Archives for category: Justitie sociala

Mai bine spus nu-mi mai place.

A fost o vreme cand ma uitam la cateva dintre emisiunile lor.
La Mircea Badea, de exemplu. La inceput era interesant. Obraznic, proaspat. Obraznicia a ramas numai ca de vreo cativa ani incoace se cam repeta. Asa ca …

Singura lor emisiune care merita atentie in continuare este “In Premiera” cu Carmen Avram. De fapt aceasta este emisiunea lor fanion, cea care castiga premii internationale si care i-a facut cunoscuti peste hotare.

In rest… s-au coborat si ei la stilul tabloidizant care face ‘breaking news’ din orice si unde la ordinea zilei sunt exagerarile si can-canurile.

Dar faptul ca au coborat stacheta nu inseamna ca trebuie desfiintati. Ci doar ca noi, spectatorii, nu pierdem nimic daca nu ne mai uitam la emisiunile lor.

N-am sa ma apuc sa discut acum despre actiunea ANAF-ului sau daca interventia Senatului reprezinta o imixtiune, sau nu, in mersul justitiei.

Ce ma intereseaza pe mine este reactia publicului.

Care, din nou, s-a lasat impartit in tabere. Atat de distantate incat nici nu-si mai vorbesc intre ele. Ba chiar unii isi retrag like-rile date lui Iohannis pe Facebook pentru ca a indraznit sa spuna ca nu este de acord cu evacuarea fortata.

N-am sa va ‘plictisesc’ acum cu ‘libertatea de expresie este esenta democratiei’ si cu ‘actul de justitie s-a incheiat atunci cand cladirea a intrat in posesia statului iar ce se intampla in continuare are de-a face doar cu modul in care niste functionari gestioneaza aceste proprietati in numele nostru’.

Am sa va intreb insa cat mai avem de gand sa ne lasam manipulati?
Impartiti in gasti pentru a fi dusi de nas cu si mai multa usurinta?

Chiar asa? Doar Moise Guran s-a prins ca victimizarea Antenelor poate fi extrem de folositoare pentru unii si extrem de nociva pentru ceilalti? Doar Patrick Andre de Hillerin a avut curajul sa ne spuna ca nu e bine sa ne bucuram de raul altora?

Si totusi dracul nu este chiar atat de negru.

Sunt multi cei care nu se lasa orbiti.

Presedintele Tarii, primul ministru, presedintele Senatului, ziaristii pe care i-am mentionat deja precum si inca multi altii. Nu doar ziaristi.

Si inca ceva. Foarte multa lume ii atribuie lui Basescu ‘meritul’ de a fi bagat zazanie in clasa politica romaneasca. Din pacate fenomenul a inceput mult mai devreme. ‘Meritul’ acesta nu ii apartine, in nici un caz, in totalitate.
Mai tineti minte Mineriadele? Manifestatiile si contra-manifestatiile din 1990-1991?
‘Noi muncim, Nu gandim’ si ‘Moarte Intelectualilor’?

Poate ca, sub valurile facute de ‘agitatorii’ de profesie, oamenii care conteaza, adica poporul, au inceput sa isi dea seama ca nu are rost sa astepte ca politicienii sa-si faca datoria singuri. Ca acestia trebuiesc impinsi de la spate.
Asa cum a facut multimea indignata de ce s-a intamplat in ‘Colectiv’.

Si uite ca cei aflati astazi ‘in fruntea bucatelor’ nu mai afiseaza nepasarea suficienta cu care ne obisnuisem pe vremurile lui Nastase si ale lui Basescu.

Daca vom continua sa stam cu ochii pe ei, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine.
Bineinteles, cu conditia ca pana atunci noi sa nu ne luam, unii pe altii, de beregata.

Adoptarea acestei legi a impartit România in două tabere si a determinat Banca Centrala Europeana sa ne trimita un aviz extrem de ciudat dar care lamureste multe.

Unii se bucura ca in sfarsit cineva le-a dat peste nas bancilor, bancile – sau mai bine spus bancherii si actionarii – spumega de furie iar cei de la UE nu prea stiu pe unde sa mai scoata camasa.

Treburile nu sunt totusi chiar atat de complicate.

Pe vremea cand toata lumea era plina de sperante bancile au dat o gramada de credite cu garantie imobiliara iar „consumatorii” s-au angajat voiosi sa le plateasca. Bancile isi facusera calculul ca nu pot sa piarda – doar ele insele facusera evaluarile cu privire la bunurile puse sub ipoteca. In plus exista si prevederea ca atunci cand executarea garantiei nu acopera valoarea datoriei banca se poate indrepta asupra altor bunuri ale debitorului sau chiar asupra veniturilor sale viitoare. Iar clientii nu fusesera atenti la amanunte de genul asta.

