De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?
Hai să o luăm altfel. Încă ne mai lasă să votăm, corect? De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?
Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm… Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi. Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?
„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!
Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm. Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem. Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.
Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!
Și cât mai mulți. Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.
Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu … Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.
Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.
Ce mesaj trimitem atunci când votăm? Că avem încredere! În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!
Vorbeam într-o postare anterioară despre ce este democrația. O metodă ‘ieftină’ prin care guvernații îi schimbă pe guvernanți.
‘Ieftină’ în sensul că fără mare tărăboi.
‘Schimbarea’ vine oricum. Panta Rei. Observația a fost făcută demult. Demult de tot. Schimbarea poate fi preventivă. Atunci când guvernații plictisiți de un anumit set de guvernanți îi schimbă pe aceștia cu alții. Simplu, conform regulilor pertinente de la momentul respectiv. Sau curativă. Atunci când le ajunge cuțitul la os, „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ”, guvernații disperați își iau soarta în mâini. După principiul ‘decât în halul ăsta, mai bine „după noi, potopul”!
În ultima vreme – adică de la Hitler încoace – a mai fost inventată o metodă. Preluarea puterii de către o dictatură prin intermediul unor ‘alegeri libere’.
Dacă ne uităm cu atenție, avem de a face cu o revoluție mascată. Cei dispuși să voteze pentru un viitor dictator sunt exact disperații dispuși să facă orice numai să scape din status quo-ul în care simt că se sufocă. În realitate, oamenii nu sunt proști. Chiar manipulați fiind, ei știu ce fac. Manipulatorii doar îi pornesc, nu le spun ce să facă. Folosindu-se de ‘materialul clientului’, adică de greșelile comise de guvernanții aflați la putere, îi ațâtă pe guvernați. Exasperați de un șir aparent interminabil de greșeli, ațâțați de propaganda provocatoare – dar care face vorbire ‘deformată’ despre niște lucruri cât se poate de palpabile, o parte dintre guvernați devin dispuși să încerce o variantă mai ‘drastică’ de schimbare.
Și restul?
Restul se întreabă ‘Da’ se mai poate schimba ceva?’. Da, se poate. Se poate orice, cu condiția să încercăm.
‘Da’ ce garanție avem că dacă alegem schimbarea moderată chiar o să se întâmple ceva?’
Asta da întrebare de un milion de lei! Avem două garanții. Garanția că dacă alegem extremism, ajungem la dictatură. Și garanția că dacă o mai ținem mult așa, ajungem tot la dictatură! Exasperații vor fi atât de mulți, și atât de exasperați, încât viitorului dictator îi va fi foarte ușor să preia puterea.
Dacă alegem schimbarea moderată, avem doar posibilitatea. Posibilitatea de a ne apuca de treabă. Posibilitate care lipsește în cazul celor două variante garantate.
Știm cum a fost în dictatură. Încă mai știm. Știm și cum a fost în semi-democrația în care trăim de 35 de ani. Mult mai bine decât în dictatură dar nu atât de bine precum ar fi putut să fie! Ceea ce i-a exasperat pe mulți dintre noi. De unde și nevoia de schimbare. Dar nu are nici un rost să ne întoarcem la dictatură! Doar pentru că unii au făcut niște ‘greșeli’. Și noi ne-am făcut că nu-i vedem…
Cătălin Tolontan, redactor șef de meserie, a înțeles cât de importantă este presa. „Becali fără televiziuni nu exista.”
Becali a înțeles că dacă lași un ‘mafiot’ să-și facă mendrele, acesta va continua până în pânzele albe. Calificativul de ‘mafiot’ aplicat televiziunii în cauză îi aparține lui Tolontan. Și presupun că știe despre ce vorbește. E de meserie…
Tot Tolontan ne spune că „închiderea unei televiziuni este un gest extrem”. Foarte corect. Ăsta fiind și motivul pentru care o televiziune nu poate fi închisă cu una, cu două. Dar pe de altă parte…
„imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul…”
„Dar acesta” NU „este prețul unei societăți libere”! Locul în care cineva își poate pune în aplicare o astfel de „ideologie”, fără „nici o reținere”, n-are nici o legătură cu societatea liberă! Aici avem de a face cu o societate care încă își caută drumul! Suntem în situația în care „mafioți” de toate culorile încearcă să bage bețe în roate unei societăți care se străduie din răsputeri să iasă la lumină!
„De fapt, toată lumea gândește, dar de gândit rațional sunt foarte puțini” CTP
Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.
Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.
De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?
În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…
Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat. Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?
În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?
Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!
‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’
Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.
Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz. Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!
Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă. Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva. Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?
Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri. Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână. Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți. Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor. Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’
Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere. În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.
Democrația este cea mai puțin proastă formă de guvernare. Winston Churchill
După criteriile de astăzi, Churchill numai democrat nu era. Făcea mișto de femei, îi desconsidera pe toți cei care nu erau albi – și mai ales pe indieni… Ca toți englezii vremii, era foarte sensibil la ‘diferențele de clasă socială’. Cu toate astea, făcea apologia democrației! Poate că știa el ce știa…
Ce-i face pe cei de la putere să se dea jos de pe scaune atunci când li se termină mandatele?
