Archives for category: constiinta de sine

La mai puțin de 6 luni de la schimbarea de regim,
România a reconfirmat un fost membru al CC. CC al PCR.
După încă 35 de ani, unii dintre noi se gândesc să re-aducă la putere Garda de Fier!

Tot tămbălăul asta m-a făcut să mă aplec puțin asupra ideii de cauzalitate.

Logica ne învață că orice lucru are nevoie de o cauză.
Tot logica ne învață că nu prea are logică să preferi o babă care descântă de deochi în loc să te duci la medicul din sat. Chiar dacă tipul nu prea știe meserie, e șpăgar și singurul lucru la care se pricepe e să-ți dea o trimitere. Așa prost și șpăgar cum e doctorul ăsta, prin intermediul lui ai posibilitatea să fii ajutat. La un spital ca lumea. Dacă chiar te duci la baba aia… o să mori cu zile!

Cauza este un concept.
Azi dimineață am ascultat mierlele cântând. Cu nevasta în brațe, sub pătură și cu geamul deschis.
Mierlele nu au nevoie de o cauză! Ele cântă firesc.
Noi încercăm să determinăm, în mod științific, motivul pentru care cântă mierlele. Pentru că vrem să înțelegem. De ce cântă mierlele și orice alt lucru care se întâmplă în prezența noastră!

Tot încercând să înțelegem, am început să aflăm că sunt mai multe. Mai multe niveluri de cauzalitate.

Un nivel de suport. Fără de care nu se poate.
Nivelul la care se întâmplă lucrurile.
Factorul declanșator.

O plantă crește în pământ.
Dintr-o sămânță. Pusă acolo de cineva sau pur și simplu adusă de vânt.
Care sămânță a răsărit după ce suficient de multă apă a ajuns să o ude. Din ploaie, din irigație…

Din ce cauză crește planta?

Din ce cauză au ajuns atât de mulți dintre noi să regrete comunismul? Să fie dispuși să voteze un admirator al lui Putin?
Ce logică are să te declari admirator al lui Putin și în același timp să spui ca „legionarii au făcut și lucruri bune”?

Revenim la metafora cu planta care crește din sol.

Marea majoritate a oamenilor sunt nemulțumiți. De diverse lucruri.
Aproape toți cetățenii acestei țări și-au pierdut încrederea în clasa politică. Și în mare parte dintre instituțiile statului.
Această nemulțumire/neîncredere a fost identificată ca oportunitate de către diverși oportuniști.
Transformată în frustrare cu ajutorul social-media. Și exploatată în scop de divide et impera!

Cum a fost posibil? Ce au făcut organele statului? De ce au dormit intelectualii noștri?

Nici măcar eu nu le știu pe toate…
În orice caz, nu suntem singurii care pățim același lucru! Fenomenul are dimensiunea unei pandemii.
Cert este că la noi avem de a face cu a treia iterație.

Unirea cea Mică, de pe vremea lui Cuza, a produs un mic salt înainte. România s-a conectat într-o oarecare măsură la circuitele economice europene. Războiul de Independență. Începutul industrializării, câteva căi ferate. Câteva scandaluri de corupție, Răscoala de la 1907…
Unirea cea Mare, de pe vremea Bratienilor, a coincis cu al doilea salt înainte. Industrializare serioasă, agricultură, relevanță diplomatică – vezi Titulescu. Noi scandaluri de corupție, detronarea și revenirea lui Carol al II-lea. Garda de Fier și Antonescu urmate de 45 ani infernali sub dominație comunistă.
Revenirea la normalitate a fost începutul celui de al treilea salt înainte. Racordarea la Europa și la restul lumii. Ne-am apropiat semnificativ de nivelul mediu din Europa și suntem mult deasupra nivelului mediu dacă luăm în considerare restul planetei. Și iar încercăm să ne dăm singuri foc la valiză… spre bucuria celor care abia așteaptă să ne fure cu totul!

Spuneam mai devreme că doar noi, oamenii, avem nevoie de cauze.
Că am inventat conceptul de cauză în drumul nostru către înțelegere.
Că lucrurile decurg firesc, atâta vreme cât nu ne băgăm noi coada! Atâta vreme cât nu inventăm noi tot felul de giumbușlucuri cu care ne rupem singuri picioarele.

Înțelegem odată chestia asta?
Că noi suntem cauzele?

Că noi suntem cei care facem și dregem?
După care tot noi suntem cei care tragem consecințele?

Identificăm neplăcerea.
Identificăm cauza.
Identificăm potențialul remediu.

Prea multă lume suferă.
Care suferință este folosită ca o resursă. De către cei care consideră acest lucru ca fiind acceptabil.
Sub ochii pasivi ai celor care consideră că nu este treaba lor și/sau că pe ei nu-i afectează ce se întâmplă.

Această postare nu este despre imigranți. Nu este doar despre imigranți…
Este despre oameni. Despre oameni care suferă. Despre oameni care exploatează suferința. Și despre oamenii care încă n-au înțeles ca suferința semenilor lor va ajunge, la un moment dat, și la ei.
În situația în care, profitând de nepăsarea indiferenților, cei care exploatează suferința continuă să ne taie tuturor creaga de sub picioare.