Dupa criza situatia a devenit paradoxala. Oamenii s-au trezit ca au de platit rate enorme pentru o proprietate care valoreaza jumatate din pretul platit pe ea cu doar cativa ani inainte dar bancile inca nu aveau prea mari probleme. Toti cei care mai aveau slujbe – adica majoritatea debitorilor – au continuat sa plateasca ratele pentru ca nu aveau alta alternativa. Daca s-ar fi oprit banca le-ar fi luat casa – pe care ar fi vandut-o la un pret ridicol de mic – iar ei tot ar fi trebuit sa plateasca restul datoriei. In plus fata de chiria pentru noua locuinta.

In situatia asta nenea Parlamentul European de mana cu nenea Consiliul Europei s-au gandit ca macar de acum in colo sa ii protejeze pe consumatorii europeni de credite. Asa ca au emis Directiva 2014/17/UE. 50 de pagini din care rezulta ca incepand cu data de 21 martie 2016 contractele de credit ipotecar incheiate in Europa sa semene cu cele din America. Adica datoria sa fie stinsa in intregime atunci cand imobilul care face obiectul ipotecii intra in posesia bancii.

Parlamentarii romani au facut un pas mai departe si au prevazut in noua lege posibilitatea ca si cei care au incheiat contracte de credit inainte de aceasta data sa poata iesi din ele prin aceiasi metoda.

Din momentul acesta „formalistii” au sarit in sus. Cum se poate ca statul sa intervina legislativ intr-un contract deja incheiat, de comun acord, intre doua parti?
Cum se poate ca un act legislativ sa aibe efecte in mod retroactiv?

Pai hai sa o luam altfel.
Atunci cand a fost incheiat contractul banca a fost cea care a trimis un evaluator la fata locului si tot ea a stabilit cat din valoarea stabilita de acel evaluator va fi luata in calcul la stabilirea ipotecii.
Acea valoare nu face si ea parte din contract? De ce acum, cand debitorul nu mai poate – sau nu mai vrea, pentru ca nu mai are nici un sens din punct de vedere „economic” – sa ramburseze creditul nu se mai face in nici un fel vorbire despre acea „valoare”?
Nu este si asta o forma de modificare, chiar daca implicita, a contractului?
A manifestarii de incredere reciproca dintre parti?

Adica banca are voie sa spuna „pardon, am gresit” dar clientul nu?

Sincer sa fiu, inteleg foarte bine temerile bancherilor.
Si pe cele ale Bancii Centrale Europene.
Ba chiar si pe cele ale proprietarilor de case – daca legea va intra in vigoare in forma actuala preturile vor mai scadea, cel putin pe termen scurt.

Numai ca lucrurile trebuie lamurite repede.
Daca am inteles ca principiul dupa care au functionat lucrurile pana acum nu a fost bun – si asta este foarte clar, inclusiv din directiva citata mai sus – atunci situatia trebuie remediata pentru toti, nu doar pentru viitor.

Sau poate ca la asta se refera cei care vorbesc cu atata patima despre „hazardul moral”?
La faptul ca daca situatia nu se reglementeaza repede lumea isi va pierde de tot increderea in sistemul bancar?

“Nu trebuie sa permitem fricilor noastre si nici asteptarilor nutrite de ceilalti sa ne influenteze destinul”. Martin Heidegger.

Vrem nu vrem suntem contemporanii unei inclestari titanice. Indivizii incearca sa se puna cat mai bine in valoare iar ‘sistemul’ incearca, in disperare, sa stavileasca – in orb, de fapt – aceasta efervescenta.

Revenind la subiect putem pune iesirea la rampa a subiectului pe seama cresterii numarului de acte de agresiune, pe seama faptului ca femeile nu mai accepta sa stea rusinate cu capul in jos ci aduc intr-o proportie mai mare aceste orori la cunostinta autoritatilor sau chiar pe seama ambelor cauze simultan.
Si ar mai fi o posibilitate. Presa, mereu in cautare de senzational si in oarecare pana de subiecte pe timpul verii, sa se fi aplecat cu mai multa atentie asupra subiectului.

Din fata monitorului este mai greu de determinat care dintre aceste cauze este mai importanta asa ca voi aborda problema din alt unghi.

Cu o suta si ceva de ani in urma Emile Durkheim a pus bazele sociologiei demonstrand ca sinuciderea, o decizie prin excelenta individuala, este puternic influentata de circumstantele sociale carora trebuie sa le faca fata individul care alege, sau refuza, aceasta alternativa.

Voi incerca sa folosesc aceasta abordare si in cazul violului.

