Erau deja acolo. La putere. Doar că nu puteau să se desfășoare. Liiceanu știa că urmau să facă tot ce le stătea în putere să-și mențină pozițiile. Să cucerească și restul. Așa că s-a gândit să facă un apel. De bună credință fiind, sper că făcuse apel la inteligența lor. Că încercase să le explice, oricât de tangențial, că nici o formă de dictatură nu a supraviețuit prea multă vreme. Știm cât efect a avut apelul respectiv. N-o fi fost Liiceanu suficient de convingător…
Situația este cel puțin neclară. În ultimii 35 de ani România a progresat enorm. După orice criteriu. De la PIB pe cap de locuitor până la … OK, suntem tot la coada clasamentului. Cel puțin în Europa. Doar că aproape toți locuitorii României de astăzi trăiesc mult mai bine decât trăiam în ultimul deceniu al orânduirii comuniste. Și atunci? De ce să nu lăsăm ‘lichelele’ să continue? Că doar ele au fost la putere în ultimii 35 de ani. Direct sau indirect…
Pentru că oamenii s-au trezit. Bine, nu de tot. Pentru asta ar fi trebuit ca cineva să le fi explicat, de-a lungul celor 35 de ani de navigat în beznă tulbure, ce urmează să se întâmple dacă nu ne vine odată mintea la cap. Oamenii, odată treziți, au început să facă comparații. Nu cu ‘ce a fost înainte’, au uitat deja, ci cu ‘ce ar fi putut să fie’.
Iar această nemulțumire a lor – firească de altfel – a fost confiscată de următoarea generație de lichele. Care au instrumentat exasperarea oamenilor și au inventat tot felul de ‘vehicule ideologice’ cu ajutorul cărora să profite de situația existentă. Să dea jos lichelele de până acum – sau măcar să le aducă ‘la picior’ – și să se înscăuneze ei în fruntea bucatelor.
OK, primul pas a fost făcut. Filozoful a înțeles. O fi oare în stare să mobilizeze masele? Or fi în stare ‘curelele de transmisie‘ să preia mesajul și să-l difuzeze în mod eficient?
‘Trebuie să te hotărăști. Cum adică „realitate” dacă e de natură psihologică?!?’
Simplu. Masa din sufragerie e reală? Și dacă da, de unde știi?
‘Ești prost? O vezi cu ochii tăi! E în mijlocul sufrageriei…’
Și noaptea? Când e întuneric? Sau pentru orbi? Mesele încetează brusc să mai fie reale atunci când apune soarele? Orbii consideră mesele ca fiind ceva magic doar pentru că nu pot să le vadă?
‘E clar. Te-ai tâmpit la cap. Băh, masa e reală pentru că te doare fluierul piciorului atunci când te lovești de ea în întuneric!’
OK. Deci un lucru este real în măsura în care are consecințe palpabile. Cât se poate de corect. Hai să examinăm acum alte câteva consecințe cât se poate de palpabile.
Câte biserici – sau, și mai bine, câte lăcașuri de cult – există în localitatea în care trăiești? Crezi că măcar vre-unul dintre ele ar fi fost ridicat dacă cei care l-au făcut pe fiecare dintre ele n-ar fi „crezut” că fac un lucru „bun”? Crezi că cei care s-au omorât unii pe alții în toate războaiele religioase au făcut lucru ăsta fără să fi fost animați de o realitate de natură psihologică?
Credința e de natură psihologică pentru că sălăsluiește în capetele noastre. Exclusiv acolo. Și este reală pentru că are consecințe cât se poate de palpabile în ceea ce tot noi considerăm a fi „lumea reală”. Cred că a venit momentul să facem deosebirea dintre ‘a ști’ și ‘a crede’. Știi ceva atunci când ai văzut acel ceva ‘cu ochii tăi’ și crezi ceva atunci când accepți ca fiind real ceva ce a ajuns la tine de la o ‘sursă de informație’. Știi că te înșeală nevasta atunci când o prinzi în pat cu altcineva, crezi că te înșeală nevasta atunci când îți spune mă-ta că a văzut-o la braț cu fostul ei prieten și îți închipui că te înșeală atunci când trec câteva săptămâni fără să fi făcut sex.
