“Păreri personale putem avea fiecare dintre noi în baie sau în alte locuri.”
Archives for category: coruptie
Dupa o singura zi au inceput sa curga contestantiile.
Foarte multe canale media au cerut lamuriri de la Eurostat. Acesta a raspuns ca statisticile pe 2016 nu au fost centralizate inca si ca cele mai noi de care dispune sunt cele din 2015.
Altii s-au apucat sa cotrobaie ei prin internet.
Linkul invocat de Hotnews deschide tabelul de mai jos,
sub titlul “File:Foreign-born population by country of birth, 1 January 2015 (¹) YB16.png”
Mai pe romaneste, “Populația cetățenilor născuți în străinătate în funcție de țara de origine, 1 ianuarie 2015 (1)”
Recunosc ca si mie mi-a luat cam mult pana am inteles despre ce e vorba aici, cu toate ca stiu ceva engleza. Si oarecare statistica – sunt inginer, ce dracu!
M-au salvat belgienii… cum e foarte greu de crezut ca 16% dintre belgieni au ales sa-si nasca copiii in afara tarii lor rezulta ca avem de a face cu o cu totul si cu totul alta chestie.
Pe romaneste se intelege un pic mai bine, cu toate ca si aici e cam neclar.
Numerele din tabel se refera la locuitorii tarii respective care s-au nascut in afara tarii despre care este vorba. In alt stat membru UE, cifre absolute si procentaj din populatia tarii (coloanele 3 si 4), sau in afara Comunitatii Europene (coloanele 5 si 6).
Nici o legatura cu copii nascuti de mame romance aflate peste granita….
Sa trecem peste, revenind la afirmatiile doamnei Pastarnac.
Si daca are dreptate?
OK, o fi citat niste cifre pe care nu ar fi trebuit sa le stie inca – de unde si dezmintirea ‘oblica’ data de Eurostat.
Pe care le-o fi citit precum cei de la Hotnews si n-o fi inteles mare lucru (“Potrivit Eurostat în anul 2015 s-au născut 197491 de copii vii în România, adică o rată a natalității de 10 la 1000. Un astfel de număr de noi născuți raportat la 4,4 milioane ar reprezenta o rată de aproape 45 la 1000, ceea ce ar plasa Diaspora românească alături de țări ca Niger sau Mali, cu cea mai mare natalitate din lume.“)
Dar daca a inteles, totusi, esentialul?
Si anume ca diaspora romaneasca a avut o rata a natalitatii mai mare in 2016 decat populatia ramasa in tara?
Pe romaneste, nu cumva romanii plecati peste hotare au facut, proportional si nu neaparat in cifre absolute, mai multi copii decat cei ramasi acasa?
Pentru a putea trage niste concluzii cu adevarat relevante ar trebui sa avem date mult mai clare decat am fost in stare sa ‘minez’ eu.
La o prima evaluare nici nu ar fi de necrezut, pana la urma transa de varsta a celor plecati la munca este cea potrivita atat pentru a incepe o noua viata cat si pentru a da nastere uneia noi…
Si tocmai aici se ascunde ‘capcaunul’.
Daca afirmatiile doamnei Pastarnac, indiferent de cat de stangace, sunt adevarate, atunci situatia e ‘albastra’. Ar insemna ca cei plecati afara au mai multa incredere in viitor decat cei ramasi acasa.
S-or mai intoarce vreodata?
Dupa vehementa cu care s-au manifestat cand a fost vorba de alegerile prezidentiale s-ar spune ca da. Dupa cati bani au trimis in tara… inca le pasa de ceea ce se intampla aici.
In principiu, ar fi trei lucruri care sa indemne la eventuala intoarcere.
Perspectiva iesirii la pensie, pierderea locului de munca/imbolnavirea unuia dintre membrii familiei, dorinta de a oferi copiilor posibilitatea de a-si pastra limba natala si traditiile.
Luand in calcul starea actuala a Romaniei, cati dintre noi – cei care traim aici, ne-am intoarce intr-una dintre cele trei situatii?
Asta sa fie motivul pentru care problema a fost ridicata in cadrul unei “dezbateri privind politicile pentru tineret“?
Si-au dat seama, macar unii dintre ei, ca daca o mai tinem mult asa, in curand majoritatea romanilor vor fi prea batrani, sau prea descurajati, sa mai stinga macar lumina?
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Duca-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plina libertate,
Cea mai mare sa devina ura?”
Adrian Paunescu,
Cine iese ultimul din tara?