Am sugerat intr-o postare anterioara ca violul are mai degraba o natura ‘coercitiva’ decat sexuala, cel putin pentru indivizii care mai au o umbra de discernamant.
Aratam acolo ca violurile pot fi impartite in ‘intamplatoare’ si ‘pradalnice’.
In cazul celor ‘pradalnice’ – cele in grup sau cele planuite cu grija – lucrurile sunt oarecum clare. Cei care organizeaza violuri in grup sau cei care le premediteaza resimt mai degraba satisfactia de a aduce victima in stare de completa neajutorare decat vreo satisfactie de natura cu adevarat sexuala – altfel ar proceda in mod normal, ar incerca sa seduca in loc sa violeze.
Si in cazul violurilor ‘intamplatoare’, cele in care agresorul isi motiveaza actul prin ‘la inceput ea a fost de acord si dupa aceea nu am mai putut sa ma opresc’, chiar daca lucrurile incep firesc ele ajung tot in zona ‘care pe care’ in momentul in care ea spune nu. Indiferent daca la inceput ea chiar a fost de acord sau pur si simplu el a interpretat gresit semnalele ei, in momentul in care victima spune ‘nu’ agresorului i se pune pata: ‘Asta isi bate joc de mine. Las’ ca-i arat eu!’

Bine, bine, dar de ce se face mai multa vorbire acum despre viol?

Parerea mea este ca la suprafata avem de a face cu toate cele trei motive pe care le-am mentionat la inceput. Agresorii isi permit mai multe, victimele nu mai accepta statutul de ‘prada neajutorata’ iar presa macina subiectul pentru ca publicul a devenit, dintr-o data, sensibil la aceasta problema.

Aplicand abordarea lui Durkheim lucrurile devin dintr-odata foarte simple. Totul poate fi redus la lupta dintre individualismul acerb care pare sa domine societatea contemporana si greutatea, aparent sufocanta, cu care societatea, in ansamblul ei, apasa pe gatul individului.
Individul, bombardat din toate partile cu mesajul ‘daca nu esti primul nu contezi’, ajunge sa-si puna la indoiala propria valoare si locul pe care il ocupa in societate. Iar asta este valabil si pentru femei, nu doar pentru barbati. Toate frustrarile din viata zilnica, de la frecusurile cu seful pana la dezamagirea ca nu-si permit aproape nimic din minunatiile la care se face tot timpul reclama, cuplate cu mantra ‘esti singurul responsabil de destinul tau’ duc la o stare psihica in care el refuza sa accepte ca ea se poate razgandi (isi poate permite sa-si bata joc de el) iar ea refuza sa mai joace rolul mioarei jertfita in tacere.

Si amandoi, atat el cat si ea, – cei normali – nu mai intorc capul atunci cand aud de astfel de abominatii tocmai pentru ca au inceput sa inteleaga ca asa nu mai merge. Ca daca te complaci in rolul de victima acolo vei ramane intreaga viata.

PS. Chiar si asa numitii baieti de bani gata sunt tot frustrati de nemultumire. Oricat de multe resurse ar avea la dispozitie pe undeva tot exista cate ceva la care nu pot ajunge. Iar dezamagirea e mult mai mare dupa ce ti-ai satisfacut foarte multe pofte dacat atunci cand nu ti-ai facut niciodata iluzii.

Ilie Badescu, unul dintre stalpii sociologiei contemporane romanesti, ne atrage atentia ca “…marile revolutii se dezmiarda in mediul cel mai reactionar cu putinta. Marile reactii, procesele reactionare, sunt tot atat de necesare, ba poate ca acestea sunt, pana la urma, cele care confera sens, atat cat poate fi acesta, oricaror revolutii”. (Enciclopedia Sociologiei, 2005, Vol 1, pg 6)

Spunerea poate parea banala.
Pana la urma despre acelasi concept vorbeste ‘Legea a treia’ a lui Newton: “atunci când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar.”, legea inductiei electromagnetice: “Eu, curentul cel indus, / Totdeauna m-am opus / Cauzei ce m-a produs.“, teoria evolutiei a lui Darwin: ‘speciile supravietuiesc doar in masura in care reactioneaza adecvat la schimbarile din mediul in care traiesc‘ precum si “Construirea sociala a realitatii” de Berger si Luckmann.

Evident ca sunt deosebiri calitative. Daca in primele trei cazuri reactiile sunt de tip ‘automat’ – ‘specificate’ de legile valabile in cazul fiecarui domeniu – in  cea de a patra situatie ‘reactiile’ sunt modelate de liberul arbitru al persoanelor implicate in interactiune.

Ei bine, modul in care Ilie Badescu prezinta acest concept – ‘inainte’ si ‘dupa’ – este extrem de important in intelegerea a ceea ce este ‘schimbarea sociala’. Revolutiile apar in mijlocul si din cauza unor medii reactionare iar in urma fiecare dintre ele ‘supravietuitorii’ reactioneza la ceea ce s-a intamplat si isi recladesc societatea. Cu alte cuvinte daca ‘reactiunea’ initiala ar fi fost mai putin intensa lucrurile ar fi putut fi schimbate treptat, fara sa fie nevoie de o ‘revolutie’ in adevaratul sens al cuvantului. la fel, pentru ca o revolutie sa nu se iroseasca este nevoie ca ‘reactiunea’ sa fie adecvata la motivele care au produs acea rasturnare de situatie.

Genul asta de analiza poate fi facut si pe evenimente mai marunte iar concluziile desprinse s-ar putea sa fie surprinzatoare.