Am trivializat credința? Credeai că e vorba despre credința religioasă? Păi nu e nici o diferență între credința în Dumnezeu și credința în vaccinuri…
‘Cum poți să compari astea două lucruri?!? Cu atât mai mult cu cât există foarte mulți oameni care cred în Dumnezeu și nu cred în vaccinuri… din diverse motive…’
Foarte bine că ai făcut observația asta! Unii oameni cred că știu cum e cu vaccinurile. Lucrează în domeniu, știu cum funcționează știința… Bine, știința lor e oarecum diferită de cea a credincioșilor care spun că recunosc mâna Domnului în cele ce se întâmplă în jurul lor dar, de fapt, diferența este doar în capetele noastre. În realitate, nimeni nu știe cu adevărat mare lucru și toată relația noastră cu realitatea – credință plus știință – se bazează pe ‘văzând și făcând’!.
Ne-am tot schimbat religiile de-a lungul istoriei și definim „știința” ca fiind un mod prin definiție imperfect, incomplet și temporar de cunoaștere. Cu alte cuvinte, învățăm din mers.
Da, numai că realitatea asta – aceea că suntem în mijlocul unor nisipuri mișcătoare și că nici măcar nu știm pe unde o să scoatem cămașa – este ceva cât se poate de înfiorător. Sau, mai bine zis, groaznic! În termenii lui Nietzsche, ne-am tot uitat în abis până când a început și abisul să se uite în noi!
Avem nevoie de o poveste. Pentru a ne putea scula din pat dimineața, avem nevoie de un motiv. Bine, mergem la umblătoare… și pe urmă? De ce ne-am înhăma la lucrurile pe care le facem de obicei? De foame? Pentru că asta așteaptă lumea de la noi? Pentru că ne simțim bine făcând toate lucrurile pe care le facem de obicei? Toate astea la un loc? Religia ne oferă povestea. O poveste în care fiecare dintre noi își poate găsi un loc. Cu condiția să creadă… Știința, așa imperfectă cum e ea, ne oferă calea. Drumul și metoda pe și cu care putem înainta mai repede pe drumul către țelul agreeat în comun. Către țelul din poveste. Țelul care este deasupra tuturor și care ne unește. Călăuzindu-ne…
Nu mai avem religie? Am trecut la religii? Care ne dezbină în loc să ne unească? De asta nu e bine să schimbăm religia?
Păi n-am schimbat religia… am trecut de la o religie la alta, păstrându-ne modul religios de existență. Modul religios de existență fiind modul de acțiune bazat pe credință. Pe credința că toți tragem la aceiași căruță, că măcar mare parte din ce spune fiecare dintre noi are un corespondent în realitate, că existența noastră are sens…
Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’ De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…
Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.
De ce Nicușor Dan?
Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.
Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili. Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’? După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.
‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’
Aici paradoxul se adâncește și mai tare. Trăim într-o democrație. Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți. Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.
În același timp, ne-am împărțit în tabere. Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei. ‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.
Situația este, de fapt, cât se poate de simplă. Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating… Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că… Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei… Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor. Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…
Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…
Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema. Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!
‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.
Vorbeam într-o postare anterioară despre ce este democrația. O metodă ‘ieftină’ prin care guvernații îi schimbă pe guvernanți.
‘Ieftină’ în sensul că fără mare tărăboi.
‘Schimbarea’ vine oricum. Panta Rei. Observația a fost făcută demult. Demult de tot. Schimbarea poate fi preventivă. Atunci când guvernații plictisiți de un anumit set de guvernanți îi schimbă pe aceștia cu alții. Simplu, conform regulilor pertinente de la momentul respectiv. Sau curativă. Atunci când le ajunge cuțitul la os, „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ”, guvernații disperați își iau soarta în mâini. După principiul ‘decât în halul ăsta, mai bine „după noi, potopul”!
În ultima vreme – adică de la Hitler încoace – a mai fost inventată o metodă. Preluarea puterii de către o dictatură prin intermediul unor ‘alegeri libere’.
