Archives for category: colaborare

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece.

Mihai Eminescu

Maica Leana din Deleni are pensia mică. Atât de mică încât se descurcă greu.
Ea știe – din surse main-stream, inclusiv gura lumii – că mărimea mică a pensiei pe care o primește se datorează, măcar parțial, relației speciale dintre ‘unii oameni’ și bugetul statului. De la pensionarii speciali până la operatorii economici privați care pun în operă, scump și prost, mare parte din contractele pe bani publici.
Maica Leana știe cele de mai sus pentru că presa main-stream scoate la iveală tot felul de afaceri din astea dubioase.
Maica Leana nu are nici o speranță cu privire la ziua de mâine. Unde apleacă urechea, aude că ‘deficitul’, că ‘trebuie mărite taxele’, că ‘or să crească prețurile’, că…
Nici unul dintre partide nu promite eradicarea corupției. În afară de USR. Numai că tot din media maica Leana a aflat că nu se poate pune bază pe USR-ul ăsta. N-a prea înțeles ea cum e cu gheii, cu UE, cu tranziția verde, cu… Tot cea-înțeles este că USR-ul ăsta ‘e o adunătură de dubioși’. Prea sunt mulți cei care spun chestia asta! Trebuie să fie ceva adevărat…
Singura speranță e vestea care a venit pe Tik-Tok. Și a fost confirmată de preot, în biserică. Georgescu, Simion, AUR, POT… Oameni tineri, îmbracați cum se cade, promit să facă ordine, să pună România la locul ei – adică mai presus de orice! – … Mesajul care îi ajunge la ureche este foarte bine structurat de către propagandiști versați, țintit exact pe capacitatea ei de percepție și calibrat pe starea ei de spirit.
Așa că a votat și ea după cum i-a spus inima. Cu sete!

Și acum ce facem? O înjurăm pe maica Leana? O facem albie de porci pe motiv că a făcut România de râs? Îi reproșăm că fiică-a, badantă în Italia, a votat împotriva Europei? Că fi-su, care muncește pe câmp în Anglia, a votat cu unul care vrea să readucă România sub cnutul rusesc?
Ne apucăm să-i învățăm, pe toți, gândirea critică?

Prezența la vot, turul II.
37.5%, nuanța cea mai deschisă, până la 81,4%

Observăm cu ochiul liber că locuitorii județelor mai bine conectate la economia Europeană au votat mai mult.

Verde=Legături cât mai strânse cu Europa
Galben=Schimbare cu orice preț

Nu doar mai mult ci și mai ‘altfel’!
Având în vedere intensitatea legăturilor cu Europa, ai spune că județele mai conectate ar fi trebuit să fie mai ‘exasperate’, nu?
Având în vedere toate câte i se reproșează Europei, tocmai cei mai conectați cu Europa ar fi trebuit să fi votat mai înverșunat cu suveraniștii! Cu cei care promit să ne apere de influențele malefice care vin de acolo…

Și atunci?!?

Ce ne propunem?
Să facem ceva împreună?
Să ne simțim bine, fiecare în bula lui? Indiferent de consecințele pe termen mediu și lung?

Sustenabilitate.
Ne interesează?



Nimeni nu primește tot ce merită!
Tot ce avem este ce am acceptat.

Care sunt asemănările și diferențele dintre sondajele de opinie și alegerile democratice?

Sondajele sunt comandate, și plătite, de către cei ce urmează să beneficieze de ele. De fiecare dată când comanditarii simt nevoia să ‘ia pulsul mulțimii’.
Alegerile democratice vin. Se ‘întâmplă’. La termen sau de câte ori este nevoie.

Rezultatele sondajelor sunt publicate sau nu, în funcție de dorința/interesul celor care le-au plătit. Sunt interpretate de către cei care le-au făcut și înțelese/acceptate, sau nu, de către cei care le-au comandat. Sunt atât de corecte pe cât de pricepuți și onești au fost cei care au efectuat măsurătoarea.
Rezultatele alegerilor sunt publice. Dacă alegerile sunt cu adevărat democratice, nu se pune problema corectitudinii sau a onestității, cel puțin atunci când este vorba de rezultatele imediate. Sunt interpretate la rândul lor de către cei aleși să le pună în practică. Și abia aici, în cazul rezultatelor practice, se pune problema onestității și priceperii aleșilor.