Tocmai ce m-am impiedicat de articolul asta pe Facebook.
Imediat mi-am adus aminte de intrebarea adresata de Basescu contracandidatului sau Nastase:
Sa fie oare vorba despre blestemul urnei de vot?
In fata careia nu reusim odata sa ne urnim “de sub poala lui Tatuca”?
Adica de sub “obișnuința … de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă“?
Sa renuntam odata la “siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă“?
In ce alt mod poate fi explicat cum de “Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură“?
Sau “alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană“?
Uite ca nici de data asta ‘nu s-a putut’…
Încercând să înțeleg ceva din cuvintele lui, am ajuns la concluzia că singura ‘traducere’ plauzibilă ar fi că un hoț are mai multe șanse de a lăsa ceva moștenire urmașilor decât are un prost.
Analizând la rece, este evident ca are dreptate.
Să facem un pas mai departe.
Să presupunem ca avem o societate constituită doar din proști și din hoți.
Foarte repede întreaga avuție ar ajunge în posesia hoților iar proștii ar începe să moară efectiv de foame – prin definiție, hoților nu le pasă ce se întâmplă cu cei din jurul lor.
După care hoții vor fi nevoiți să se fure între ei – pentru că proștii se vor fi terminat iar hoții, tot prin definiție, nu se pricep să muncească.
Se pare că o societate constituită doar din proști și din hoți nu poate supraviețui prea multă vreme, nu-i așa?
De fapt, hoții și proștii suntem chiar noi.
Sau, mai exact, cei mai mulți dintre noi suntem atât hoți cât și proști în timp ce foarte puțini dintre noi sunt la cele doua extreme. Unii atât de proști încât stau prin azile iar alții au furat atât de mult încât stau prin pușcării. Iar faptul că mulți dintre cei din pușcării au reușit să ‘salveze’ o parte din pradă este cea mai bună dovadă că noi, aștia care producem mai mult decât furăm, suntem într-adevăr proști.
De ce spun că suntem și hoți?
Să nu-mi spuneți că nu ați adus niciodată acasă, de la ‘scârbici’, măcar un top de hârtie. Sau o cutie cu agrafe de birou. „Nu avea ăla mic pe ce să scrie și era închis la librărie”. Sau, cei care aveți firme, că nu ați trecut ‘la cheltuieli’ măcar un rezervor de benzină sau o masă cu prietenii.
Explicații există cu duiumul. Explicații și nu ‘scuze’.
Pentru ca membrii unei populații să dezvolte atât de mult respect reciproc încât să nu mai fure unul de la altul (adică să nu mai încerce să se fraierească unul pe celălalt) este nevoie ca acea populație să petreacă o suficient de lungă perioadă de timp în condiții de relativă stabilitate socială. Adică este nevoie ca lucrurile să se ‘așeze’.
Ceea ce nu s-a prea întâmplat în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Adică mai ales în exteriorul arcului Carpatic.
Nu este deloc întâmplător că la câmpie ‘moravurile’ sunt mult mai ‘laxe’ decât dincolo de Carpați sau decât în depresiunile dintre munți – acolo unde cooperativizarea agriculturii nu a ‘desăvârșit’ procesul început de Mihai prin legarea țăranilor de glie iar apoi ‘continuat’ de fanarioți și de arendași.
Idea este că Ardealul, în întregimea lui, a avut parte de o evoluție mai mult sau mai puțin echivalentă ce cea a Europei Centrale iar populația din depresiunile montane a fost ‘constrânsă’ de geografie să coopereze pe când cei de la câmpie au fost, efectiv, în bataia vântului.
Ardelenii au avut la dispoziție, la fel ca restul Europei, întreg Evul Mediu pentru a se maturiza din punct de vedere social astfel încât au putut intra în capitalism ‘cu lecțiile făcute’. Nu atât de bine făcute precum vecinii noștri din vestul Europei – cu cât înaintăm spre Atlantic cu atât populațiile au avut parte de mai multă stabilitate, istorică și socială, dar în orice caz mult mai pregătiți decât țăranii din Muntenia și din Moldova.
Iar capitalismul, pentru a funcționa, are nevoie, în primul rând, de respect. Fiind despre ducerea la bună îndeplinire a unor contracte, capitalismul pleacă de la premiza că părțile contractante chiar intenționeză, cu bună credință, să facă ce au promis.
Adică ceea ce se întâmplă, firesc, între membrii unei populații mature din punct de vedere social. Care a stat suficient de mult ‘împreună’ încât să aibe timp să îi scoată pe ‘hoți’ la periferia vieții sociale.