Dacă ne uităm cu atenție, avem de a face cu o revoluție mascată. Cei dispuși să voteze pentru un viitor dictator sunt exact disperații dispuși să facă orice numai să scape din status quo-ul în care simt că se sufocă. În realitate, oamenii nu sunt proști. Chiar manipulați fiind, ei știu ce fac. Manipulatorii doar îi pornesc, nu le spun ce să facă. Folosindu-se de ‘materialul clientului’, adică de greșelile comise de guvernanții aflați la putere, îi ațâtă pe guvernați. Exasperați de un șir aparent interminabil de greșeli, ațâțați de propaganda provocatoare – dar care face vorbire ‘deformată’ despre niște lucruri cât se poate de palpabile, o parte dintre guvernați devin dispuși să încerce o variantă mai ‘drastică’ de schimbare.
Și restul?
Restul se întreabă ‘Da’ se mai poate schimba ceva?’. Da, se poate. Se poate orice, cu condiția să încercăm.
‘Da’ ce garanție avem că dacă alegem schimbarea moderată chiar o să se întâmple ceva?’
Asta da întrebare de un milion de lei! Avem două garanții. Garanția că dacă alegem extremism, ajungem la dictatură. Și garanția că dacă o mai ținem mult așa, ajungem tot la dictatură! Exasperații vor fi atât de mulți, și atât de exasperați, încât viitorului dictator îi va fi foarte ușor să preia puterea.
Dacă alegem schimbarea moderată, avem doar posibilitatea. Posibilitatea de a ne apuca de treabă. Posibilitate care lipsește în cazul celor două variante garantate.
Știm cum a fost în dictatură. Încă mai știm. Știm și cum a fost în semi-democrația în care trăim de 35 de ani. Mult mai bine decât în dictatură dar nu atât de bine precum ar fi putut să fie! Ceea ce i-a exasperat pe mulți dintre noi. De unde și nevoia de schimbare. Dar nu are nici un rost să ne întoarcem la dictatură! Doar pentru că unii au făcut niște ‘greșeli’. Și noi ne-am făcut că nu-i vedem…
„De fapt, toată lumea gândește, dar de gândit rațional sunt foarte puțini” CTP
Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.
Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.
De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?
În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…
Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat. Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?
În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?
Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!
‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’
Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.
Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz. Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!
Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă. Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva. Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?
Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri. Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână. Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți. Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor. Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’
Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere. În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.
Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor. Vorbă din bătrâni
Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”. Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…
Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva? Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?
Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:
„postul care a devenit vacant”
„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă. Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci! Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.
De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme. Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent. Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent. Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…
De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți. Democrația. Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă. Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii. Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…
Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus. Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…
Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine. Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…
Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul. Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu. Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului. Și asta doar dacă va face față provocărilor. Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.
‘Păi arată-ne bă și poza originală. Ca să vedem și noi diferențele!‘
Diferența majoră este cea dintre ‘știu’ și ‘știm’. Cea evidentă. Și mai este una, despre care aproape toată lumea se face că uită. Sau, mă rog, aproape toți cei care nu sunt psihologi de meserie.
Bine, nici eu nu sunt. Psiholog. Eu sunt inginer. Și, ca atare, mă interesează consecințele. În primul rând, consecințele. Când mă apuc să mă gândesc la ceva, o fac pentru a înțelege care sunt consecințele acelui ceva. Nu mă interesează cunoașterea ‘oarbă’. Să știu lucruri fără număr, doar de dragul de a le ști. Dacă mă apuc să învăț/descopăr ceva, vreau să am ceva concret în față. Cu ce se leagă noile mele cunoștințe? Care pot fi consecințele a ceea ce înțeleg eu acum? A doua diferență între cele două desene/înțelegeri este diferența dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.
Știi când ți-e foame. Dacă ești sănătos și conștient, bineînțeles. Și atunci când ți-e foame ție, crezi chestia asta. Tu te crezi pe tine atunci când ți-e foame. Dacă ești mamă, primul lucru pe care îl crezi atunci când plânge bebe este „îi e foame copilului”. Și-l pui la sân. Nu ‘știi’ că-i e foame dar ești convinsă de acest lucru. Știm, fiecare dintre noi, că tuturor ne este foame. Măcar din când în când. Dar câți dintre noi îi credem pe cerșetorii care stau cu mâna-ntinsă?