Pe scurt, sondajele de opinie și alegerile democratice măsoară același lucru. Ce simte populația cu privire la situația actuală, în ce direcție ar vrea să meargă și cine sunt cei care ar trebui să guverneze. Să facă ceva cu privire la situație și să asigure cadrul organizatoric în care oamenii să poată face ce au de gând să facă.

Diferențele dintre ele fiind totuși majore. Dacă rezultatele unui sondaj sunt irosite, adică prost interpretate, principalul pierzător este cel care a comandat sondajul. Dacă un sondaj a fost făcut prost, comanditarul a aruncat banii pe geam iar cel care a făcut sondajul este descalificat. Într-o lume normală…
Dacă rezultatele unor alegeri sunt prost interpretate și, pe cale de consecință, alegătorii nu sunt mulțumiți de rezultatele guvernării… situația rezultată este mult mai complicată. Întreaga societate are de suferit, nu doar aleșii care au făcut boacăna. Apar tot felul de tensiuni interne, de fracturi sociale, numai bune de exploatat. Numai bune de exploatat de către tot felul de pescuitori în ape tulburi, dispuși să facă orice pentru a-și atinge ei scopurile. Indiferent de consecințe! Indiferent de consecințele care urmează să fie resimțite, la un moment dat, de alegători.

Ce vreau să spun cu chestia asta?

Mesajul transmis de către cei care s-au ostenit să voteze este cât se poate de clar.
Turul 1: 61,96% au votat cu cei doi candidați percepuți ca fiind anti-sistem. 53.21% din electorat a ieșit la vot.
Turul 2: 100% din cei 64.72% din electoratul care a considerat că merită să facă acest lucru au votat pentru un candidat ‘antisistem’. 64.72% din electorat, adică majoritatea absolută, consideră că lucrurile trebuie schimbate din temelie. „Antisistem”.
Mai rămâne ca cei ce vor guverna să ‘vadă’ aceste cifre. Să înțeleagă realitatea din spatele cifrelor. Să le interpreteze corect și să facă în așa fel încât pescuitorii în ape tulburi să aibe mai puține tensiuni sociale de exploatat la următoarele alegeri.

Mesaje precum cel din imaginea de mai sus vor mai apărea.
Cei care le pun la cale, la ordinul și pe banii pescuitorilor în ape tulburi, vor continua să facă acest lucru. Să le conceapă și le distribuie. Din asta trăiesc.
Percepția publicului, referitor la toate mesajele, depinde de trei lucruri. De calitatea mesajului, de starea de spirit a indivizilor și de coeziunea socială.
Un mesaj ‘scris’ ‘bine’, care pornește de la starea de spirit a publicului țintă are mai mari șanse să deterioreze coeziunea socială. Să provoace – sau să accentueze dacă este cazul – fracturi în interiorul organismului social. Adică exact ce își doresc pescuitorii în ape tulburi. Dezbină și cucerește…
Nu-i putem opri pe pescuitori să pescuiască. Pe interpușii lor să nădească publicul țintă folosindu-se de rețelele sociale. Să instrumenteze anti-social așa numitele rețele sociale…
Putem influența starea de spirit a publicului țintă! Le putem arăta exasperaților respectul cuvenit pentru ce au făcut. Dacă nu se lăsau influențați într-o atât de mare măsură, manevrele actorului statal care a încercat influențarea alegerilor treceau neobservate. Dacă nu ieșeau la vot în noiembrie 2024… cine știe pe cine aveam președinte astăzi! Nemulțumirea rămânea ascunsă, lucrurile mergeau înainte ca până acum iar la următoarele alegeri opoziția distructivă reușea ce i s-a trasat. Readucerea României la statutul de vasal ideologic al ‘marelui prieten de la răsărit’.

Putem reface coeziunea socială!
Începând să reparăm greșelile făcute.

Cică nu capeți ce meriți.
Doar ce accepți!

De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?