Exact contrariul a ceea ce s-a întâmplat ‘la câmpie’ în Moldova și în Muntenia. Acolo unde mai întăi s-au perindat nenumarate valuri de popoare migratoare iar apoi istoria s-a comprimat brusc. Dacă în vestul Europei evoluția sociala a trecut prin faza cavalerismului – atunci când regele era doar primul dintre egali, iar abia apoi a ajuns – și asta doar în anumite locuri, la absolutismul monarhic, în Câmpia Romană am avut de-a face, de la inceput, cu un ‘absolutism avant la lettre’. Ștefan însuși era descris ca ‘aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat’. Iar Vlad a ajuns să fie numit ‘Dracul’. Ce vreți mai absolut de-atât?
În situația asta ‘supușii’, care nu aveau alt exemplu la îndemână, s-au comportat ‘în oglindă’. Boierii îi oprimau pe țărani și complotau împotriva domnitorilor iar țăranii îi furau pe boieri și se fraiereau între ei. Lucrurile s-au agravat și mai tare, evident, după ce Mihai a introdus iobagia și după ce Înalta Poartă – devenită putere suzerana, a început să plece urechea la pârile boierilor. De unde să se mai nască vre-un respect reciproc între cei care trebuiau să supraviețuiască în condițiile astea?
Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici măcar în a doua jumatate a secolului XIX, după abolirea iobagiei și după dezrobirea țiganilor. Apariția arendașilor – care îi furau atât pe boieri cât și pe țărani, a anulat progresul făcut prin dezlegarea țăranilor de glie. Aceștia au continuat să fure pentru a supraviețui, clasa avută nu a reușit să dezvolte un cult al contractului iar amandouă categoriile sociale au continuat să considere statul ca pe ceva impus din ‘exteriorul’ firescului. Cu atat mai mult cu cât până la Războiul de Independență chiar așa era iar după ce a fost adus Carol I a durat o vreme până când dinastia a fost ‘asimilată’. Să adăugăm la acest tablou întârzierea dezvoltării îndustriale – muncitorii calificați tind să se respecte între ei, și imaginea începe să capete contur.
Lucrurile au fost ‘desăvârșite’ de impunerea comunismului de către sovietici.
A fost adus din afară iar asta a contribuit la sentimentul că statul este ceva exterior societății. Adică atunci când ai o problemă cu ‘vecinul’ o rezolvi cum poți, de unul singur, fără să-ți treacă prin cap să apelezi la lege sau să te raportezi la oarecari drepturi. De unde și obiceiul de a da ‘șpagă’. Precum și vestilele zicale „hoțul neprins, negustor cinstit” și „legea e o barieră pe sub care trec câinii, pe care o sar caii și în dreptul căreia se opresc boii”.
Numai că lucrurile nu s-au oprit aici.
Prin introducerea ‘cooperativizării’ – nu doar a agriculturii, comunismul a mai distrus o cale prin care oamenii ar fi putut să genereze respect mutual. Când proprietatea devine ‘a nimănui’ – să nu uităm că nimeni nu avea nici un fel de respect pentru stat – atunci lucrurile se duc rău la vale. Țăranii furau de la câmp pentru a supraviețui iar muncitorii luau din fabrici ce nu găseau prin magazinele golite de ineficiența sistemului centralizat de luare a deciziilor.
Pe vremea aia nu se putea vorbi despre proști și despre hoți ca fiind doua categorii distincte. Doar cei foarte proști, sau naivi, nu furau. Sau exagerau cu furatul și erau prinși…
Ceilalți, hoții de rând, eram doar atât de proști încât să ne resemnăm la gândul că lucrurile vor merge așa la nesfărșit. Și încă nu ne-am revenit după surpriza din ’89.
Pentru a înțelege ce se întâmplă acum trebuie să ne aducem aminte că nu s-au împlinit încă 30 de ani de la schimbarea de regim. Prea puțin timp pentru o schimbare atat de drastică de mentalitate.
Mai ales în condițiile în care o parte semnificativă din ‘pătura suprapusă’ ‘achiesează’ la ‘să nu mă întrebi cum am făcut primul milion’, îi preferă pe hoți și îi disprețuieste pe proști.
Sau vorbeste despre corupție doar atunci când le aduce aminte străinilor că o parte dintre ei s-au comportat aici altfel decât ni se spune de către guvernele lor că ar trebui să ne comportăm noi.