Pentru scopurile cursului de Teoria Deciziei, desenul de sus a fost suficient. În accepțiunea celui care a ținut cursul. Dacă nu ar fi fost suficient, măcar la acel moment, titularul de curs ar fi folosit un alt desen. Și pentru mine a fost suficient. Suficient de incitant încât să mă facă să mă gândesc.
Punând cap la cap o parte dintre frânturile de înțelegere la care am ajuns – o parte din formele alea regulate din desenul de data trecută – am ajuns la concluzia că ceea ce știm, fiecare dintre noi, poate fi mai bine reprezentat de desenul pe care îl propun eu. Iar dacă ar fi să propun un desen care să reprezinte ceea ce știm împreună ar fi ceva din aceiași categorie. ‘Obiectele’ ar fi mai mari, mai dese și mai ‘încălecate’ dar tot ar mai rămâne niște spații libere între ele. ‘Locuri’, în mijlocul nostru, despre care nimeni nu știe nimic. Dar despre care suntem convinși – măcar unii dintre noi – că, la o adică, am putea afla ce ne (va) interesa. Știm noi ce se afla pe fundul mării? Nu, dar credem că – dacă ne-am propune – am putea trimite un submarin din ăla robotizat să aducă o piatră sau două din fundul oceanului…
Care submarin n-ar putea fi făcut de vre-unul dintre noi. De unul singur. Dar împreună… Am făcut nu știu câte submarine! De la cele care au semănat distrugere în cel de-al Doilea Război Mondial pănă la cele nucleare de acum. Care ne asigură că nimeni nu va ieși teafăr din următorul război cald purtat la scară majoră.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi știe mai puțin decât știm împreună. Știm chestia asta cu toții. La nivel intelectual. Sau, chiar dacă unii dintre noi încă nu s-au gândit la asta, toți înțeleg acest lucru. Dacă vine vorba despre asta. Dar câți dintre noi sunt convinși – și cred cu tărie – că le știu ei pe toate? Indiferent de nivelul de cunoștințe/educație! Sau dacă nu chiar pe toate, câți dintre noi cred că ei sunt cei care știu destul?
Care sunt convinși că așa stau lucrurile, după cum cred ei…
Bă, tu ești prost?!? Ne spui să fim de folos unul altuia, să ne respectăm între noi… în timp ce ăștia…
Bunică-mea avea o vorbă. Unde e multă deșteptăciune e și multă prostie… Eram mic, râdeam și eu… ca prostul! Între timp, la cursul de Teoria Deciziei, Cătălin Zamfir ne-a arătat un desen asemănător celui de mai sus. Profesorul de sociologie ne explica, studenților din anul II, cum e cu ce știm și ce nu știm. ‘Cu cât știm mai mult, cu atât limita dintre ce știm și ce nu știm e mai departe de fiecare dintre noi. Cu cât știm mai mult – adică aria din interiorul curbei e mai mare – cu atât perimetrul, adică lungimea gardului, este mai mare. Cu cât perimetrul este mai mare, cu atât fiecare dintre noi intră în contact cu mai mult necunoscut.’
Cu mai multă prostie, ar fi completat bunica mea…
Au trecut vreo 15 ani de atunci. Eu mi-am continuat studiile. De unul singur. Și am ajuns la concluzia că desenul era incomplet. Bine, scopul cursului respectiv era destul de îngust. Până la urmă se adresa unor studenți la început de drum…
X-ul din imagine este fiecare dintre noi, Formele regulate – la atât se rezumă capacitatea mea de a desena – reprezintă lucrurile pe care le știm. Despre care credem că știm, de fapt. După cum se vede cu ochiul liber, între obiectele cunoscute – adică pe care suntem în stare să le recunoaștem cu relativă precizie – sunt spații libere. Locuri despre care știm bine că nu le controlăm dar despre care suntem convinși că putem învăța. Dacă am avea nevoie. Cunoscut și ‘cognoscibil’, împreună, constituie spațiul familiar. Locul unde ne simțim acasă. Dincolo de linia punctată … locuiesc ‘fantomele’. Vedem că e ceva acolo. Măcar în apropierea limitei… Dar nu REcunoaștem. N-am mai văzut, nu prea înțelegem ce vedem, nu ne simțim confortabil. Iar dincolo de fantome…
Așa că da. Este indubitabil că sunt prost. E atâta neștiință prezentă în capul meu încât ….