Hai să o luăm altfel.
Încă ne mai lasă să votăm, corect?
De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?

Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm…
Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi.
Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?

„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!

Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm.
Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem.
Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.

Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!

Și cât mai mulți.
Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.

Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu …
Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.

Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.

Ce mesaj trimitem atunci când votăm?
Că avem încredere!
În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!

Pentru simplul motiv că alternativa e groaznică!

Chiar dacă volant, verba lasă urme!

Remember the old adage, ‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’. True courage consists in doing what is right, despite the jeers and sneers of our companions.
The Christian Recorder, 1862

However fleetingly, words do scare!
Otherwise, why bother?!?

And since I really doubt that enough of you will follow the link and read the entire article, here’s another interesting thing.

The earliest citation of it that I can find is from an American periodical with a largely black audience, The Christian Recorder, March 1862

Which means that back in 1862 there were enough black people interested in reading. Enough to constitute an audience for a periodical! A periodical which dealt in words…

De fapt, toată lumea gândește,
dar de gândit rațional sunt foarte puțini

CTP

Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.

Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.

De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?

În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…

Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat.
Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?

În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?

Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!

‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’

Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.

Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz.
Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!

Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă.
Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva.
Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?

Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri.
Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână.
Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți.
Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor.
Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’

Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere.
În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.


Acu’ vreo două săptămâni, ne fură unu’ căruțu’. La supermarket.
Aproape sub ochii noștri.
Nu că oi fi eu vre-un tinerel da’ pe el viața a lăsat niște urme mai adânci…

– Ce faci, tataie?
– Păi și mie mi-a furat cineva coșu’…
– N-o fi ăla de-acolo? În spatele lui era un căruț cu vreo două chestii în el.
– Nu, pe ăla mi l-a lăsat mie. Aveam cheile și telefonul în coș. Portofelul e la mine da’ cheile… bine că e nevastă-mea acasă și pot să intru!

Nevastă-mea, care e mai ageră decât mine la chestii din astea:

– Ce număr ai la telefon? Hai să-l sunăm!

‘Hoțul’ încurcase cărucioarele. A venit cu coada între picioare. Era și el la fel de împovărat de viață precum păgubitu’.
Iar eu am rămas cu o nedumerire. Dacă îi furase cineva coșu’ și îi lăsase altul în loc, de ce a simțit nevoia să fure un al treilea?!? În loc să-l golească pe cel rămas în urmă?

Să fi fost o formă involuntară de a cere ajutor?

„Abrutizați de muncă.”
„Lipsiți de spirit critic.”
„E important și când votezi din scârbă
să nu te îndrepți spre un pericol potențial.”

Comentariile de mai sus au fost adunate, de mine, din media. Radio, internet…
Reprezintă părerea celor care nu se simt confortabil după ce Călin Georgescu a ieșit pe primul loc.

Acuma … cine este Călin Georgescu – sau, mai exact, care este imaginea lui publică – vă puteți lămuri, măcar parțial, vizionând clipul oferit de Recorder. N-am de gând să intru în amanunte.

De unde au aflat cei care au votat cu el că există un Călin Georgescu? În condițiile în care ascensiunea lui în intențiile de vot nu a fost sesizată, nu la adevărata valoare, de institutele de cercetare a opiniei publice? Nici măcar de cele serioase?

‘Adică vrei să spui că Tik-Tok e de vină pentru notorietatea lui Călin Georgescu? Care notorietate a crescut mai abitir decât faimosul Făt-Frumos?’

Vreau să spun că e mult mai ușor să dai vina pe altul.
Dacă guvernanții ar fi obținut alte rezultate – adică dacă populația ar fi fost cât de cât mulțumită de consecințele muncii lor – atunci n-ar mai fi fost atâția oameni care să voteze din scârbă.
Lăturile vehiculate în social media aproape că n-ar mai fi fost luate în considerare. Statistic vorbind.