Numai că e o șmecherie cu bariera aia. Boii nu se opresc chiar de proști. Fiind mai încetuci – munca obosește, ce să-i faci, au avut timp să observe că mare parte dintre căinii care se strecoară pe dedesupt și dintre caii care sar pe deasupra sunt spulberați de trenul istoriei.
În Decembrie 1989 manifestam în fața CC-ului pentru susținerea politicii partidului iar Ceaușescu ne promitea încă 100 de lei la salariu.
Ni s-a părut insuficient așa că ne-am mutat în Piața Universității.
Ceaușescu a înțeles mesajul, până la urmă, și s-a cărat.
În Ianuarie 1990, Iliescu și-a transformat Frontul în partid. Unii s-au ofticat și s-au întors în Piață.
Iliescu a aplicat metoda ‘câinii latră, ursul trece’.
Majoritatea a votat – în ‘Duminica Orbului’, minerii au venit să ‘facă ordine’ iar Iliescu s-a simțit dator să le mulțumească pentru spiritul lor civic.
Și uite-așa, ‘pe repede-nainte’, ajungem în Octombrie 2015.
Atunci când un incendiu catastrofal ne-a făcut să înțelegem cât de ‘ucigătoare’ este corupția.
Bine, incendiul acela a fost, de fapt, doar scânteia care a aprins mormanul de nemulțumire care mocnea deja… dar asta e altă mâncare de pește.
Partea proastă este că mulți se fac că nu pricep.
Sau poate că nu se prefac…
Cert este că la o lună după ce OUG 13 a scos din nou lumea în stradă, cineva a propus, în Parlament, să fie grațiate faptele de corupție (inclusiv cele care urmează să fie) săvârșite până la publicarea viitoarei/eventualei legi în Monitorul Oficial.
Se mai miră cineva că nu au trecut încă treizeci de ani de când strigam „Jos Securitatea” iar acum ‘oftăm’, din toți bojocii, „DNA, nu uita, noi suntem de partea ta!”?
‘Doar un singur click’ va desparte de un ‘fotoreportaj de la fata locului’.
Între timp se discută și despre legea salarizării unitare pentru bugetari. ” “Până la pragul de 4.000 lei salariile se dublează, după 4.000 lei este o creștere cu 45% a salariilor, iar după pragul de 7.000 lei sunt creșteri, dar nu foarte mari”, a afirmat ministrul Muncii. “.
Dis de dimineață, în hală la Obor, o ‘babă PSD-istă’ le povestea unor vânzătoare impresii de la manifestația împotriva lui Iohannis.
Vânzătoarele, cu vreo 25 de ani mai tinere dar mult mai puțin ‘hotarâte’, i-au promis totuși ‘sprijin moral’.
Rămași între noi, le cunosc de cel puțin 5 ani și glumim de fiecare dată când cumpar de acolo, am continuat discuția. Prima pe teme politice, în toți anii ăștia. Foarte repede a devenit clar că ele nu se uită niciodată la știri și că se informează doar din ‘gură în gură’. Cu toate astea știau câte case are Iohannis și li se părea extrem de ciudat ‘cum de a putut el să strângă 6 case din meditații?’. ‘Sigur a mai făcut și altceva’. Adică ‘ceva necurat!’
Pe de altă parte au fost foarte receptive la observația mea ‘Păi da, dar pe el nu l-au prins încă!’
‘Da, aveți dreptate’, a spus una dintre ele. ‘Hoțul neprins, negustor cinstit’, a recunoscut ‘precupeața’.
De unde și nedumerirea care face obiectul postării de astăzi.
Segmentul +60ani a votat masiv cu Năstase 4 case și împotriva lui Iohannis 6 case.
Care să fie explicația?
Să fi fost OK să ai 4 case dar prea mult să te lăcomești la 6?
Au învățat între timp să nu mai accepte nici măcar un pic de corupție?
Ce bine ar fi…
Aș explora totuși și alte variante.
În primul rând trebuie să ținem cont de faptul că această categorie de oameni depinde în mod hotărâtor de ‘bunăvoința’ statului.
Și de ‘amănuntul’ că dinspre dreapta vin tot felul de mesaje cel puțin amestecate. De la ‘statul nu are de unde să dea pensii mai mari’ până la ‘voi l-ați făcut pe Iliescu președinte, acum tăceți odată din gură’.
Numai că astea două sunt insuficiente. Mai este ceva.
„Bogatul nu crede săracului” dar nici invers.