Bănuiesc că ați identificat deja ‘cauza’.
Procesul la care asistăm – și care este pe cale să destructureze însuși modul nostru de viață – este pus în mișcare tocmai prin instrumentalizarea suferinței umane. Identificarea acesteia ca fiind o oportunitate și apoi ‘înhămarea’ ei conform scopurilor celor care încearcă să profite de pe urma existenței acestei suferințe.

Care este remediul?

Soluția ‘banală’ ar fi rezolvarea tututor problemelor care produc suferințe semenilor noștri.
Nerealist? Au încercat și comuniștii chestia asta? Chiar dacă doar la nivel declarativ? Și mai rău au făcut?

Soluția realistă comportă trei aspecte.
Acceptam că fiecare dintre noi avem limitele noastre. Și că nici unul dintre noi n-am putea să ne descurcăm de unul singur.
Acceptăm că avem la dispozitie un spațiu limitat. Că nu avem unde să ne ascundem. De ceilalți și nici de consecințele faptelor noastre.
Acceptam că primii care trebuie să facă ceva suntem noi. Fiecare dintre noi. Pentru că noi suntem cei despre care e vorba!

Odată acceptate cele trei chestii de mai sus, remediul este gata.
Renunțăm la pasivitate!
Tragem de mânecă pe cei care exploateză suferința. Le explicăm consecințele faptelor lor
Îi ajutăm pe cei care suferă. Inclusiv deschizându-le ochii cu privire la adevăratele cauze ale suferințelor lor.

Iar primul pas, și poate cel mai important, este să nu ne mai înjurăm între noi dacă se întâmplă să avem păreri diferite. Să nu ne lăsăm provocați de cei care bagă bățul prin gard.
Să nu dăm vina pe victimă pentru cele înfăptuite de agresor.

Al doilea pas, la fel de important, este să conștientizăm cât de mult datorăm norocului!
https://press.princeton.edu/books/hardcover/9780691167404/success-and-luck?

Buzunarul cetățeanului
nu este locul de joacă al politicienilor!

Gabriela Corina Ene

Treceam prin fața televizorului când o doamnă destul de tânără tocmai rostea, de la tribuna Parlamentului, cuvintele de sub titlu.

– Are dreptate. Cine e?
– O FSN-istă.
– Aha. Și atunci? Dacă sunt conștienți de chestia asta, de ce îl mai țin în fruntea lor? Și în fruntea guvernului? După toate ce le-a făcut, inclusiv „aroganța” cu Nordis-ul?!?
– Ești infantil! Ăștia cu moțiunea de cenzură sunt dușmănoși iar tu ești infantil!
– Ce vrei să spui cu chestia asta?
– O ducem mai bine acum decât cu 10 ani în urmă? Cu 30 de ani în urmă? Da. PSD-ul a fost la putere, direct sau indirect, aproape toată perioada asta? Da! Și voi nu le recunoașteți meritele!
– Eu unul recunosc că o ducem mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu. Asta e la mintea cocoșului!
– Și atunci?
– Și atunci ce? Cei care votează Georgescu și AUR sunt și ei conștienți – cei mai mulți dintre ei – de chestia asta. Doar că sunt extrem de exasperați. În ăștia 35 de ani, toți cei care s-au perindat pe la putere au furat! Au furat prea mult. Și sunt încă la putere! În momentul ăsta, reprezentantul celor care se agață de scaun este Ciolacu. Tu poți să recunoști chestia asta? Sau e mai simplu pentru tine să mă consideri pe mine „infantil”?!?

Gura Humorului.
Sfârșitul lui mai. Răcoare bine. Soarele se strecura printre nori.
Am o epifanie. În bătaia soarelui, era și cald. Nu doar lumină!
Îi spun unchiului meu:
– Soarele dă și căldură. Când iese din nori, se simte ca și cum ai sta în fața unui foc.
– Da, așa este.
– Și de unde vine căldura? Cine pune lemne pe foc?
– Unii ar spune că Dumnezeu dar eu am mari îndoieli cu privire la chestia asta…
Aveam vreo 4 ani iar unchiul era cel mai mic dintre frații bunicii mele materne.

București, cândva prin clasa a III-a.
Vine o profesoară nouă. De engleză. Strigă catalogul să ne cunoască.
– Tu ești de origine armeană, nu?
– Da, bunicii și părinții tatălui meu au fugit din Turcia.
Din fundul clasei:
– Auzi mă, toți armenii sunt proști ca tine?
Cam jumătate din clasă începe să râdă. Eu printre ei.
– Da’ tu de ce râzi?
– De el. Ce altceva aș putea să fac? Pe proști nu poți să te superi…
Alte hohote.