In urma cu aproape un an o fata a fost ‘condusa’ pe un camp unde a intretinut relatii sexuale cu 6 tineri dupa care a fost condusa pe un alt camp unde celor 6 li s-a alaturat un al 7 iar fata a mai indurat inca un calvar. Dupa ce a ajuns acasa tanara i-a acuzat pe cei 7 de viol iar trei dintre ei au recunoscut faptele. Acum toti sunt acasa, sub control judiciar, si isi asteapta procesul.

Fapta mi se pare barbara dar nu despre asta am de gand sa vorbesc acum ci despre modul in care reactiile noastre releva amanunte interesante despre societatea in care traim.

Consatenii agresorilor sar in apararea acestora, „Şapte băieţi de oameni gospodari” si o desfiinteaza pe victima: „Aşa-i trebuie, dacă s-a urcat în maşină cu şapte. Dacă era fată cuminte nu păţea nimic”. Trecand peste ‘amanuntul’ ca fata s-a urcat in masina cu doar doi dintre agresori – unul dintre ei fiind ‘prieten’ cu prietenul victimei – nu pot sa nu ma intreb ce s-o fi intamplat cu mentalul colectiv al oamenilor din satul acela? Pana nu demult actele sexuale in grup erau considerate aberatii… acum oamenii organizeaza campanii de sustinere pe Facebook si cer ‘să nu fie pedepsiţi cei şapte „pentru câteva minute de plăcere””
Ce s-a intamplat cu solidaritatea tipica micilor comunitati?

E adevarat ca mersul istoriei a fost dur cu comunitatile de la ses. Mai intai aparitia arendasilor – ciocoi a produs o intensificare a ‘luptei de clasa’. Acestora nu le pasa de nimic in afara de castigul imediat – vechii boieri, proprietarii pamanturilor, mai aveau o oarecare legatura cu locurile, ciocoii luau in arenda mosia, stateau cativa ani si plecau in alta parte dupa ce il inselau si pe boier. Nici o mirare ca taranii au dezvoltat ‘strategii de supravietuire’ care presupuneau ‘disparitia misterioasa’ a unei parti din recolta.
Dupa colectivizare fenomenul s-a accentuat iar oamenii furau, pentru a supravietui, roadele propriului pamant.

Numai ca genul asta de ambiguitate morala nu putea sa ramana fara consecinte. Chiar si pentru un observator neantrenat exista diferente enorme intre satele cooperativizate si cele ocolite de acest flagel. Nu este vorba aici despre dimensiunea caselor ci despre modul in care sunt gospodarite aceste sate, despre cum unii matura si altii nu in fata curtilor. Despre modul in care oamenii se ajuta, sau nu, unii pe ceilalti. Despre ce parere au unii si altii despre furt. Sau despre viol.

Initial nici restul societatii nu a reactionat mult mai bine. Trec peste faptul ca cei 7 se plimba pe strada si pot da nas in nas in orice moment cu victima lor. Pana la urma acest aspect se va rezolva. Sau cel putin asa sper.
Unii s-au indignat atat de tare incat au propus pedeapsa cu inchisoare pe viata pentru cei 7 – si au folosit pentru a-i descrie termenul de ‘limbrici’.
Apoi si-au facut aparitia comentatori care pun pe acelasi plan exagerarile din ambele tabere. Ca si cum indignarea deplasata ar fi acelasi lucru cu ‘favorizarea infractorului’. Nici una nu este buna dar nu sunt in nici un caz comparabile.
Altii prefera sa nu bage in seama ce se intampla. Dupa principiul ca ce nu stiu nu poate sa-mi faca rau. Ba da, numai ca nici macar nu vei sti ce ti se intampla.

Toate astea nu sunt altceva decat simptomul atomizarii societatii. In loc de o mare comunitate – natiunea – am inceput sa dezvoltam tot felul de loialitati meschine de tipul ‘noi impotriva celorlalti’ – care de cele mai multe ori sunt descrisi ca fiind mult inferiori. Femeile sunt menite sa-i distreze pe barbati, Toata Romania stie ca moldovenii/ moldovencele sunt o buba a societatii noatre

Din fericire incepe sa se faca auzita si ‘majoritatea de obicei tacuta’. Curg mesajele de sustinere a victimei si incep sa iasa la iveala alte si alte cazuri de viol a caror anchetare a batut pana acum pasul pe loc.

Exact asa cum spunea Ilie Badescu, dormim asa cum ne asternem. Avem datoria, fata de noi insine, sa rezolvam problemele inainte sa se instaureze starea de exasperare. Trebuie sa trecem odata peste efectele trecutului pentru ca nu are cine o faca in locul nostru. Altfel ne vom strecura printre degetele istoriei si vom deveni o simpla umbra pe una dintre paginile ei.