Tot Cătălin Zamfir ne vorbea despre paradigme. Bine, conceptul a fost furat de Thomas Kuhn din lingvistică și folosit în filozofia științei în loc de Weltanschauung… l-a mai formalizat un pic… Până la urmă este vorba doar despre setul de valori și înțelesuri general acceptate cu ajutorul cărora o anumită comunitate se raportează la lume. La Welt… ‘Se raportează’ adică modul în care recunoaște/numește obiectele familiare și ‘tehnologia’ cu ajutorul căreia studiază spațiul dintre obiectele deja cunoscute. NB. Când spun tehnologie mă refer atât la obiectele tehnologice în sine – microscoape, de exemplu – cât și la normele și instrucțiunile de lucru utilizate în timpul cercetării. De la normele de protecția muncii până la standardele dezvoltate de Karl Popper despre ce e aia știință.
Cum am ajuns la varianta de mai sus a conceptului preluat de la Cătălin Zamfir? Punând cap la cap ce am înțeles din cursul lui Zamfir cu lecturile din Kuhn și Popper. După care am încercat să verific în viața de zi cu zi concluziile teoretice…
Așa am înțeles că fiecare dintre noi – de la măturător/spălător de vase până la Einstein – știm câte ceva. Unii mai multe, alții mai puține… Dar fiecare dintre noi știm suficiente lucruri suficient de bine încât să supraviețuim. Să supraviețuim în context social. Să fim suficient de folositori celorlalți încât aceștia să ne ajute la rândul lor. Fiecare dintre noi știm suficient de mult despre lucrurile pe care le cunoaștem încât să le facem suficient de bine. Suficient de bine încât lucrurile ‘să meargă’. Suficient de mult încât să-i putem învăța și pe ceilalți la nevoie. Iar acest fenomen – societatea merge ‘înainte’ – indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu de contribuția fiecăruia dintre noi!
Ce înseamnă ‘înainte’, unde-o să ajungem și de ce am folosit apostroafele?
M-am lungit destul, astăzi e duminică, s-a făcut ora prâzului…
„Lumea veche e pe moarte, lumea nouă e în chinurile facerii… acum este vremea monștrilor!”
Postarea precedentă a avut ca pretext „corectitudinea politică”. Ceva născocit din nevoia de a recalibra comunicarea. Inventatorul corectitudinii politice – și promotorii ei din vremea aia – atrăgeau atenția asupra faptului că nu e bine să-i jignești pe cei cărora te adresezi. Pentru simplul motiv că odată jigniți, aceștia vor înceta să mai asculte ce vrei/încerci să spui. Și vor auzi doar ce cred ei că spui. Adică vor auzi doar ceea ce consideră ei că e jignitor. Și vor ignora, pur și simplu, orice altceva. Între timp, adică de ceva vreme încoace, ‘corectitudinea politică’ a devenit o armă. Un bici retoric în mâna celor care vânează chestii cu care pot să nu fie de acord.
Explicam atunci – poate mai pe ocolite – că mesajul transmis de Mândruță – semi-jignitor și destul de inexact, până la urmă – era, totuși, demn de a fi luat în considerare. Prea mulți copiii au fost, și continuă să fie, aduși pe lume ÎN CONDIȚII CARE LASĂ DE DORIT.