Statul de drept este o convenție. O convenție implicită care a evoluat către ce este acum în funcție de condițiile locale. Care condiții locale au influențat, decisiv, modurile în care funcționează fiecare dintre statele care există acum.
‘Adică ce vrei să spui? Că toate statele care există acum sunt ‘state de drept’?!? Inclusiv Coreea de Nord, de exemplu?’
Excelentă întrebare. Răspunsul, ca aproape întotdeauna, este inclus în întrebare. Depinde pe cine întrebi. Kim Yong Un, „L’etat c’est lui”, ar răspunde că da. Că atâta vreme cât voința lui este respectată Coreea de Nord rămâne un stat de drept. Toate statele contemporane fac apel la ‘drept’. La un set de norme, formalizate sub formă de legi, despre care toată lumea știe că ar trebui să fie respectate. Nici un stat modern nu mai poate funcționa fără un astfel set de norme formalizate. Indiferent de cât de abuziv-arbitrare ar fi acestea. Pentru că în absența acestor norme formalizate, fiecare ar face ce l-ar tăia capul. Și așa, prea mulți dintre noi fac ce îi taie capetele… Dacă nimeni n-ar mai respecta vreo lege – ar fi ca și cum n-ar mai exista nici o normă formalizata – ne-am afla în plină anarhie. N-ar dura mult – situația ar degenera extrem de repede – dar ar fi foarte ‘intens’.
Nici măcar nu-ți poți imagina ce s-ar putea întâmpla? E foarte normal. Noi am trăit – de ceva generații – într-o lume normală. Într-o lume cu reguli. Chiar și războaiele se duc după niște reguli… De exemplu, după ce ne-am lămurit care-i treaba, nimănui nu i-ar trece prin cap să folosească arme nucleare… Pentru că și ceilalți au suficient de multe încât nu merită! Cam așa și cu celelalte reguli. Cei mai mulți oameni, adică cei normali la cap, sunt convinși – conștient sau inconștient – că nu merită. Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi conștienți de chestia asta… Cu alte cuvinte, aproape toți oamenii – cu voie sau chiar inconștient – respectă regulile aproape tot timpul. Indiferent de ce e în sufletul lor, cei mai mulți oameni respectă culorile semaforului. Relativ puțini fură. Nu prea vezi oameni bătându-se pe stradă… Și așa mai departe…
Modul acesta de comportament colectiv face posibilă funcționarea societății.
Faptul că noi ne-am comportat ca și cum am fi înțeles și acceptat că ‘așa’ e mult mai bine decât să fi facut fiecare cum ne tăia capul ne-a adus unde suntem acum.
Faptul că cei care s-au născut în societăți deja democratice au continuat tradițiile respective a făcut ca societățile democratice să o ducă mult mai bine decât cele conduse în mod autocratic. Faptul că unii au reușit, cum necum, să treacă de la dictatură la democrație a reprezentat un imens salt înainte.
Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor. Vorbă din bătrâni
Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”. Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…
Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva? Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?
Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:
„postul care a devenit vacant”
„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă. Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci! Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.
De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme. Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent. Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent. Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…
De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți. Democrația. Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă. Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii. Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…
Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus. Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…
Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine. Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…
Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul. Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu. Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului. Și asta doar dacă va face față provocărilor. Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.
Some people are convinced that all they have to do is to follow the rules. Other people are convinced that freedom – their freedom, in particular – is the most important thing.
Apparently, these two convictions are incompatible.
Which is not true.
Those convinced that following the rules is the only way to ‘get there’ – wherever that might be – forget one thing. Two things, actually… That no journey starts until the traveler makes the first step. And decides where they want to go… Those convinced that freedom is the only important thing forget one thing. One thing only. That whenever the traveler breaks a rule… there will be consequences!
The fact of the matter being that freedom is a human achievement. Achieved during the long journey towards the future. Achieved as a consequence of the process through which we have learned about rules.
‘Rules’ is our definition of ‘possible’. Defines a space where things can happen. As long as the pertinent rules are being observed, of course.
At first glance, flying is possible. For birds… After learning the pertinent rules – and mastering certain skills – we have learned to fly. But we can continue to fly for only as long as we keep observing the pertinent rules!
At first glance, walking a rope strung between Manhattan’s Twin Towers was impossible. Not for Philippe Petit. He had the skills and he was crazy enough. He even didn’t ask for permission… Click on the picture and read ‘all about it’. My point being that he remained alive because he had observed the laws of physics. All of them! And because the human laws he had trespassed didn’t involve the capital punishment…
I believe you already understand what I want to convey. Have a nice week-end.
China, on the other hand…. Am I wrong or Trump’s tariffs have been used by the Chinese leaders as an opportunity to position themselves as ‘champions of the free world’? Free from Trump’s version of America…
nicichiarasa 