Oamenii de rând știu foarte bine ce este acela un profesor de liceu. Aproape toți au avut copii și au plătit meditații. Dacă nu ei, atunci măcar prietenii și/sau cunoscuții lor.
Nu e chiar același lucru ca un instalator sau un zugrav, dar tot cam pe-acolo. Un meseriaș ceva mai spălat.
Idea că un astfel de om – nu foarte diferit de ei, până la urmă, poate să ‘strângă’ 6 case e un fel de afront personal.
‘Dacă el a putut înseamnă că eu am fost un prost toată viața. Trebuie că a făcut el ceva necurat, altfel n-ar fi reușit!’
Năstase, pe de altă parte, a fost văzut cu totul altfel.
Ceea ce Iliescu îi reproșa ca fiind ‘aroganță’ a fost perceput ca ‘prestanță’.
Impresie întărită de abilitatea lui Năstase de a vorbi foarte elegant și, în același timp, suficient de inteligibil.
Pe cînd maniera oarecum ‘didactică’ folosită de către ‘sas’ îi indispune pe câte unii. ‘Ce ne tot dă asta lecții?’
Trecând la lucrurile care ‘nu se văd’, destul de mulți dintre oamenii din acest segment de vârstă nu prea înțeleg ei foarte bine cu ce se ocupă, și mai ales ce venituri are, un profesor universitar. Sau un ministru. Fie el și prim.
Pentru că Năstase așa a intrat în conștiința populară. Ca ministru de externe – care a repurtat câteva succese destul de notabile, ca prim-ministru pe vremea căruia lucrurile au mers – din punctul lor de vedere, destul de bine și, în tot acest timp, ca profesor universitar și om de cultură.
Oamenilor nu li s-a mai părut chiar atât de exagerat ca cineva cu o asemenea ‘statură’ să aibe 4 case. Sau, în orice caz, nu chiar atăt de greu de acceptat din punct de vedere emoțional.
OK, și dacă am ajuns la concluzia asta… acuma ce?
Păi hai să începem prin a nu le mai ‘înjura’ atâta pe ‘babele PSD-iste’. Nu de alta ci pentru că asta este echivalent cu a-l ‘înjura’ pe Iohannis pentru cele 6 case. Nu știm cum le-a agonisit – deocamdată e încă ‘negustor cinstit’, așa că ar fi mai normal să îl lăsăm în pace până ce situația va fi lămurită de cei ‘în temă’.
Tot așa nu e cazul să-i ‘înjurăm’ pe cei care au o părere diferită față de a noastră. Putem să fim în dezacord cu ei dar dacă vrem să asculte argumentele noastre am face mai bine să îi tratam cu respect, nu cu ironie sau chiar cu dispreț.
Abia după ce vom fi învățat să ne respectăm cu adevărat unii pe ceilalți, din ce în ce mai mulți dintre noi vor avea curajul de a încerca să își depășească condiția.
Și va înceta să li se pară ciudat ca unul dintre ei să aibă 4 sau chiar 6 case.
Dar vor veghea ca acestea să fi fost agonisite cinstit.
Pe 22 Aprilie 2016 Liviu Dragnea, presedinte al PSD, a fost condamnat, definitiv, pentru frauda electorala. Este, in continuare, presedinte al partidului sau.
Pe 6 Iulie Curtea Constitutionala a determinat ca o lege aflata in vigoare din 2004, 393/2004 cu privire la Statutul Alesilor Locali, este neconstitutionala.
“O singură decizie am luat astăzi, în unanimitate, aceea de a admite sesizarea preşedintelui cu privire la legea 393/2004, pe care am declarat-o în totalitate neconstituţională. Am avut în vedere că s-a creat un regim discriminatoriu şi că soluţia pe care a ales-o Parlamentul ar fi deturnat scopul legiuitorului, acela de a apăra integritatea, responsabilitatea funcţiei de ales local.
Suspendarea este tot o formă de executare a pedepsei. S-ar fi creat inechităţi”, a declarat Valer Dorneanu, preşedintele interimar al Curţii Constituţionale.”
“Judecătorii argumentează că, dacă aleşilor locali condamnaţi cu suspendare nu le-ar înceta mandatul, acest lucru ar echivala „cu un privilegiu creat acestora, împrejurare care este de natură să nesocotească prevederile art.16 alin.(1), (2) şi (3) din Constituţie”.”
“Decizia CCR vine după ce preşedintele Klaus Iohannis a sesizat Curtea Constituţională cu privire la legea statutului aleşilor locali, votată de Parlament, care prevede că cei care au fost condamnaţi cu suspendare pentru fapte de corupţie nu îşi pierd mandatul.”