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/CAMERA+ASCUNSA+Metodele+prin+care+angajati+ai+RATB+furau+motorina

Aflam de la Digi24 cum isi rotunjeau veniturile o parte din angajatii RATB-ului, incepand cu cei de baza piramidei.

Primii care aveau de suferit erau calatorii – aerul conditionat nu era pornit tocmai pentru a reduce consumul de combustibil iar astfel ramanea mai mult pentru a fi furat.

Cand vom intelege o data ca in felul asta ne furam singuri caciula?

Da, unii fura.
Asta se intampla peste tot in lume.
Numai ca una este ca furtul sa fie exceptia – sanctionata rapid si neaccceptata de marea masa a societatii – si cu totul si cu totul alta atunci cand furtul devine un fenomen generalizat si tratat cu indiferenta admirativa de marea masa.

După cum nici unii dintre cei care încearcă să te scoată de acolo nu se gândesc neapărat la binele tău…

Pentru cei care nu cunosc fabula:

Cică o vrabie cade, aproape înghețată, în mijlocul drumului.
Peste ceva timp trece pe acolo o vacă. Voit sau din întâmplare, nu avem de unde să știm chestia asta, vaca face o balegă exact peste vrabie.
Readusă la viață de căldura balegii, aceasta începe să miște.
Un uliu care căuta și el ceva de mâncare pentru puii săi o vede și o ia de acolo.

Mi-am adus aminte de chestia asta ieri, din cauza zaverei stârnite pe seama ‘pensiilor nesimțite pe care și le-au votat parlamentarii’.

Să-ncepem cu începutul.

Până în 1911 cei care erau aleși în Camera Comunelor de la Londra nu primeau nici un fel de salariu din partea statului. Marea majoritate aveau „venituri independente” iar cei câțiva deputați laburiști care intraseră în parlament fuseseră „subvenționați” de către sindicate până în 1909, atunci când o decizie a Camerei Lorzilor a stabilit că această practică era ilegală.
În felul acesta s-a ajuns la situația în care cetățenii britanici care nu aveau suficient de mulți bani ‘de-acasă’ nu mai puteau intra în politică iar publicul nu mai putea alege în mod liber. (Ewing, Keith, The Cost of Democracy...2007, pg. 30). Începând cu 1911 membrii Camerei Comunelor au primit o suma de bani despre care Llyod George spunea ca „nu este remunerație, nu este recompensă și nu este nici măcar salariu. Pur și simplu este doar o alocație care ne permite să deschidem larg ușa tuturor celor care doresc să își servească cu cinste țara.”

Tocmai aceasta alocație a permis ca în anii ’50 40% dintre deputații laburiști din Camera Comunelor să provină din ‘clasa muncitoare’. Din păcate acest lucru nu mai este valabil: „Încă de pe vremea când Harold Wilson (ultimul lider laburist care a mai avut legături strânse cu clasa mijlocie) se retrăgea de pe scenă, 1976, politica făcuse un mare pas înapoi. Erau din ce în ce mai puțini mineri sau muncitori manuali în rândurile deputaților laburiști. Din ce în ce mai mult partidul se transformase într-o ‘organizație’ care proteja administrația publică și care pierduse legătura cu cei din clasa muncitoare – pe care încă pretindeau că-i reprezintă.”

Parcă ar fi vorba despre România zilelor noastre și nu despre Anglia de acum 50 de ani… Se pare că din punctul ăsta de vedere am reușit deja să ne sincronizăm cu cea mai veche tradiție democratică din Europa…
Și dacă luăm în considerare scandalul „cheltuielilor parlamentare” din 2009 în urma căruia Parlamentul Britanic a fost gratulat cu apelativul de „putred” paralela este deja bine conturată.
Bine, acolo scandalul a dus la o reformă consistentă a modului în care sunt gestionate fondurile Parlamentului…

Pe de altă parte publicul britanic are, în mod tradițional, o destul de mare încredere în Parlamentul său iar măsurile de reformă, luate la presiunea ‘societății civile’, au reușit să dreagă într-o oarecare măsură situația. Nu de tot, dacă e să judecăm după modul în care a fost primită de către public încercarea de indexare a veniturilor parlamentarilor dar situația nu pare a fi atât de grava cum este pe malurile Dâmboviței, unde 73% dintre respondenți cred că România are nevoie de o nouă clasă politică.

Și uite-așa am ajuns și noi la „cestiune”.

Experiența britanică ne spune că nu e suficient să aloci fonduri mai mari pentru salarii și gata, dau năvală o grămadă de oameni super-capabili care ard de nerăbdare să se jertfească pentru țară…

Atenție!
„Nu este suficient”!

Bineînțeles că nu e suficient. Orice om cu scaun la cap știe că ‘frica păzește bostănăria’. Oricât de cinstit și de binevoitor ar fi cineva totuși ‘oamenii sunt sus-puși greșelilor’ și de aceea ei trebuie să fie atent supravegheați. Pentru asta avem opinie publică, societate civila, alegeri periodice, procuratură… nu?