București, cam în același timp cu amintirea de mai sus.
– Bunica, tu de ce nu mă duci la biserică? Mamaia merge din când în când la biserica armeană…
Știu că părinții n-au voie de la partid, dar tu de ce nu mergi? Am văzut că te rogi câte odată, că aprinzi lumânări…
– Ți-am mai povestit că bunicul a murit în timpul războiului. De boală. E înmormântat la Târgu Cărbunești. Eram în refugiu. Fugiserăm din Basarabia – unde ne trimisese Antonescu ca funcționari la o primărie – cu hainele de pe noi și cu ce am putut căra în mâini. Bruma de bani pe care o mai aveam se dusese pe medicamente și pe zahăr pentru el. Că doar asta mai putea mânca în ultima vreme. M-am dus la preotul din sat. ‘Părinte, mi-a murit bărbatul.’ ‘Slujba te costa atât. Să vii pregătită cu două colive, colaci, prosoape si o sticla cu vin. Coșciug ai, bănuiesc.’ ‘Coșciug am. Am să-l îmbrac cu hainele lui bune. O coliva îmi face gazda la care stau. Dar restul… n-am de unde, părinte!’. ‘Descurcă-te. E începutul lui Martie. Mortul nu se strică așa repede.’ Din clipa aia nu mi-a mai venit să intru în nici o biserică și, mai ales, nu mi-a mai fost la îndemână să vorbesc cu vre-un preot.
– Și cu bunicul ce-ai făcut?
– În satul de alături era o unitate de jandarmi. Refugiați și ei ca și noi. Îi cartiruiseră – așa se spune în armată – în casele unui boier fugit din țară. M-am dus – pe jos, prin zăpadă – la comandant. Îl cunoscusem cu vreo două luni înainte. La Târgu Jiu, unde fusesem pentru ceva acte. Știa că bunicul tău era pe moarte. Pe el îl cunoscuse din Basarabia. I-am spus că a murit și că nu știu ce să fac. Că nu am bani să-i dau preotului. A trimis un sergent și un soldat, cu o șaretă, și l-au adus pe sus pe preot. Pe mine m-a ținut acolo și a pus la popota – la bucătăria pentru ofițeri – să facă un colac. L-a lăsat pe preot să aștepte undeva până a fost gata colacul. După care l-a chemat la el, pe mine mă ținuse tot timpul acolo, și i-a spus ‘vă trimit pe amândoi înapoi cu șareta. Mâine dimineață îl îngropi pe domnul Ungureanu. Ia colacul ăsta. Colivă o să fie. Vin și prosoape pui tu. Și să nu aud vreo vorbă!’

București, undeva în timpul gimnaziului.
Avem de scris o ‘compunere’ despre scrisoarea a III-a.
Mă pune Michiduță și-o citesc pe toată. Nu doar pasajul din manual.
După care mă apucă așa un elan muncitoresc și fac câteva remarci cu privire la șovinismul lui Eminescu.
‘Ce vrea să zică poetul când vorbește despre bulgăroi cu ceafa groasă? Cum rămâne cu internaționalismul proletar?’
Bine că n-a trebuit să citesc lucrarea în clasă… Profa m-a luat deoparte și m-a întrebat ‘De unde ți-au venit ideile astea? De unde știi tu despre internaționismul proletar?’ I-am explicat că maică-mea era secretară de partid. Mi-a spus că să nu mai amestec lucrurile, să citesc doar chestiile din manual și să nu mai trag cu urechea când vorbesc oamenii mari.

Tot București, în timpul liceului.
Ne întreabă profesoara de filozofie – unde ‘studiam’ materialismul dialectic și istoric, numele pompos de sub care se ițea comunismul cel de toate zilele – ‘în ce constă superioritatea materialismului dialectic față de toate celelalte curente materialiste’.
Ridic mâna și: ‘Caracteristica materialismului dialectic consta în dialogul constant dintre cei care gândesc în felul acesta și realitate. Cei care practică genul acesta de materialism verifică tot timpul în practică consecințele deciziilor pe care le iau și își modifică convingerile în funcție de ce învață în felul acesta.’
Asta era în al doilea trimestru. Am avut media 10 pe tot anul, cu felicitări, fără să mă mai întrebe vreodată ceva.
Pe moment, am fost foarte mândru. Peste ani, când mi-am dat seama că spusele mele nu aveau nici o acoperire în practică, că decidenții vremii făceau doar ce le trecea lor prin cap… m-a apucat așa o rușine…

București, în primele zile după schimbarea de regim.
Mare adunare mare la locul de muncă. Masele mobilizate numesc un nou director. Un inginer cu vechime care chiar știa despre ce era vorba în propoziție.
Peste vreo săptămână, altă adunare. Să alegem reprezentantul intreprinderii în FSN-ul pe sector.
Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, ‘FSN’ era, încă, un organ consultativ prin intermediul căruia era exercitată puterea legislativă. Direct de către popor, prin intermediul reprezentanților săi. Esența democrației, nu? Bine, FSN-ul a fost foarte repede transformat în partid, de către liderul său. Ion Iliescu.
Să revenim. N-am ce face și îmi întreb colegii: ‘Măi oameni buni. Tocmai ce l-am ales pe domnul inginer să fie directorul nostru. Asta este o funcție executivă. Acum tot dânsul este propus să îndeplinească și o funcție de natură legislativă. Păi cum rămâne cu separația puterilor în stat? De ce-am mai făcut Revoluția asta dacă ne întoarcem la „partidul e-n toate”?!?’

