Klaus Iohannis a predat ștafeta. Drept pentru care mai toate canalele media au chemat ‘experți’ și le-au cerut să-și dea cu părerea. Marea majoritate au subliniat faptul că Iohannis și-a pierdut întreaga popularitate pe care a avut-o la începutul mandatului. De parca treaba președintelui este să fie popular…
Unul dintre experții menționați mai sus, istoric de meserie și scriitor ca ocupație, a sintetizat activitatea lui Iohannis la Cotroceni folosind expresia pe care am citat-o în titlu. La un moment dat a adaugat și ‘treaba unui președinte este să-i vorbească prostului de popor pe care îl păstorește’. Aici am parafrazat un pic. Opinia istoricului scriitor se aliniază la opiniile împărtășite de majoritatea celor rugați să se exprime. Principalul defect scos în evidență cu privire la activitatea lui Iohannis a fost „nu a comunicat”. Nu a comunicat în spațiul public, bănuiesc…
Dând cezarului ce e al cezarului, trebuie să recunosc că acești experți au perfectă dreptate. Iohannis nu a comunicat în spațiul public în modul recomandat de experții în domeniu.
Cel de-al doilea reproș care i se face este că nu și-a ținut promisiunea cu privire la PSD.
Foarte puțini dintre comentatori își aduc aminte de participarea lui Iohannis la marșul de protest împotriva ordonanțelor de urgență prin care guvernul Dragnea vroia să răscroiască sistemul de justiție din România.
Ziarul Financiar, ce să facă și el, recapitulează ultimul deceniu din punctul său de vedere. Lăsând la o parte amănuntul Schengen …
O să-mi spuneți că toate astea le-am făcut noi. România. Nu Iohannis! Și aveți perfectă dreptate…
România a muncit așa cum a muncit. România a votat așa cum a votat!
Oamenii de afaceri români și-au condus afacerile în așa fel încât au obținut rezultatele înregistrate în ultimul deceniu. Politicienii votați de noi – de mai multe ori în ultimii 10 ani – au condus treburile publice așa cum au făcut-o. Comentatorii au explicat poporului, în direct și la ore de maximă audiență, ce, cum și de ce. Ce, cum și de ce se întâmplă în România. De parcă noi n-am avea ochi să vedem și singuri…
Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume… cele rele au fost puse în cârca lui Iohannis. Ficusul care n-a comunicat destul… Președintele care n-a ascultat sfaturile experților în comunicare publică.
Faptele reci spun totuși altceva. Atunci când poporul și Iohannis au fost pe aceiași lungime de undă, lucrurile au fost – măcar temporar – readuse la normal. Ordonanțele alea au fost retrase. Dragnea n-a mai fost prim-ministru. Romania a fost primită în Schengen. Economia a crescut ca Făt Frumos.
Tot faptele reci mai spun și că percepțiile sunt influențate – mai ales pe terment scurt – de cuvinte. De multe ori ne lăsăm vrăjiți de cuvintele care ni se par frumoase atunci când le auzim. După care ne întrebăm ce o fi fost în mințile noastre….
Problema cea mare a cogniției nu e aflarea adevărului. Digerarea lui, pe de altă parte…. Auzită aseară la televizor în timp ce dormitam pe canapea
Se plâng unii că IA este folosită în mod abuziv. IA fiind o clasă de aplicații pe calculator. Care aplicații pot fi folosite, printre altele, pentru generarea de mesaje. Pentru generarea extrem de facilă a unor mesaje care par credibile unor ‘ținte’ alese special. Care mesaje ar putea fi generate și altfel dar la costuri prohibitive.
Înainte de a intra în fondul problemei, vă propun să urmărim împreună un clip. Sau măcar să vă uitați la captura de ecran.
Nu reușesc să-mi dau seama dacă nu cumva și clipul ăsta o fi fost făcut tot de regizorul Inteligență Artificială după un scenariu scris de Marketerul fără Suflet! Dacă a fost jucat de oameni reali…
Problema pe care o văd eu aici este de natura ‘incrementală’. Este ușor să cobori, treaptă cu treaptă, dar este mult mai greu să urci la loc! Dacă acceptăm clipuri din astea ca fiind ‘licențe poetice’ care încearcă în mod legitim să convingă consumatorul să aleagă un anumit produs… de ce ne mai mirăm atunci când ajungem să fim confruntați cu situații de genul:
Înțeleg foarte bine cum e asta cu ‘încărcatul’. Mai ales atunci când situația pare a fi nerezolvabilă. Fără ieșire… Doar că plânsul, mai ales cel către cineva, nu rezolvă mare lucru! Doar scade puțin tensiunea. Presiunea din sufletul plângăciosului! Are plânsul vreo influență asupra problemei care a generat tensiunea?