Pe de alta parte este absolut necesar ca acești oameni să poată trai decent, pentru nivelul lor, și să nu fie foarte preocupați de ziua de poimâine – adică de cum or să trăiască atunci când vor ieși la pensie.

În realitate este iluzoriu să ne dorim ca Parlamentul să devină o oglindă fidelă a populației: atâția țărani, atâția muncitori, atâția ingineri, atâția economiști… Oricum o dai în politica de vârf vor accede mai degrabă oameni cu o oarecare ‘cuprindere financiara’ și dintre cei cu experiență în administrația publică – locala sau centrala. Iar acest lucru nu este rău de loc. Cei care au fost în stare sa construiască averi au dat deja dovada ca se pricep la ceva și bănuiesc că nu este nevoie sa explic de ce este nevoie de experiența celor care au lucrat deja în administrație.
Problema e ce ne facem cu restul?
Cum convingem niște oameni din zona ‘medie superioară’ să-și abandoneze slujbele lor relativ bune – adică acelea care le-au permis să-și cumpere, în rate, un apartament un pic mai mult decât decent (sau chiar o ‘casa pe pământ’) și o mașină mai scumpă de 15 000 de euro?

Nu prea e rezonabil să credem că persoane aflate în situația asta vor pleca în necunoscut pentru un salariu puțin mai mic decât cel pe care îl au acum și pentru perspectiva de a mai ciupi ceva din banii pentru biroul de parlamentar din teritoriu sau din diurna pentru cazare, mai ales dacă luăm în considerare că la expirarea mandatului sunt slabe șanse să se mai poată întoarce la vechea slujba.
‘Da, dar o să-și facă relații in timpul ala!’
Pai pentru asta ii trimitem în Parlament? Ca să-și facă relații? Și acceptăm chestia asta, chiar de la bun început?

Poate că înainte să ne dorim schimbarea clasei politice avem nevoie sa ne schimbam noi modul de raportare la viața politica în sine…

De aici și titlul postării mele de astăzi…

Nu mai merge cu ‘sărac și cinstit’ ca Iliescu și nici cu ‘imoral dar nu ilegal’ ca Băsescu.

Iar chestiile astea nu pot fi rezolvate doar prin masuri legislative. Pentru asta este nevoie de o presiune constanta din partea publicului și de o noua atitudine fața de ce înseamnă politica.
Daca vom continua sa repetam ‘(toți)parlamentarii sunt corupți și își voteaza pensii nesimțite’ vom avea surpriza ca la urmatoarele alegeri să avem exact aceiași candidați ca cei de acum și atunci de unde să mai vina schimbarea aia pe care ne-o dorim atâta?

http://www.economist.com/blogs/blighty/2013/12/members-parliament

11 Decembrie 2023.
Între timp pensiile parlamentarilor au ajuns ‘nesimțite’. Și au fost desființate. Pentru viitor.
Pensiile – actuale și viitoare – ale parlamentarilor “care au exercitat cel puțin un mandat parlamentar complet până la intrarea în vigoare a Legii 192/2023” rămân ‘așa cum am stabilit’.
Și, tot între timp, au fost înființate suficient de multe ‘pensii speciale’ încât bugetul asigurărilor sociale e aproape pe butuci.
Păi ce-ați făcut mă?!?

„Să faci haz de necaz” a fost din-totdeauna metoda preferată a românilor de a trece peste hopurile vieții.

Reapariția bancurilor politice are o dublă semnificație.
Pe de o parte faptul că oamenii au probleme – dar asta nu este nici o noutate – precum și „amanuntul” că s-au cam prins cine sunt măcar o parte dintre vinovați.

Bancul ăsta, pe care abia ce l-am găsit in mail, spune multe în acest sens:

Inceputul anului scolar, intr-un liceu din America, diriginta le prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki din Japonia.
Incepe ora:
– Sa vedem, cine stie cel mai mult despre istoria Americii. Cine a
zis: ‘Libertate sau moarte!’?
Tacere de mormant in clasa, numai Suzuki ridica mana:
– Patrick Henry 1775 Philadelphia.
– Bravo Suzuki, si cine a zis: ‘Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara.”?
Suzuki:
– Abraham Lincoln 1863 Washington.
Diriginta se uita peste clasa si zice:
– Mi-e rusine pentru voi, Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decat voi!
Din spate se aude o voce:
– Pupa-ma-n cur Japp imputit!
– Cine a zis? intreaba diriginta.
Suzuki se ridica si zice:
– Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal, si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.
In clasa iarasi liniste, numai din spate se aude iara:
– Imi vine sa vomit!
Diriginta striga:
– Cine a fost nemernicul?
Suzuki:
– George Bush senior catre Tanaka ministru japonez, in timpul unei mese de serviciu, Tokio 1991.
Un elev se ridica si zice:
– Suge-mi-o!
Diriginta crizata:
– De ajuns!
Cine a fost impertinentul?
Suzuki:
– Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997 Washington, Casa Alba, Biroul Oval.
Inca un elev se ridica si zice:
– Suzuki asta e un rahat mare!