Acesta fiind momentul să explic diferența dintre a vota ‘din scârbă’ și a vota ‘cu scârbă’.
Am votat și eu odată cu scârbă. Am făcut singura alegere raționala posibilă în acel moment – tot un tur doi al unor alegeri prezidențiale – și am pus ștampila unde n-aș fi pus-o nici în ruptul capului dacă situația ar fi fost normală. Dar nu m-am dus niciodată la vot motivat de scârbă. Întotdeauna de speranță!
Pe lumea asta sunt și oameni care nu prea votează. Nu-și pun problema, n-au timp/chef, își spun că votul lor nu contează… Dar câteodată… când le ajunge și lor cuțitul nemulțumirii la osul psihologic… se duc în cabina de vot să-și verse și ei, undeva, furia produsă de scârbă. Ajung să voteze din scârbă!
Și, cum furia nu a fost niciodată un sfetnic bun, pun și ei ștampila pe prima față cât de cât spălată care li se prezintă a nu fi fost mânjită cu politică. Nu mai au răbdare să asculte ce le spune fața aia… e suficient să vorbească calm și așezat!

Poate că a venit momentul să căutăm mai degrabă explicații pentru cum am ajuns aici. Noi, toți. Decât să dăm vina unul pe celălalt.
Pănă la urmă, situația actuală a început în 1990… au fost nu știu câte runde de alegeri de atunci încoace… la care am luat parte cu toții…
Dacă înțelegem cum am ajuns aici, avem o șansă să mergem mai departe. Dacă ne tot certăm între noi, facem jocul celui care ne vrea dezbinați. Și rămânem în continuare la statutul de pradă!

Toată lumea e de acord:
Așa nu se mai poate!

Există doua variante.
Schimbarea din interior sau schimbarea din ‘exterior’.
Schimbare din exterior înseamnă revoluție.
Prefer schimbarea din interior.
Doar că e nevoie ca această schimbare din interior să fie operaționalizată de un grup mare de oameni. De o majoritate.

Unul câte unul, oamenii se pierd pe drum. Îi înghite ‘sistemul’.
Chestia asta funcționează în ambele direcții.
Dacă sistemul e funcțional, îi ejectează pe aberanți.
Dacă sistemul e pe drumul cel rău, îi marginalizează pe cei capabili. Nu-i aruncă de tot – sistemul are nevoie și de oameni care să facă ceea ce trebuie făcut – doar îi ține ‘la respect’. Până se ‘dau pe brazdă’ sau până pleacă singuri.

Suntem într-un fel de cerc vicios.
Foarte mulți dintre cetățeni, adică prea mulți, aleg să nu mai voteze. ‘N-ai cu cine, dom’le’!
Prea mulți dintre oamenii de calitate aleg să nu se implice în politică. ‘Nu vezi ce fel de oameni sunt scoși în față?’
Foarte mulți dintre ‘comunicatori’ crează în spațiul public impresia că ‘politica e murdară’.

Cum ieșim?
Cu toții!
Altfel ne mănâncă – unul câte unul, pe fiecare dintre noi – cei care nu înțeleg că, de fapt, își taie și lor craca de sub picioare.

” Cea mai serioasă disfuncție societală este aceea când
publicul care populează colectivitatea respectivă
nu știe sau uită că el este cel ce are nevoie de intelectuali și nu invers.
Nu intelectualul are nevoie de vreun public, pentru a se împlini. “

Diagnosticul, „disfuncție societală”, este cât se poate de corect.
Atunci când intelectualul nu-și găsește locul în societate, întreaga societate are de suferit.
Doar că…. de cele mai multe ori situația atât de corect diagnosticată este produsul unor intelectuali care nu și-au înțeles cu adevărat menirea.
Ceea ce este cunoscut îndeosebi sub numele de comunism a fost consecința strădaniilor unor intelectuali care o luaseră razna. De la Marx până la politrucii care îl făcurseră posibil pe Ceaușescu.
Ceea ce este cunoscut sub numele de fascism a apărut tot datorită unor așa considerați intelectuali.

