchildren.“ Popular word of mouth
There’s no denying that, on average, each generation fares better than its predecessor.
Then why some people end up worse than their parents? Is it a social thing? Is it in their upbringing? Is it the consequence of bad personal choices?
The easy way out would be to consider that legislation, material status, the culture one was born into and even the upbringing offered by the parents are nothing but circumstances. And, ultimately, it’s the individual who makes the call. And bears the consequences… But the above mentioned individual doesn’t rise from and into a complete void… so I need to go deeper!
An equally true but somewhat more useful observation would be that we’re dealing here with something more important than mere wealth.
‘There’s no such thing! Nothing is more important than Wealth!’
Yeah, right… Individual people keep squandering the personal wealth accumulated by their forefathers, the humankind keeps going forward and you tell me personal wealth is the most important thing here…
But you do make a good point. Your insistence, obsessive even, about wealth being the crux of everything is very relevant. Since I agree with you that wealth is important, indeed, then maybe it’s the ‘insistence’ which is causing the problem…
First of all, allow me to make a simple distinction.
There is wealth – structured opportunity, I’ll discuss this notion in another post, and there is personal wealth. Opportunity which belongs to somebody. When an individual squanders the wealth inherited from their parents – or even that which they had managed to put together themselves, the wealth itself – the accrued opportunity – doesn’t disappear from the face of the earth. It just passes from one hand to another. Most of it, anyway. For the simple reason that most of today’s wealth is expressed in money. Which is fungible.
‘OK. So individual people squandering their inherited wealth do not represent such a big problem. The total wealth already present ‘on the face of the Earth’ remains (more or less) the same, no matter who owns it. And since new wealth is created everyday, the humankind, on aggregate, goes forward.’
That’s how things used to be. That’s how things had evolved for the last ten millennia or so. Ever since our forefathers had invented agriculture. Agriculture and money… Land and money cannot be destroyed. Buildings and almost everything else which carries value can. Be destroyed. Land and money also, actually, but it’s a lot harder to do it.
But there’s a catch here.
For wealth to do its trick – to function as an opportunity, people have to have access to it. That’s why, for example, people do not keep their money under the mattress. When deposited in a bank, money will end up being used. The bank will lend them to somebody who needs it and that somebody will put that money to work, In no matter what shape or form. Kept under a mattress, money becomes mostly useless. At least for the time being… And this is where ‘insistence’ – our obsessive insistence – that money is the only worthwhile goal for any respectable person becomes counterproductive.
‘Are you a communist?!?’
On the contrary, my dear Watson!
In fact, Marx had been just as infatuated with money as Milton Friedman was going to be a century later. With more or less similar results… Friedman taught us that greed is good. Profit uber alles. That getting money trumps everything else. That getting money is not only good for the individual itself but also commendable. That everybody should make it their goal to become rich! Marx, on the other hand – please remember that the ‘other’ hand is nothing but similar to its twin – advocated for all wealth to be stripped from its rightful owners. See what I mean? Both Marx and Friedman had been thinking only about ownership. Who owns that wealth!
On average, we deal with the same situation. According to Friedman – pushing his advice to the very limit, there’s no problem if someone owns all the money in the world. If it so happened, so be it. According to Marx, nobody should own anything. On average, the wealth corresponding to each living human in both situations would be the same.
We already know the consequences of Marx’s teachings. When all the wealth present in one country is managed by a very small number of people, the whole situation goes south. Fast. Very fast! We also know what happens when the market is cornered. Becomes suffocated by a monopoly. The whole situation goes south. That’s why we cherish the freedom of the market!
Doesn’t make much sense? To insist that the market must be free and simultaneously maintain that ‘greed is good’?
Yep! My point exactly…
The vaunted human capacity for reason may have more to do with winning arguments than with thinking straight. Illustration by Gérard DuBois Why Facts Don’t Change Our Minds New discoveries about the human mind show the limitations of reason. By Elizabeth Kolbert February 19, 2017 https://www.newyorker.com/contributors/elizabeth-kolbert
Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’. Și Cîțu, dar mai puțin.
Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat. Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…
Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…
Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!? Ales prin vot democratic?
Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?
N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?
Și asta se aplică la toți aleșii! De la președinte țării la președintele de bloc!
A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei? Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?
Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”
Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual. Din păcate, pleacă de la o premisă greșită. Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’. Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății. Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.
‘Și atunci? Ce vrei să spui? Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție? Că orice-am face, tot prost iese?!?’
Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…
În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca. Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi. Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect. Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’. Noi! Mai ales pentru mine…
Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus. Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.
Ce face orice om normal atunci când dă de greu?
Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul. Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…
Simplu, nu?
De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru? Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!? Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….
‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame! Ce e de făcut?’
În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca. Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!
Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.
Adică știu ce am de gând să fac eu! Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru. Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită! Să-și spună părerea.
Cât mai apăsat – ca să fie auzită. Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori. Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri. Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!
‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?
Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este
NE PASĂ!
Ne pasă de soarta noastră!
Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar. Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte. Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!
‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’
Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic! Semnalul, nu semnalele. Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi. Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne. Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!
Uite care e treaba. Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru. Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.
În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv. Să-și scoată oamenii la vot! Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…
Și cum vor face chestia asta? Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?
Ne place unde suntem? Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum? Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită? Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot? Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…
Ne place unde suntem? Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani? Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?
Pe bune?!?
Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva? Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…
Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?
nicichiarasa 