“Noua opţiune a legiuitorului este conjuncturală, nu ia în considerare un interes social real şi vine în contradicţie cu valorile sociale ocrotite prin lege. În opinia noastră, a permite unei persoane care a adus atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi cu privire la care instanţa a considerat că prezintă un pericol social să continue exercitarea mandatului de ales local nu este de natură să asigure exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice în coordonatele statului de drept”, se arată în sesizarea înaintată CCR.
Tot pe 6 Iulie 2016, Gabriela Vranceanu Firea, proaspat aleasa primar al Capitalei – cea de a doua functie in stat ca legitimitate democratica, dupa numarul de voturi exprimate pentru alegerea persoanei care ocupa aceasta functie – a afirmat: “Liviu Dragnea, presedintele PSD, ar fi “foarte potrivit” pentru a fi prim-ministru, iar condamnarea acestuia la doi ani de inchisoare cu suspendare nu a fost insotita si de o interdictie de a ocupa aceasta functie“
Teoreticienii naivi, adica cei care – la indemnul lui Max Weber, construiesc ideal tipuri despre cum ar trebui sa decurga procesul politic plecand de la ce pare sa functioneze in democratiile avansate si incercand sa evite greselile facute de acestea, pornesc de la premisa ca politica este o activitate umana care se bazeaza pe trei piloni.
Interesul obstei pentru ceea ce i se intampla.
Respectul reciproc dintre membrii acesteia.
Constientizarea de catre membrii comunitatii ca aceasta are cel putin un scop comun – ‘supravietuirea’, si ca atingerea macar a acestui tel necesita cooperarea intregii comunitati.
Simpla enumerare a acestor principii sugereaza ca, in ciuda aparentei naivitati, aici nu este vorba despre ‘vanare de vant’.
Daca obstea nu este, cu adevarat, interesata de soarta ei atunci fraiele destinului sunt preluate, mai devreme sau mai tarziu, de tot felul de impostori care vor cauta sa-si ‘traga spuza pe turta proprie’ fara sa le pese de ceea ce se intampla in jurul lor.
Daca partile constitutive ale angrenajului democratic – plecand de la premisa ca discutam despre o societate democratica, principiile raman valabile pentru orice fel de aranjament – adica indivizii si gruparile de indivizi – partidele politice si celelalte organizatii para-politice – nu se respecta intre ele atunci colaborarea dintre ele nu este reala. Daca partile aflate in dialog democratic nu sunt absolut convinse ca ‘celalalt’ voteaza cu buna credinta si fara ‘scopuri ulterioare’ atunci democratia este retrogradata la ‘domnia gloatei’.
In locul unei discutii rationale, cu toate argumentele pe masa, vom asista la o multitudine de incercari de manipulare, in care vor fi folosite toate instrumentele de marketing politic aflate la dispozitia partilor.
Daca suficient de multi dintre membrii unui grup social inteleg ca scopul lor comun este, in primul rand, supravietuirea comunitatii ca mediu in interiorul caruia fiecare dintre membri pot sa se apropie cat mai mult de realizarea potentialului propriu atunci acestia vor putea sa isi coordoneze in mod eficient actiunile iar ‘supravietuirea’, si chiar prosperitatea, grupului va depinde doar de intensitatea eforturilor depuse de membri si de cat de mult ‘noroc’ au acestia.
Daca prea multi dintre membrii grupului nu inteleg importanta acestei colaborari, eforturile indivizilor se ‘decupleaza’ iar comunitatea, dupa ce o perioada continua sa functioneze in virtutea inertiei, incepe sa se dizolve. Situatie descrisa de Durkheim folosind conceptul de anomie.
Revenind la situatia de la care am plecat trebuie sa aduc in discutie conceptul de ‘stat de drept’.
De fapt acesta sintetizeaza toate cele trei principii pe care le-am mentionat mai sus.
Pentru ca statul de drept sa functioneze cu adevarat este nevoie ca cei interesati de buna lui functionare sa depuna eforturile necesare pentru ca acest lucru sa se intample.
Pentru ca un stat sa poata fi ‘de drept’ este nevoie ca toti membrii sai sa fie egali in fata legii si sa o respecte. Adica sa se respecte intre ei, indiferent de ranguri si pozitii sociale.
Pentru ca un stat de drept sa ramana asa, adica de drept, e nevoie ca indivizii care il compun sa colaboreze in mod onest, nu ca unii sa se cocoate in spinarea celorlalti iar acestia sa se resemneze, tacuti.