Mândruță se referea la perioada de acum 30-40-50 de ani. Avea dreptate în sensul că foarte mulți dintre părinții din epocă lucrau, amîndoi, în schimburi. Că bunicii erau departe. Că profesorii erau extenuați. Având foarte mulți elevi în fiecare clasă și predând atât dimineața cât și după-amiaza. Copiii aceia au crescut „cu cheia de gât”. Aproape de unii singuri…
‘Astea erau condițiile. Ce erau să facă bieții oameni? Să nu mai facă copiii?!? Unde mai pui că avortul fusese interzis iar alte forme de contracepție erau aproape imposibil de găsit…’
Am spus eu că a fost vina părinților? Am spus eu că a fost vina cuiva? Eu doar am punctat niște realități… o situație în care au apărut niște consecințe. Și acum am să scot în evidență inexactitatea care a produs neînțelegerea:
Regimul comunist făcea vreo protecție socială?!? Pe ce lume a trăit omul ăsta înainte de 1989? Dacă toate mergeau atât de bine, de ce ne-am mai supărat pe dictator?!?
Și uite-așa ajungem la fondul problemei…
Se tot vântură prin spațiul public ideea că „educația”. Că prea mulți dintre contemporanii noștri suferă de prea puțină educație. Că prea mulți dintre oameni – în afară de cei care spun lucrul acesta, bineînțeles – sunt prea puțin educați.
Iarăși o afirmație cât se poate de incorectă din punct de vedere politic. Adică (semi)jignitoare. Și fundamental inexactă. În sensul că oricât de multă ‘educație’ ar fi răspâdită în populație, oricum unii vor fi mai (puțin) educați decât alții. Doar că, de data asta, nu se ofuschează nimeni!
Needucații știu lucrul ăsta. Unii regretă, alții sunt chiar mândri… dar nici unul dintre ei nu se apucă să conteste un adevăr. Și educații știu acest lucru. Iar mare parte dintre ei dau vina pe needucați. ‘De ce nu s-au dus la școală?’. Ingnorând cu dezinvoltură faptul că e treaba educaților să-i educe pe restul… Pentru că educații au, cel puțin teoretic, o ‘înțelegere superioară a realității’… Și, mai ales, pentru că educații sunt cei care ar trebui să înțeleagă mai ușor că o populație mai educată are mai multe șanse la fericire decât una mai puțin educată.
Până la urmă, educația este un proces! Un drum mai degrabă decât o destinație. Drumul parcurs de informația care este trecută de la o generație la alta…
Iar drumul acesta are doua benzi. Pe una dintre ele circulă informația ‘brută’. Genul de lucruri pe care le înveți la școală. Sau la cursurile de calificare. Pe cealaltă bandă circulă ‘moravurile’! „Cei șapte ani de-acasă”, diferența dintre bine și rău, „cine astăzi fur-un ou, mâine o să fure-un bou”, „bătaia e ruptă din rai”, „locul femeii e la cratiță”, „capul plecat, nimeni nu-l taie”…
Educația, ca toate drumurile, are și niște etape. Una dintre acele etape este cea pe care o depășesc cei care înțeleg un lucru destul de simplu. Dar pe care nu-l mai predă nimeni. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem singuri.
„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste…””.
‘Bine, și…?!?’
‘Omul care stăpânește’… Păi care e prima grijă a stăpânului? Să exploateze, fără nerușinare, sau să aibă grijă? Pentru simplul motiv că dacă faci ciorbă din gâsca cu ouă de aur …. ‘Om după chipul Nostru’… Păi dacă toți suntem făcuți după chipul Lui, asta nu înseamnă că ar trebui să ne respectăm unii pe ceilalți? Ca frați ce suntem? Ca frați care împărțim aceiași scânteie de divinitate?
‘Asta e marea ta descoperire? Un citat din Biblie?!? Parcă te dădeai agnostic?…’
Descoperirea mea e secretul lui Polichinelle. Toată lumea ‘educată’ e la curent cu faptul că toți, noi toți, vedem lumea printr-un ‘filtru ideologic’. Prin filtrul convingerilor pe care le avem deja. Că de prea multe ori vedem doar lucrurile care confirmă convingerile pe care le avem deja și ne chinuim să ignorăm tot ce nu ne convine. Ei bine, eu cred ca a venit momentul să mai înțelegem odată că de unii singuri – adică fiecare ‘în banca lui’ – suntem o pradă sigură. Pentru orice gașcă de jmecheri. Că putem supraviețui doar împreună!