București, câteva luni după schimbarea de regim.
Colegul care mi-a explicat că ‘n-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile’ – atunci când cu separația puterilor în stat – a început să ne convingă să adunăm niște bani. Că ‘schema funcționează foarte simplu. Cel care organizează toată chestia a adunat deja o lista. Toți cei de pe listă au pus fiecare câte trei mii de lei. Bani cu care au fost acoperite cheltuielile inițiale. Acum face lista cu tura a doua. Punem fiecare cate trei mii de lei. Banii adunați de la noi vor fi impărțiți între cei de pe prima listă. Deja sunt înscriși pe a doua listă suficienți oameni încât fiecare de pe prima să ia de patru ori mai mult decât a pus. Când ajungem la 5, se inchide lista, se împart banii și se începe lista pentru tura a treia.’
– Și de unde-or să vină cei de pe lista asta? Care să ne dea nouă de cinci ori mai mult decât o să punem?
– Pe ăștia o să-i găsiți voi. Noi ne ocupăm numai de organizare!

Ceaușescu ne-a lăsat moștenire o economie brici.
Poate că a făcut și niște greșeli

dar asta mai ales din cauză că a fost mințit de către cei din jurul lui.
Cel mai important este faptul că pe vremea aia
România era o țară independentă și respectată de toată lumea.
Acum suntem niște nimeni care mergem cu căciula în mâna la Bruxelles.

Maică-mea m-a adus pe lume în 1961.

Una dintre primele mele amintiri – am o memorie mai degrabă vizuală – se referă la moartea lui Dej.
Eram pe stradă, cu bunica mea. Deodată a început antiaeriana. Și să bată clopotul de la singura biserică din cartier. Mai auzisem sirene – făceau ‘repetiții’ din când în când – și clopote de biserică. Dar niciodată împreună. Plus de asta, lumea s-a oprit pe stradă. Am întrebat-o pe bunică-mea ce se întâmplă și mi-a spus să am un pic răbdare că îmi explică ea mai târziu. Așa că m-am uitat și eu în jur. Un tramvai se oprise în mijlocul drumului. Pe blocuri erau atârnate, la fiecare scară, de la ultimul etaj până la parter, câte trei fâșii înguste de pânză. Una neagră, una roșie și una despre care mai târziu am aflat că se cheama ‘tricolor’. După ce au tăcut sirenele și tramvaiul a plecat mai departe, bunică-mea mi-a explicat că a murit cineva foarte important. Cineva care făcuse multe lucruri bune. Asta a fost în 1965.

Următoarea amintire ‘istorică’ e din 1968.
Eram undeva pe marginea unui bazin. În concediu cu părinții. Care părinți, împreună cu alți oameni din jur, ascultau ceva la un ‘tranzistor’ dat la maxim. ‘Tranzistor’ era cuvâtul folosit de românii din vremea aia pentru a denumi un radio pe baterii. Evident că nu înțelegeam nimic din ce auzeam acolo dar simțeam foarte multă mândrie amestecată cu îngrijorare.

La sfârșitul clasei a VIII-a, adică în primăvara lui ’76, domnul profesor Bucătaru – de istorie – ne-a ținut o lecție recapitulativă.
În care ne-a explicat ce au fost Sovromurile, cum i-a convins Dej pe conducătorii sovietici să-și ia trupele din România în 1958, despre cum a ajuns Gheorghe Gheorghiu să poarte și numele Dej…
Dupa care ne-a vorbit despre Primavara de la Praga și despre importanta discursului pe care îl ascultaseră parinții mei la radio. Despre cum rostirea acelui discurs îl transformase pe Ceaușescu într-un interlocutor pentru decidenții din afara lagărului socialist. Într-un interolocutor care vizitase deja de două ori SUA, care fusese primit la cel mai înalt nivel în China, în India, fusese în turnee prin America de Sud și Africa, de două ori în Iranul încă orientat spre Vest…

Cam tot în perioada aia am început să experimentez consecințele decretului nr. 770 din 1 Octombrie 1966. „Avînd în vedere ca întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalitatii şi sporului natural al populaţiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează: Articolul 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.”
Prezervativele erau la mare căutare. Și se găseau doar pe piața neagră…

Îmi mai aduc aminte și de o discuție foarte interesantă avută cu mama mea. Secretară de BOB – adică cel mai mărunt secretar din ierarhia de partid, singurul post de conducere din structură care nu te transforma în activist plătit – de când am deschis eu ochii până la desființarea partidului. Devenisem suficient de mare să merg singur la film în oraș. Adică să iau tramvaiul câteva stații până la cinematografele de pe bulevard. Și să mă întorc după ora 10 seara… Problema fiind că până ajungeam eu acasă, se oprea apa caldă! Până în anul ăla, cred că tot 1976, apa caldă curgea tot timpul. Fierbinte! Bine, în Bacău – de exemplu – era cu program. De la introducerea termoficarii… Trei zile pe săptămână. Explicația, acolo, fiind lipsa de capacitate a centralelor termice. În București, în schimb, ni s-a servit o altă poveste. Că nu are rost să fie irosită atâta energie… De unde și întrebarea pe care i-am pus-o mamei mele: „ Ăștia opresc apa caldă exact când se întorc acasă muncitorii care vin de la schimbul doi. La ei se gândește cineva?”