Suzuki:
– Valentino Rossi 2002 Brazilia Superbike GP.
In clasa e un haos total, diriginta lesina, se deschide usa si intra directorul:
– O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut in viata mea!
Suzuki:
– Traian Basescu catre Gheorghe Ialomiteanu, ministru de finante, la o noua sedinta de rectificare a bugetului si de creare a noi impozite, Bucuresti ianuarie 2011

Au trecut 5 luni de când explozia cursului de schimb leu-franc a scos, încă o dată, la iveală faptul că sistemul bancar a lansat pe piaţă un produs toxic din dorinţa de a acumula profit maxim de pe urma cetăţenilor, în ciuda riscurilor pe care acest produs le presupunea. Deşi riscurile au fost cunoscute de către instituţiile bancare şi BNR, deşi sunt vinovate de dezinformarea în masă a clienţilor, băncile sunt în continuare protejate de asumarea oricărei responsabilităţi, timp în care client, îi suportă toate costurile lăcomiei sistemului bancar: dobânzi majorate, rate dublate de evoluţia agresivă a cursului valutar, comisioane abuzive de risc valutar sau de administrare’, notează organizatorii protestului, într-un comunicat de presă.

Chestia asta seamăna foarte bine cu ‘eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia!’

Organizatorii protestului vor să ne convingă de „inocența” celor care s-au „aruncat” la oferta, aparent irezistibilă, făcută de bănci – cărora li se reproșează „dezinformarea în masă a clienților”.

În realitate problema e ușor mai nuanțată.

În primul rând Isărescu a repetat până la saturație „luați credite în moneda în care aveți veniturile!”
Unii clienți au ales să le ia în franci elvețieni.

Aceștia pot fi împărțiți în două categorii.
Unii știau bine ce fac. Creditele în CHF erau oferite la o dobândă mult mai mică decât cele în Eur. Dacă respectivul client negocia un comision suficient de mic pentru restituirea anticipată și avea grijă să nu plătească comisioane enorme de administrare și de acordare a creditului afacerea ar fi putut fi una benefică pentru ambele părți.
A doua categorie a fost reprezentată mai ales de clienți relativ naivi și/sau lacomi. Voiau să ia un credit mai mare decât le-ar fi permite veniturile – ratele ieșeau prea mari dacă creditul ar fi fost exprimat în Eur iar dobânzile la lei erau enorme – așă că au acceptat ofertele făcute băncile care nu s-au gândit ce se vor face dacă rata de schimb va crește atât de mult în defavoarea clienților încât aceștia nu vor mai putea să plătească.
Și pentru că tot i-au prins la cotitură și au văzut cât de „disperați” erau clienții lor să-și cumpere „casele visurilor lor” atunci i-au împovărat și cu o droaie de comisioane enorme. Din nou, fără să se gândească deloc la „nu omorî găina cu oua de aur”!

Ce nu prea iau în calcul „analiștii” fenomenului – sau cel puțin nu prea vorbesc despre asta – este ce se întâmplă dacă cineva are un credit cu garanție imobiliară și nu mai poate plăti.
În America banca îți ia casa, o vinde, își oprește câți bani are de luat de la tine, îți dă restul – dacă mai rămâne ceva, și „la revedere”. Iar dacă între timp valoarea caselor a scăzut foarte mult și banca nu-și poate acoperi paguba… ghinion. Clientul nu mai are nici o treabă cu chestia asta.
La noi situația e alta. Dacă banca nu își acoperă ce are de luat prin executarea garanției atunci se întoarce înapoi la client și continua să îi ceară restul de bani.
Exact această situație a indus în conducătorii băncilor sentimentul de siguranță că lor nu li se poate întâmpla nimic. O dată semnat contractul clientul nu mai are scăpare. Acesta este și motivul pentru care băncilor le este groază de ideea introducerii conceptului de faliment personal.

Pe de altă parte și solicitările celor care nu mai pot efectiv răsufla de sub povara ratelor sunt cel puțin excesive. Dorința lor ca statul să legifereze conversia forțată la un curs ales de legiuitor – în favoarea clienților, bineînțeles – este contrară celor mai elementare precepte ale pieței libere… Dacă nu te-ai gândit bine înainte de a intra într-un contract n-ai decât să tragi consecințele…

OK, și atunci?

În orice piață funcțională există regula negocierii. Când apare o problemă care pune în pericol continuarea colaborării părțile caută să renegocieze clauzele înțelegerii iar arbitrul pieței, de obicei statul, are grijă ca situația să nu intre în blocaj.
În momentul de față este clar ca o mare parte dintre clienți sunt de-a dreptul disperați și că mare parte dintre bănci încă nu au înțeles gravitatea fenomenului. Sau că nu le pasă.

Și ce ar putea face statul? Mai ales după ce am sugerat ca a legifera conversia forțată este contrar preceptelor pieței libere.