Că singurul plan rezonabil de viață se bazează pe a fi de folos. Cu cât ești mai folositor celorlalți, cu atăt mai abitir vor avea aceștia grijă de tine. Și că te simți cu adevărat fericit doar atunci când faci ceva bine, Restul… e ca un drog. Fericirea de dragul fericirii poate fi obținută foarte simplu. Cu ajutorul a diverse instrumente deja inventate. Fiecare după gustul lui. Doar că, la sfârșit, gustul devine amar…
De exemplu, cei care își găsesc fericirea găsind câte ceva de criticat în fiecare spunere care se întâmplă în prezența lor sunt tot timpul în al nouălea cer. Folosind corectitudinea politică este posibil să întorci pe dos aproape orice spunere… spre fericirea îndemânaticului care se bucură de fiecare dată când mai pune pe câte cineva cu botul pe labe… Doar că în foarte scurt timp respectivul se va trezi singur. Iar societatea care permite, sau chiar încurajează, o astfel de instrumentalizare a limbajului va deveni un loc al pierzaniei. Unde comunicarea se transformă în confruntare, informația devine armă, individul se desprinde de organismul social… și, precum bobul de grâu căzut pe piatră, ajunge să se usuce la soare. Asta în timp ce societatea atomizată devine pleavă în bătaia vântului…
M-am lungit cam mult? Închei imediat. Ne dorim să fim fericiți. După ce gustăm sentimentul, e firesc să vrem mai mult. Unii spun că fericirea este absența suferinței. Alții spun că fericirea apare atunci când îți atingi scopurile. În realitate, suferința încetează cu adevărat abia după ce nu mai poate fi simțită. Iar scopurile ies la iveală precum ciupercile după ploaie. Cum te apropii de unul dintre ele, cum mai apar două în spatele lui. Așa că… poate ar fi mai înțelept să ne bucurăm de fiecare dintre reușitele noastre, să avem ca scop principal să ne ajutăm unul pe celălalt și să ne păzim spatele. Spatele nostru! Dacă înțelegeți ce vreau să spun…
Una dintre marotele vânturate de ‘suveraniști’ este ‘corectitudinea politică’.
Modul în care sunt întoarse pe toate părțile spusele unora și altora. După care sunt lăsate să cadă exact pe partea care ‘dă cel mai bine’. Care are efectul scontat. Scontat de ‘analistul’ care caută ‘sensuri ascunse’. Publicistul care vânează rating…
Corectitudinea politică… O chestie care a început bine și a sfârșit prin a deveni o bâtă. Un bici retoric folosit chiar împotriva celor care au inventat-o.
Cam așa și aici. Avem de a face cu o realitate. Cu 40-60 de ani în urmă, foarte mulți oameni care nu aveau ‘posibilități’ au făcut foarte mulți copii. Care copii, statistic vorbind, nu au avut suficiente oportunități ‘de dezvoltare personală’. Părinții n-aveau timp să-i crească. Amândoi lucrau în schimburi. Și oricum se simțeau dezrădăcinați. Tocmai fuseseră aduși de la țară și încercau să se adapteze noilor realități sociale. Bunicii erau departe. Nu numai geografic… Fiecare era pe cont propriu. Nu doar copiii! Mai ales ca nici din partea profesorilor nu putea să vină prea mult ajutor. 40 de elevi în fiecare clasă. Ore dimineată și seara. Copiii profesorilor cereau și ei atenție… Generațiile ‘cu cheia la gât’. Unii au ajuns bine. Alții au ajuns să culeagă căpșuni în Spania. Pentru că aici nu mai aveau loc. „Noi muncim, nu gândim!”
Și acum ne mirăm? Că unii se duc după fentă? Că alții analizează după cum le cade lor bine?
OK. Mândruță n-a pus foarte bine problema. De fapt a cam dat-o cu oiștea-n gard… Dar asta e realitatea. Și astea sunt consecințele!
Ne uităm și noi la cum ne înghite pădurea? În loc să analizăm copac cu copac? În speranța că ce?!?
nicichiarasa 