Următoarea amintire e din armată.
Am intrat în toamna lui ’80 și am ieșit în primăvara lui ’81.
Când am intrat încă se mai găsea mâncare în magazine, când am ieși… bătea vântul!
Primele câteva luni, cam până în Februarie, ne dădeau fasole cu costiță, mazăre cu carne, tocană de cartofi, ciorbe… mâncare la cazan. Multă și relativ bună. Ultimele luni, am făcut parte dintr-un fel de experiment. Au început să ne ‘furajeze’ cu o tocană făcută din ceapă, ceva grăsime și niște felii de cartof cu tot cu coajă. Care fuseseră conservați cumva. Erau fierți, adică nu mai aveau gust de cartof crud, dar ramâneau în același timp ‘întregi’. Adică trebuia să-i apeși destul de tare cu furculița dacă vroiai să-i terciuiești. Dacă aveai noroc, găseai și o bucățică de slănină. Dacă nu, nu…. Cam de 8-9 ori pe săptămână… Nu v-am spus încă? În ultimele luni începuseră să ne dea mâncare gătită și dimineață. Restul? Conducte, balast… Fasolea devenise trufanda! Iar mazărea dispăruse cu totul…
Nu știți ce-s alea conducte și balast? Paste făinoase – adică macaroane, și orez. Macaroanele cu un sos alb în care erau vagi urme de brânză, băgate la cuptor în niște tăvi imense și apoi tăiate ca niște cărămizi iar orezul fiert cu sare și ceva grăsime. Culmea e că orezul era cel mai bun la gust. Dintre astea trei chestii…

În ’86 am terminat facultatea. Rămâne pe data viitoare.

Urletele din jur au o menire:
să ne facă să uităm că noi suntem pe scaunul șoferului.

Radu Hossu

Situația de acum seamănă destul de bine cu cea dintre cele doua războaie mondiale.
Germania lui Dolfi își lingea rănile produse de inepțiile din tratatul de la Versailles.
Rusia lui Putin își linge rănile pe care și le-a făcut singură în timpul încercării avortate de a trece la democrație.

Dolfi și Putin s-au folosit de ‘oportunitățile’ pe care le-au identificat, au confiscat puterea și s-au permanentizat la butoane.

După cum foarte bine știm, gestionarea unei ‘împărății’ seamănă cu mersul pe bicicletă. E mai ușor să pornești decât să te oprești. Între timp, n-ai voie să te oprești. Trebuie să te războiești tot timpul cu cineva!

Europa din vremea lui Dolfi – de voie, de nevoie și mai târziu decât ar fi fost cazul – s-a hotărât totuși să lupte. Să răspundă în mod adecvat și sustenabil pe termen lung agresiunii la care a fost supusă. De către Dolfi.
Ucraina din vremea lui Putin a pierdut și ea ceva vreme dar a reușit totuși să se mobilizeze. Chiar dacă mai târziu și nu chiar cu toată inima. Vezi corupția care diminuează ‘capacitatea de efort’.

Dându-și seama că ar rămâne singură, America lui Roosevelt s-a apucat până la urmă să ajute Europa. Inclusiv Rusia.
Dându-și seama că vine la rând, bucată cu bucată, Europa de acum s-a mobilizat până la urmă să ajute Ucraina. Chiar dacă mai târziu și nu foarte entuziast.

Mai sunt câteva lucruri trecute de multe ori cu vederea.

Capitalurile americane investite în Germania dintre cele două războaie mondiale. Capitalurile ‘nord-atlantice’ investite în Rusia.
Interesele Chinei. Care destabilizează scena într-un fel oarecum echivalent cu ceea ce a făcut Japonia imperială în acea perioadă din secolul trecut.
America lui Trump este în altă epocă evolutivă față de America lui Roosevelt.

La fel de puțin evident e și faptul că Europa – împreună – este, încă, cel mai mare și mai puternic agent economic și social. Și că ar putea strivi oricând Rusia, dacă aceasta nu ar avea arsenalul ei nuclear.

Principalele piedici aflate acum în fața Europenilor sunt “urletele” despre care vorbea Radu Hossu.
Fake-urile destinate să ne tulbure percepția și să ne întunece judecata.

Principalul lucru pe care îl ignorăm este faptul că Rusia este mult mai aproape de Europa decât de China.
Geografic, cultural, social…
Al doilea lucru pe care alegem să-l ignorăm este că America, chiar dacă europeană la origine, este la ‘pubertate’. Își pune la îndoială tradițiile.

În mod firesc, ca toate regimurile autocratice, dominația lui Putin asupra Rusiei se va încheia. La un moment dat, într-un fel sau altul. Chiar dacă Putin va reuși să numească un succesor și să-i consolideze puterea. Toate regimurile cu administrație centralizată se prăbușesc datorită selecției negative. Posturile de decizie sunt acaparate de yes-mani, ceea ce produce anchilozarea sistemului. Care devine incapabil să mai facă față!

Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să învățăm de la Putin.
Acesta își pune minionii să ne învrăjbească. Să ne facă să ne certăm între noi. Să ne exaspereze atât de tare încât să nu mai fim în stare să vedem realitatea.

Noi ar trebui să facem exact invers.
Să găsim o cale prin care să transmitem lumii – și în special poporului Rus – un mesaj coerent.
Accentul trebuie să fie pus pe coerență!
Puterea inspiră frică în timp ce coerența inspiră respect. Iar noi avem nevoie să fim respectați!
În felul acesta, doar în felul acesta, vom reuși să le transmitem Rușilor că împreună ne va fi mai bine.

Nouă chiar mai bine decât ne e acum, lor mult mai bine decât le este fiind la dispoziția lui Putin.

Aceiași coerență ne va ajuta în procesul de refacere a relației cu Statele Unite.

Singura cale prin care putem transmite un mesaj coerent, este să ne comportăm coerent.
Să spunem lucrurilor pe nume și să facem ce este de făcut!

Că dacă n-ar fi,
nu s-ar povesti.

Viola Tricolor.
Sau Trei Frați Pătați…

Au fost odată ca niciodată doi frați. Vitregi.
Bine, nu e foarte clar cât de vitregi sunt, cert este că toată viața lor – acum au împlinit 35 – s-au certat ca chiorii. Bine, la început au fost mai mulți… acum au rămas doar doi…
Pe ce se ceartă?
Pe ce se ceartă frații de obicei… pe bani!

Au găsit o sursă de bani – două, de fapt, dar legate între ele – și nu prea știu cum să o împartă.

O vreme au supt pe rând. Când unul, când altul. Acum, din cauze obiective, sug amândoi odată!

A, nu… asta nu înseamnă că s-au împăcat… Doar și-au dat arama pe față!

Înțelegerea era așa:
Cel care avea controlul sursei de bani, avea obligația să facă lucruri cu banii ăia.
Să păstreze o parte pentru el, normal, nu?, dar grosul ar fi trebuit folosit pentru altceva. Pentru lucrurile care chiar trebuiau făcute.

Cel care ar fi trebuit să verifice chestia asta – modul în care sunt cheltuiți banii – a cam dormit în cizme. Altă poveste lungă.
Cert este că, după o vreme, ‘adormitul’ dădea semne că urma să se trezească.

Prima măsură luată de cei doi frați a fost să se ia de mână. Ca să controleze mai bine banii ăia.
Și au început – de voie, de nevoie – să facă câte ceva din cele promise deja de mult.

Problema lor, a celor doi frați, e că fraierul care trebuia să-i controleze s-a trezit de câteva luni. Bine, nu de tot… Deocamdată e cam grogy…
De ce s-a trezit fraierul?

Pentru că rahatul puțea deja prea tare de sub covorul sub care era acuns.

‘Păi dacă controlorul e cât de cât treaz și ‘icebergul’ a devenit deja evident, care mai e problema?
De ce mai sunt cei doi frați la butoane?’

Pentru că frații și-au pregătit terenul. Și pentru că și-a băgat și dracu’ coada în toată treaba asta…

După cum v-am spus deja, la început au fost mai mulți frați în cursă.
Cei mai mulți au abandonat pe parcurs. Și i-au lăsat pe ăștia doi să se bată între ei.
Acuma, când rahatul a ajuns cât casa, cuțitul a ajuns la os iar fraierul e pe cale să se trezească și ceară socoteală, o parte dintre cei care abandonaseră s-au reactivat.

‘Bine, dar ce ce treabă are dracu’ în toată povestea asta?!?
Tot ce povestești tu e cât se poate de normal. Așa funcționează democrația. La un moment dat, oamenii se trezesc. Și cer socoteală celor aflați la putere…’

Păi da, asta dacă nu cumva are și ‘dracu’ ‘ vre-un interes în toată chestia asta…
Care drac, atunci când vrea să surpe pe cineva, nu dă cu paru’… Își bagă coada!
În cazul ăsta, dracu’ și-a adus aminte de, și l-a reactivat, pe unul dintre frații care abandonaseră. Care părea că abandonase… A pompat resurse în el și l-a scos în față!
Bine, după cum arată situația la teren, dracu’ nu s-a așteptat să aibă atât de mult succes!
În scenariul original, reactivatul ar fi urmat doar să bage zâzanie între cei doi frați principali. Să clatine puțin barca. S-o încetinească. Să-i mai ofere dracului puțin loc de manevră.

Și, mai ales, să arunce un văl pe ochii adormitului. Să-l legene la loc. Să-l zăpăcească de cap.
Poate doar-doar nu s-ar trezi de tot…

În situația asta, dracu’ joacă la două capete. La două capete din trei!
Dacă rămân cei doi frați, se perpetuează situația cu ‘boală lungă, moarte sigură’.
Dacă ajunge la putere cel reactivat de ucigă-l toaca, dracu’ își vede prada cu un pas mai aproape de porțile iadului.
Toată chestia – pentru dracu’ dar și pentru cei doi frați – e ca adormitul să nu cumva să se trezească de tot.