Si acum, ca ‘pregatirea de artilerie’ s-a terminat, sa revenim la oile noastre.
Adica la viitorul prim ministru al tarii.
Din faptul ca PSD-ul a facut zid in jurul presedintelui sau rezulta ca marea majoritate a partidului considera condamnarea acestuia ca fiind cel putin nedreapta. Sau chiar o imixtiune abuziva a justitiei in viata politica.
Sa acceptam, de dragul discutiei, aceasta ipoteza.
Nu ma voi intreba, retoric, care este contributia acestui partid la starea – presupus jalnica, daca s-a putut preta la asa ceva – a justitiei. Asta avand in vedere ca PSD a fost la putere, singur sau in coalitie, pe fata sau ‘din umbra’, timp de 18 ani din ultimii 26. Voi pleca de la premisa ca noua echipa reprezinta altceva decat ‘vechiul FSN’. Chiar daca amendamentele aduse legii 393/2004 (PSD-ul este in majoritate in actualul parlament) si pozitia inca semnificativa ocupata de Ion Iliescu in partid sugereaza o oarecare continuitate.
Voi pune alte intrebari.
Cum va putea noul prim-ministru sa aduca justita pe calea cea dreapta din postura de condamnat, fie si cu suspendare?
Cum va fi reprezentata Romania de un prim ministru condamnat, cu suspendare, la negocierile legate de intrarea in Spatiul Schengen? Negocieri in timpul carora, cel putin pana acum, ni s-a tot aratat o pisica care avea forma unui raport MCV chiar pe tema functionarii justitiei in Romania.
Este trasa de par concluzia ca PSD-ul pune interesele membrilor sai mai presus de cele ale tarii in ansamblu? Chiar si in ipoteza ca Dragnea ar fi fost condamnat din ‘greseala’…?
Doar in matematica doua minusuri dau, si doar in anumite conditii, ‘cu plus’. In viata de zi cu zi repetarea unor greseli nu face decat sa ne adanceasca pe calea pierzaniei.
Din pacate starea de spirit conform careia partidele politice reprezinta ‘grupuri de interese’ si nu echipe care incearca sa atinga, pe cai diferite, acelasi tel – bunastarea a cat mai multi dintre membrii comunitatii nationale – este dominanta in intreaga societate. Si nu numai in Romania.
De cativa ani incoace finalul lunii iunie este marcat de controverse pe marginea “Examenului de Capacitate“.
Un timp discutiile s-au invartit in jurul examenului in sine iar mai apoi in fiecare an au fost gasite motive punctuale pentru alte controverse destul de aprinse.
‘Era mai bine pe vremea noastra. La sfarsitul scolii dadeai un examen de intrare la liceu si gata. Daca erai in stare sa intri la liceul pe care ti l-ai ales, bine. Daca nu, treaba ta… cine te-a pus sa incerci la liceul ala. Inseamna ca nu te-ai evaluat bine.
Acuma… vin dom-le unii de pe la tara cu niste medii… te doare mintea… si ocupa locurile de la liceele bune din orase… de parca nu stim si noi cum merge treaba acolo’.
Pe vremea cand am trecut eu prin experienta asta partidul sustinea sus si tare: “copiii sunt viitorul tarii”.
Si, in copilaria mea, chiar asa parea sa fie. Vaccinurile se faceau la timp, manualele nu lipseau la inceputurile fiecarui an scolar, parintii aveau unde muncii ca sa ne creasca, blocurile crestau ca din pamant si toata lumea avea un acoperis deasupra capului.
Iar noi, copiii, stiam foarte clar ca singura cale pentru a face ceva in viata era sa punem burta pe carte. Varianta PCR – pile, cunostinte, relatii – era luata in calcul doar de parintii nostri. Macar din punctul asta de vedere noi traiam intr-o naivitate totala.
Apoi lucrurile au inceput sa se imputa.
Mancarea a disparut treptat din magazine, hainele cat de cat aratoase se dadeau pe sub mana, sapunurile mai de soi devenisera atat de rare incat oamenii mai degraba isi parfumau rufele cu ele in loc sa le foloseasca la spalat.
La inceput oamenii spuneau ‘ai carte, ai parte’.