Ei bine, ar putea legifera altceva.
Orice contract de bun simț presupune împărțirea atât a riscurilor cât și a beneficiilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă atunci putem bănui partea care se bucură doar de beneficii fără a-și fi asumat și o parte din riscuri că a făcut abuz de puterea sa sau că a avut parte de „informații privilegiate”. Ori exact asta este treaba statului, să se asigure că cei puternici nu abuzează de forța lor în detrimentul oamenilor de pe stradă. Așa se justifică, de altfel, și intervenția justiției în cazul comisioanelor considerate a fi fost abuzive.
Făcand analiza risc/beneficii constatăm că clienții și-au asumat, implicit sau explicit, volatilitatea cursului valutar, a ratelor dobânzilor cât și volatilitatea prețurilor de pe piața imobiliară în timp ce băncile doar pe primele două.
Cu toate că băncile își trimit experții evaluatori înainte de a acorda orice credit cu garanții imobiliare și apoi aplică niște corecții zdravene asupra „valorii de piață” înainte de a accepta un imobil ca garanție pentru un credit ele nu își asumă nici o responsabilitate în această privință. Clientul n-are decât să plătească cât s-a angajat cu toate că obiectul în sine n-ar mai merita să fie scos de sub gaj pe când banca nu-și asumă în nici un fel posibilitatea ca obiectul acceptat ca garanție să fi suferit o depreciere în timp.

Ei bine exact aici ar putea interveni legiuitorul.
Ideea falimentului personal e bună dar s-ar putea să fie prea devreme pentru România zilelor noastre.
În schimb ar putea fi introdusă regula că băncile nu mai pot urmări debitorii pentru sumele rămase restante după executarea și valorificarea garanțiilor imobiliare.

Să vezi atunci flexibilitate din partea băncilor în privința renegocierii condițiilor creditului dar și grija lor atunci când vine vorba despre valorificarea cât mai buna a imobilelor preluate de la datornici.

Iartă, pentru că altfel nu poți merge mai departe, și ține minte ca să ‘vezi’ încotro te îndrepți.

Petre Roman: Spun mulți….Evident că (ar fi fost) mult mai bine, dar pe de altă parte, mă rog, toată frământarea mea era legată de domnule, nu se poate, hai să intrăm cu capul sus în democrație, am avut alegeri, avem instituții, parlament, președinte, tot ce vrei, hai să intrăm cu capul sus, facem un guvern, ne-apucăm de o treabă minunată, ce-i mizeria asta?! Ca să înțelegeți starea mea de spirit ca prim-ministru!”, a menționat fostul premier.”

Ce nu prea înțeleg eu e la ce se referă Petre Roman când spune „mizeria asta”.
La manifestația „golanilor”, la modul în care a fost ea reprimată, la faptul ca el, Petre Roman, a continuat colaborarea cu Iliescu după ce acesta a mulțumit minerilor pentru bravele lor fapte de arme…?!?

Interviul cu Petre Roman poate fi urmărit aici:

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Special/1990+-+Anul+0/INTERVIU+Regretele+lui+Petre+Roman+la+25+de+ani+de+la+Mineriada?video=0&width=600&height=400%22%20scrolling=%22no%22%20width=%22600%22%20height=%22400%22%3E%3C/iframe%3E

Comentariile din clip au fost provocate de faptul ca Manuel Valls, premierul Frantei, a folosit un avion guvernamental pentru a se duce, impreuna cu doi dintre copiii sai, la un meci de fotbal. Ma rog, la finala dintre Barcelona si Inter.

Sunt curios daca va avea si el bunul simt sa-si dea demisia.

Bine, lucrurile nu stau chiar atat de simplu cum pare la prima vedere.
Pana la urma Valls s-a dus la un meci de fotbal la care si-ar fi dorit sa se duca cel putin 20% dintre europeni iar spusele lui Ioan Rus au oarecare acoperire in practica.

Ce vreau sa spun este ca ‘elitele si oamenii politici’ nu sunt rupti cu totul de realitate.
Problema cu care ne confruntam, si noi si ei, este ca perceptia lor asupra realitatii nu mai seamana aproape deloc cu cea pe care o avem noi.
Ceea ce, iarasi, nu este neaparat rau. Mai multe perspective asupra unui anumit lucru inseamna mai multa informatie disponibila cu privire la lucrul respectiv.

Numai ca degeaba avem, fiecare dintre noi, cate o bucatica de informatie daca nu putem colabora, daca nu punem in comun informatia respectiva. Daca piesele puzzle-ului nu apuca nicidata sa fie asamblate corect.

Si cum sa comunicam eficient daca ‘elitele si oamenii politici’ nu realizeaza odata ca ‘oamenii de rand’ s-au saturat sa fie tratati ca niste oi, ca destinele lor sa fie hotarate de sus iar lor doar sa li se spuna, fara menajamente, care e situatia si ce hotarari “S-AU LUAT” in numele lor.