Astea două tabere, dracu’ și cei doi frați, sunt în situația „fă-te frate cu dracu’ până treci puntea.”

Adormitul ar face bine să se trezească odată.
Cei doi frați ar trebui să se întrebe dacă chiar vor să fie singuri cu dracu’ de partea cealaltă a punții.

Dracu’ și reactivatul nu prea au ce învăța din toate astea. Așa le sunt lor firile.
Dar adormitul si cei doi frați ar fi bine să înțeleagă de unde li se trage.
Să înțeleagă odată că toate furăciunile alea – făcute de frați și îngăduite, prin neglijență, de către adormit – ajung să se răzbune la un moment dat. Că tocmai furăciunile alea au fost crăpătura prin care și-a bagat dracu’ coada…

Întrebarea e „cine reușește să le spună ăstora că dacă se mai ceartă mult între ei, dacă își mai spun unul altuia ‘prostule’ în loc să-și asculte unul altuia păsurile, îi ia mama dracului?”
Pe toți! Înainte de a se termina PNRR-ul…

Ai grijă ce-ți dorești
că s-ar putea să primești

Klaus Iohannis a predat ștafeta.
Drept pentru care mai toate canalele media au chemat ‘experți’ și le-au cerut să-și dea cu părerea.
Marea majoritate au subliniat faptul că Iohannis și-a pierdut întreaga popularitate pe care a avut-o la începutul mandatului.
De parca treaba președintelui este să fie popular…

Unul dintre experții menționați mai sus, istoric de meserie și scriitor ca ocupație, a sintetizat activitatea lui Iohannis la Cotroceni folosind expresia pe care am citat-o în titlu. La un moment dat a adaugat și ‘treaba unui președinte este să-i vorbească prostului de popor pe care îl păstorește’. Aici am parafrazat un pic.
Opinia istoricului scriitor se aliniază la opiniile împărtășite de majoritatea celor rugați să se exprime. Principalul defect scos în evidență cu privire la activitatea lui Iohannis a fost „nu a comunicat”. Nu a comunicat în spațiul public, bănuiesc…

Dând cezarului ce e al cezarului, trebuie să recunosc că acești experți au perfectă dreptate. Iohannis nu a comunicat în spațiul public în modul recomandat de experții în domeniu.

Cel de-al doilea reproș care i se face este că nu și-a ținut promisiunea cu privire la PSD.

Foarte puțini dintre comentatori își aduc aminte de participarea lui Iohannis la marșul de protest împotriva ordonanțelor de urgență prin care guvernul Dragnea vroia să răscroiască sistemul de justiție din România.

Ziarul Financiar, ce să facă și el, recapitulează ultimul deceniu din punctul său de vedere.
Lăsând la o parte amănuntul Schengen …

O să-mi spuneți că toate astea le-am făcut noi. România. Nu Iohannis!
Și aveți perfectă dreptate…

România a muncit așa cum a muncit.
România a votat așa cum a votat!

Oamenii de afaceri români și-au condus afacerile în așa fel încât au obținut rezultatele înregistrate în ultimul deceniu.
Politicienii votați de noi – de mai multe ori în ultimii 10 ani – au condus treburile publice așa cum au făcut-o.
Comentatorii au explicat poporului, în direct și la ore de maximă audiență, ce, cum și de ce.
Ce, cum și de ce se întâmplă în România. De parcă noi n-am avea ochi să vedem și singuri…

Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume… cele rele au fost puse în cârca lui Iohannis.
Ficusul care n-a comunicat destul…
Președintele care n-a ascultat sfaturile experților în comunicare publică.

Faptele reci spun totuși altceva.
Atunci când poporul și Iohannis au fost pe aceiași lungime de undă, lucrurile au fost – măcar temporar – readuse la normal.
Ordonanțele alea au fost retrase. Dragnea n-a mai fost prim-ministru. Romania a fost primită în Schengen.
Economia a crescut ca Făt Frumos.

Tot faptele reci mai spun și că percepțiile sunt influențate – mai ales pe terment scurt – de cuvinte.
De multe ori ne lăsăm vrăjiți de cuvintele care ni se par frumoase atunci când le auzim.
După care ne întrebăm ce o fi fost în mințile noastre….

Problema cea mare a cogniției nu e aflarea adevărului.
Digerarea lui, pe de altă parte….

Auzită aseară la televizor
în timp ce dormitam pe canapea

Se plâng unii că IA este folosită în mod abuziv.
IA fiind o clasă de aplicații pe calculator. Care aplicații pot fi folosite, printre altele, pentru generarea de mesaje. Pentru generarea extrem de facilă a unor mesaje care par credibile unor ‘ținte’ alese special. Care mesaje ar putea fi generate și altfel dar la costuri prohibitive.

Înainte de a intra în fondul problemei, vă propun să urmărim împreună un clip.
Sau măcar să vă uitați la captura de ecran.