Una dintre contribuțiile esențiale ale ‘intelectualismului’ este confuzia malignă din jurul pretinsului conflict dintre colectivism și individualism.
Comunismul – și câteodată fascismul – fiind prezentate ca fiind colectivisme nocive în timp ce ‘individualismul’ este prezentat de promotorii confuziei ca fiind ideal.
Am pus individualismul între ” pentru că în zilele noastre avem de a face cu o formă cel puțin ‘confuză’ de individualism. Individualismul de tip ‘fiecare împotriva tuturor’.
Mai mult, faptul că individualismul, de toate formele, provine din liberalism este ocultat cu obstinație, ‘liberalismul’ fiind nociv în ochii intelectualilor ‘individualiști’!
Ei bine, dacă ridică puțin capul deasupra ceței pompate de individualiștii teoretici devine cât se poate de evident că atât soluția comunistă – la care se poate ajunge doar prin dictatură socialistă – cât și cea fascistă – dictatură mândră de natura sa – sunt, în realitate, forme maligne de individualism. Pentru simplul motiv că întreaga societate este dusă de râpă din cauza concentrării disfuncționale a puterii. Din cauza acaparării puterii de către un număr foarte redus de indivizi! De indivizi cât se poate de individualiști…
Asta în timp ce societățile care funcționeză în regim de democrație liberală sunt niște colectivități compuse din indivizi care se respectă între ei!
Așa zisul colectivism asociat comunismului și fascimului este doar o fentă! O promisiune calpă făcută de niște intelectuali cu o viziune extrem de egoistă unei gloate suficient de exasperată pentru a pune botul la o asemenea prostie. Gloată ajunsă la exasperare tocmai pentru că intelectualii care ar fi trebuit să o avertizeze au preferat să doarmă-n post.

Cum rămâne cu individualimul?
Individualitatea se poate defini și apăra doar împreună. Împreună cu ceilalți și doar în măsura în care indivizii care participă la proces își respectă unii altora individualitatea.
Cu alte cuvinte, comunismul și fascismul – pretins colectiviste – sunt doar individualisme duse la extrem. Asta în timp ce democrația liberală este un foarte bun exemplu despre ce înseamnă un colectiv care se autoreglează. Tocmai pentru că – și doar atâta timp câtă vreme – indivizii care trăiesc în acel colectiv își respectă reciproc individualitățile.

Au mai rămas doar ‘nevoile’ intelectualilor. Că și ei sunt oameni, nu?
Au intelectualii nevoie de „public”?!?

Care dintre intelectuali?

Cei care se definesc „pe sine se”, în fața oglinzii?
Plini până la refuz de libertate interioară? Suficient de liberi în sinea lor încât devin capabili să se strecoare printre toate restricțiile impuse de regim? Indiferent de cât de dictatorial ar fi acesta?
Sau intelectualii recunoscuți ca atare de către cei în mijlocul cărora trăiesc?

Care intelectuali?
Cei care au nevoie să fie apărați în fața dictatorilor?
Sau intelectualii care se pun la dispoziția dictatorilor? Cozile de topor folosite de Lenin pentru a-i distruge pe cei care au îndrăznit să se opună ‘voinței poporului’? Voinței poporului personificată de voința lui Lenin… a lui Lenin și a (ne)’demnilor’ săi urmași…
Poate intelectualii care preferă ‘liniștea’? Care scriu ‘pentru sertar’? Dacă se mai ostenesc să facă și chestia asta….
Primii au nevoie de o societate funcțională. Care acționează ca un colectiv. Ai căror membrii se ajută și apără unii pe ceilalți. Care știu că respectul reciproc este singura cheie care păstrează deschisă ușa către viitor.
Cei din doua categorie sunt politrucii lui Ceaușescu. Care o duc bine pentru o vreme. După care li se prăbușește ceru-n cap. De cele mai multe ori încă din timpul vieții! Trași pe linie moartă, câteodată chiar la propriu, pentru orice ‘deviație’…
Cei din a treia categorie o vor duce la fel de prost precum restul societății lăsate la dispoziția dictaturii. Precum societatea ramasă la dispoziția ‘celorlalți’. Precum societatea lăsată fără alternative tocmai pentru că ei, intelectualii, au ales să se dea la o parte.

Let me put it the other way.

We make history.
We write history.
We read the history we wrote about the things we’ve done.

Then we keep ruminating about what we (don’t) learn from and about history…

Are we nuts?

But is there anything to be learned from history?

Yep!
What happens when we fail to learn from the mistakes which keep shouting at us from the history books our ancestors had written for us. Had written to warn us…