Pe la jumatatea anilor ’80 a inceput sa circule poanta cu ‘de ma, ce sa-ti fac eu daca ti-a placut cartea’. Pentru generatiile mai tinere era vorba despre doi colegi de liceu. Unul se dusese mai departe la facultate, ajunsese profesor de istorie, facea naveta la tara si traia inca in apartamentul primit de parintii lui cu chirie de la intreprinderea unde lucrau. Celalalt facuse scoala de macelari – carnea era la mare pret, nu se mai gasea in magazine – si la treizeci de ani avea deja casa lui, masina, etc, etc… Toate astea din spaga, bineinteles.
Imediat dupa revolutie scoala a devenit din nou la moda. Foarte multi dintre absolventii relativ tineri de facultate – in jur de 30 de ani – si-au gasit slujbe extrem de bune prin strainatate iar chestia asta a inceput sa-i remotiveze pe tineri. Cuplat cu faptul ca invatamantul superior din Romania era, in ciuda unor carcotasi, capabil sa dea absolventi de calitate, fenomenul a generat o noua efervescenta legata de educatie.
Din pacate ‘efervescenta’ asta era legata si de diplome in sine.
Ceea ce a dus, pe de o parte, la inflatia de doctori pe care o observam acum iar pe de alta la aparitia unei intregi pletore de institutii de invatamant superior, private dar si de stat, unde era foarte usor de intrat. Ce invatai acolo… asta era alta problema…
Intre timp s-a mai intamplat ceva.
Parintii au inceput sa petreaca din ce in ce mai multe ore la servici si sa paseze din ce in ce mai multe asteptari si responsabilitati pe umerii scolii in ceea ce priveste educatia copiilor lor.
‘Eu ma spetesc sa-i asigur cele mai bune conditii, el (copilul) trebuie doar sa invete. Iar profesorii sa puna mana sa-i educe, ca doar de aia primesc leafa din impozitele platite de mine’.
Problema e ca niciodata scoala nu va putea sa le ofere copiilor cei 7 ani de-acasa. Anii aia in care inveti sa ai grija de tine si sa-i respecti pe cei din jurul tau.
Uite asa cele doua tabere au inceput sa se certe intre ele. Parintii dau vina pe profesori ca ‘nu se mai face scoala ca pe vremea mea’ iar profesorii sa le reproseze parintilor ca ‘nu sunt in stare sa-si tina copii in frau’.
Evident, toti uita ca si profesorii au copii – care nu se comporta deloc diferit de ceilalti – dar si ca toti profesorii, absolut toti, sunt si ei copiii cuiva.
Daca adaugam la asta si faptul ca prestigiul profesorilor a scazut foarte mult in ultima vreme… Ca sa nu mai vorbim de salariiile aproape derizorii, mai ales la nivelul debutantilor.
Ce chef de munca or avea acestia?
Sa plece daca nu le place?
Si copii nostrii sa fie educati doar de suplinitori?
Sa revenim la ceea ce s-a intamplat anul asta.
Se pare ca problema din diagrama a creat unele dificultati unora dintre copii.
Si suficienta emotie astfel incat 40000 dintre parinti sa faca o petitie pentru ca doua variante de raspuns, atat cea buna cat si una dintre cele gresite, sa fie luate in calcul.
Pe motivul ca formularea problemei nu a fost suficient de clara.
Ori tocmai asta este insusi scopul examenului de capacitate.
Sa determine daca cei care il dau, si in ce masura, sunt capabili sa jongleze cu informatia si sa o organizeze in mod eficient.
Cred ca inainte de a avea pretentii de la copii nostri, sau de la cei chemati sa ii invete, ar trebui sa ne uitam un pic in ochii nostri.
Ce vrem noi de la viata noastra si de la copiii carora le-am dat nastere?
Cum ne propunem sa ii ajutam si ce exemple le dam?
Ce inteleg copiii astia daca noi ne apucam sa injuram guvernul pentru ca unii dintre ei nu au inteles o problema?
Ce inteleg copiii astia daca noi facem petitii la nivel national pe tema ‘merge si asa’?
Cum adica
“Dlui ministru Adrian Curaj
La subiectul 6 cu diagrama, nu este menţionat că axa ox reprezintă notele şi axa oy elevii. Unii elevi au văzut invers, nu le poţi cere să fie subtili. Cel mai corect este să le acorde punctaj maxim indiferent cum au văzut.”
Cum ar fi trebuit sa fie formulata problema?
‘Nu-i asa ca din aceasta diagrama rezulta ca 3 elevi au luat nota 5 dar si ca ea ar putea fi interpretata in sensul ‘de fapt au fost 8 elevi care au luat 5′?’
nicichiarasa 