Nu reușesc să-mi dau seama dacă nu cumva și clipul ăsta o fi fost făcut tot de regizorul Inteligență Artificială după un scenariu scris de Marketerul fără Suflet!
Dacă a fost jucat de oameni reali…

Problema pe care o văd eu aici este de natura ‘incrementală’.
Este ușor să cobori, treaptă cu treaptă, dar este mult mai greu să urci la loc!
Dacă acceptăm clipuri din astea ca fiind ‘licențe poetice’ care încearcă în mod legitim să convingă consumatorul să aleagă un anumit produs… de ce ne mai mirăm atunci când ajungem să fim confruntați cu situații de genul:

De ce?!?

– Păi nu trebuie să mă descarc și eu?

Înțeleg foarte bine cum e asta cu ‘încărcatul’. Mai ales atunci când situația pare a fi nerezolvabilă. Fără ieșire…
Doar că plânsul, mai ales cel către cineva, nu rezolvă mare lucru! Doar scade puțin tensiunea. Presiunea din sufletul plângăciosului!
Are plânsul vreo influență asupra problemei care a generat tensiunea?

Doar dacă persoana căreia îi sunt adresate hohotele se apucă să rezolve problema…

Deci mesajul ar trebui adresat persoanei care este parte a conflictului!

Sau poate că plânsul este, de fapt, un strigăt de ajutor… Un mesaj adresat persoanei percepute ca fiind cea care poate rezolva problema, chiar daca nu este ea cea care a generat propblema!

Dar ce te faci cu plângăcioșii profesioniști? Cu cei care se plâng despre orice, din orice poziție?
Cu oamenii care nu se pot bucura de viață tocmai pentru că au ochi doar pentru ‘probleme’?
Cu oamenii care se plâng atât de mult încât cei din jurul lor nu mai știu când să-i ia în serios și când să ignore semnalele transmise?

Aici lucrurile se complică rău de tot. Mai ales atunci când sunt diferențe de opinii între cei care se plâng, în sufletul cărora apare și se acumulează tensiunea, și destinatarii mesajelor. Care văd lucrurile diferit și/sau care au găsit metode pentru a se debarasa de/ignora acea tensiune.

Până la urmă, fiecare situație trebuie analizată în mod individual. Nu există rețete.

Există totuși o experiență. Un set de întâmplări prin care am trecut fiecare dintre noi.
Experiența mea îmi sugerează că cel mai bine, pentru mine, este să încerc să rezolv problema. Singur sau împreună cu cine poate să mă ajute.
Dacă nu pot, atunci o ignor. Nu are rost să bag în seamă – adică să mă încarc cu – ceva ce nu poate fi rezolvat. Pun, în măsura în care sunt în stare, tensiunea la pământ. Fără ca ea să treacă prin corpul meu. Pentru că altfel n-am făcut nimic! Mă uzez degeaba și nimeni nu are nimic de câștigat din chestia asta.

– Și nu te plângi niciodată?

Când nu mai pot, plâng. Plâng în loc să mă plâng. Plânsul, de unul singur sau în compania cuiva, e o foarte bună metodă de a pune tensiunea la pământ. De a o descărca. De a o descărca fără a o arunca în cârca altcuiva…
Aici e marea diferență între a plânge și a te plânge.
Atunci când te plângi doar muți tensiunea aia dintr-un loc în altul. Mai bine o lași să se acumuleze în tine până când te mobilizează să faci ceva pe chestia aia!

Nota Bene.
A te plânge are foarte mult de a face cu modul în care pui problema. Este o mare diferență între „ajută-mă să fac ceva pe tema asta” și „vai, nu mai știu ce să mă fac cu chestia asta”. Cel puțin pentru unii oameni. Plângăcioșilor li se pare o metodă firească de adresare.
Care cică nu face altceva decât să sublinieze importanța problemei pentru cel care inițiază conversația.
Ceilalți găsesc modul acesta de adresare ca fiind extrem de neplăcut. De agresiv chiar.

O situație foarte greu de rezolvat apare atunci când un plângăcios reușește să agaseze un alt plângăcios. Niciunul dintre ei vrând să accepte că modul lor de a privi lumea, atenția lor pentru ‘detalii’, a fost ‘spațiul psihologic’ în interiorul căruia fiecare dintre ei și-a adus aportul la crearea tensiunii care băltește între ei.

Nota Bene 2.
Unii oameni se plâng, pe umerii unora care nu pot face nimic în situațiile respective, ca și cum ar face-o la ‘terapist’. Ca/în loc de o sesiune de psihoterapie.
Doar că de la un civil, oricât de binevoitor, nu vei primi mare lucru. Poate să-ți confirme că ai dreptate sau să-ți spună că te apropii de nebunie. Indiferent de nuanțele pe care civilul le va introduce în răspunsul său, plângăciosul este atât de pornit încât nu mai vede nuanțele. Odată pornit pe calea asta, plângăciosul mai vede doar în alb și negru. Cu mine sau împotriva mea.
Partea pe care am uitat să o mentionez este că de fiecare dată când te plângi îți accentuezi tendința plângăcioasă. Iar de fiecare dată când te plângi cu privire la ceva anume retrăiești experiența. Mai produci și mai acumulezi încă niște tensiune pe chestia aia!