După cum nici unii dintre cei care încearcă să te scoată de acolo nu se gândesc neapărat la binele tău…

Pentru cei care nu cunosc fabula:

Cică o vrabie cade, aproape înghețată, în mijlocul drumului.
Peste ceva timp trece pe acolo o vacă. Voit sau din întâmplare, nu avem de unde să știm chestia asta, vaca face o balegă exact peste vrabie.
Readusă la viață de căldura balegii, aceasta începe să miște.
Un uliu care căuta și el ceva de mâncare pentru puii săi o vede și o ia de acolo.

Mi-am adus aminte de chestia asta ieri, din cauza zaverei stârnite pe seama ‘pensiilor nesimțite pe care și le-au votat parlamentarii’.

Să-ncepem cu începutul.

Până în 1911 cei care erau aleși în Camera Comunelor de la Londra nu primeau nici un fel de salariu din partea statului. Marea majoritate aveau „venituri independente” iar cei câțiva deputați laburiști care intraseră în parlament fuseseră „subvenționați” de către sindicate până în 1909, atunci când o decizie a Camerei Lorzilor a stabilit că această practică era ilegală.
În felul acesta s-a ajuns la situația în care cetățenii britanici care nu aveau suficient de mulți bani ‘de-acasă’ nu mai puteau intra în politică iar publicul nu mai putea alege în mod liber. (Ewing, Keith, The Cost of Democracy...2007, pg. 30). Începând cu 1911 membrii Camerei Comunelor au primit o suma de bani despre care Llyod George spunea ca „nu este remunerație, nu este recompensă și nu este nici măcar salariu. Pur și simplu este doar o alocație care ne permite să deschidem larg ușa tuturor celor care doresc să își servească cu cinste țara.”

Tocmai aceasta alocație a permis ca în anii ’50 40% dintre deputații laburiști din Camera Comunelor să provină din ‘clasa muncitoare’. Din păcate acest lucru nu mai este valabil: „Încă de pe vremea când Harold Wilson (ultimul lider laburist care a mai avut legături strânse cu clasa mijlocie) se retrăgea de pe scenă, 1976, politica făcuse un mare pas înapoi. Erau din ce în ce mai puțini mineri sau muncitori manuali în rândurile deputaților laburiști. Din ce în ce mai mult partidul se transformase într-o ‘organizație’ care proteja administrația publică și care pierduse legătura cu cei din clasa muncitoare – pe care încă pretindeau că-i reprezintă.”

Parcă ar fi vorba despre România zilelor noastre și nu despre Anglia de acum 50 de ani… Se pare că din punctul ăsta de vedere am reușit deja să ne sincronizăm cu cea mai veche tradiție democratică din Europa…
Și dacă luăm în considerare scandalul „cheltuielilor parlamentare” din 2009 în urma căruia Parlamentul Britanic a fost gratulat cu apelativul de „putred” paralela este deja bine conturată.
Bine, acolo scandalul a dus la o reformă consistentă a modului în care sunt gestionate fondurile Parlamentului…

Pe de altă parte publicul britanic are, în mod tradițional, o destul de mare încredere în Parlamentul său iar măsurile de reformă, luate la presiunea ‘societății civile’, au reușit să dreagă într-o oarecare măsură situația. Nu de tot, dacă e să judecăm după modul în care a fost primită de către public încercarea de indexare a veniturilor parlamentarilor dar situația nu pare a fi atât de grava cum este pe malurile Dâmboviței, unde 73% dintre respondenți cred că România are nevoie de o nouă clasă politică.

Și uite-așa am ajuns și noi la „cestiune”.

Experiența britanică ne spune că nu e suficient să aloci fonduri mai mari pentru salarii și gata, dau năvală o grămadă de oameni super-capabili care ard de nerăbdare să se jertfească pentru țară…

Atenție!
„Nu este suficient”!

Bineînțeles că nu e suficient. Orice om cu scaun la cap știe că ‘frica păzește bostănăria’. Oricât de cinstit și de binevoitor ar fi cineva totuși ‘oamenii sunt sus-puși greșelilor’ și de aceea ei trebuie să fie atent supravegheați. Pentru asta avem opinie publică, societate civila, alegeri periodice, procuratură… nu?

Pe de alta parte este absolut necesar ca acești oameni să poată trai decent, pentru nivelul lor, și să nu fie foarte preocupați de ziua de poimâine – adică de cum or să trăiască atunci când vor ieși la pensie.

În realitate este iluzoriu să ne dorim ca Parlamentul să devină o oglindă fidelă a populației: atâția țărani, atâția muncitori, atâția ingineri, atâția economiști… Oricum o dai în politica de vârf vor accede mai degrabă oameni cu o oarecare ‘cuprindere financiara’ și dintre cei cu experiență în administrația publică – locala sau centrala. Iar acest lucru nu este rău de loc. Cei care au fost în stare sa construiască averi au dat deja dovada ca se pricep la ceva și bănuiesc că nu este nevoie sa explic de ce este nevoie de experiența celor care au lucrat deja în administrație.
Problema e ce ne facem cu restul?
Cum convingem niște oameni din zona ‘medie superioară’ să-și abandoneze slujbele lor relativ bune – adică acelea care le-au permis să-și cumpere, în rate, un apartament un pic mai mult decât decent (sau chiar o ‘casa pe pământ’) și o mașină mai scumpă de 15 000 de euro?

Nu prea e rezonabil să credem că persoane aflate în situația asta vor pleca în necunoscut pentru un salariu puțin mai mic decât cel pe care îl au acum și pentru perspectiva de a mai ciupi ceva din banii pentru biroul de parlamentar din teritoriu sau din diurna pentru cazare, mai ales dacă luăm în considerare că la expirarea mandatului sunt slabe șanse să se mai poată întoarce la vechea slujba.
‘Da, dar o să-și facă relații in timpul ala!’
Pai pentru asta ii trimitem în Parlament? Ca să-și facă relații? Și acceptăm chestia asta, chiar de la bun început?

Poate că înainte să ne dorim schimbarea clasei politice avem nevoie sa ne schimbam noi modul de raportare la viața politica în sine…

De aici și titlul postării mele de astăzi…

Nu mai merge cu ‘sărac și cinstit’ ca Iliescu și nici cu ‘imoral dar nu ilegal’ ca Băsescu.

Iar chestiile astea nu pot fi rezolvate doar prin masuri legislative. Pentru asta este nevoie de o presiune constanta din partea publicului și de o noua atitudine fața de ce înseamnă politica.
Daca vom continua sa repetam ‘(toți)parlamentarii sunt corupți și își voteaza pensii nesimțite’ vom avea surpriza ca la urmatoarele alegeri să avem exact aceiași candidați ca cei de acum și atunci de unde să mai vina schimbarea aia pe care ne-o dorim atâta?

http://www.economist.com/blogs/blighty/2013/12/members-parliament

11 Decembrie 2023.
Între timp pensiile parlamentarilor au ajuns ‘nesimțite’. Și au fost desființate. Pentru viitor.
Pensiile – actuale și viitoare – ale parlamentarilor “care au exercitat cel puțin un mandat parlamentar complet până la intrarea în vigoare a Legii 192/2023” rămân ‘așa cum am stabilit’.
Și, tot între timp, au fost înființate suficient de multe ‘pensii speciale’ încât bugetul asigurărilor sociale e aproape pe butuci.
Păi ce-ați făcut mă?!?