Doar dacă persoana căreia îi sunt adresate hohotele se apucă să rezolve problema…
Deci mesajul ar trebui adresat persoanei care este parte a conflictului!
Sau poate că plânsul este, de fapt, un strigăt de ajutor… Un mesaj adresat persoanei percepute ca fiind cea care poate rezolva problema, chiar daca nu este ea cea care a generat propblema!
Dar ce te faci cu plângăcioșii profesioniști? Cu cei care se plâng despre orice, din orice poziție? Cu oamenii care nu se pot bucura de viață tocmai pentru că au ochi doar pentru ‘probleme’? Cu oamenii care se plâng atât de mult încât cei din jurul lor nu mai știu când să-i ia în serios și când să ignore semnalele transmise?
Aici lucrurile se complică rău de tot. Mai ales atunci când sunt diferențe de opinii între cei care se plâng, în sufletul cărora apare și se acumulează tensiunea, și destinatarii mesajelor. Care văd lucrurile diferit și/sau care au găsit metode pentru a se debarasa de/ignora acea tensiune.
Până la urmă, fiecare situație trebuie analizată în mod individual. Nu există rețete.
Există totuși o experiență. Un set de întâmplări prin care am trecut fiecare dintre noi. Experiența mea îmi sugerează că cel mai bine, pentru mine, este să încerc să rezolv problema. Singur sau împreună cu cine poate să mă ajute. Dacă nu pot, atunci o ignor. Nu are rost să bag în seamă – adică să mă încarc cu – ceva ce nu poate fi rezolvat. Pun, în măsura în care sunt în stare, tensiunea la pământ. Fără ca ea să treacă prin corpul meu. Pentru că altfel n-am făcut nimic! Mă uzez degeaba și nimeni nu are nimic de câștigat din chestia asta.
– Și nu te plângi niciodată?
Când nu mai pot, plâng. Plâng în loc să mă plâng. Plânsul, de unul singur sau în compania cuiva, e o foarte bună metodă de a pune tensiunea la pământ. De a o descărca. De a o descărca fără a o arunca în cârca altcuiva… Aici e marea diferență între a plânge și a te plânge. Atunci când te plângi doar muți tensiunea aia dintr-un loc în altul. Mai bine o lași să se acumuleze în tine până când te mobilizează să faci ceva pe chestia aia!
Nota Bene. A te plânge are foarte mult de a face cu modul în care pui problema. Este o mare diferență între „ajută-mă să fac ceva pe tema asta” și „vai, nu mai știu ce să mă fac cu chestia asta”. Cel puțin pentru unii oameni. Plângăcioșilor li se pare o metodă firească de adresare. Care cică nu face altceva decât să sublinieze importanța problemei pentru cel care inițiază conversația. Ceilalți găsesc modul acesta de adresare ca fiind extrem de neplăcut. De agresiv chiar.
O situație foarte greu de rezolvat apare atunci când un plângăcios reușește să agaseze un alt plângăcios. Niciunul dintre ei vrând să accepte că modul lor de a privi lumea, atenția lor pentru ‘detalii’, a fost ‘spațiul psihologic’ în interiorul căruia fiecare dintre ei și-a adus aportul la crearea tensiunii care băltește între ei.
Nota Bene 2. Unii oameni se plâng, pe umerii unora care nu pot face nimic în situațiile respective, ca și cum ar face-o la ‘terapist’. Ca/în loc de o sesiune de psihoterapie. Doar că de la un civil, oricât de binevoitor, nu vei primi mare lucru. Poate să-ți confirme că ai dreptate sau să-ți spună că te apropii de nebunie. Indiferent de nuanțele pe care civilul le va introduce în răspunsul său, plângăciosul este atât de pornit încât nu mai vede nuanțele. Odată pornit pe calea asta, plângăciosul mai vede doar în alb și negru. Cu mine sau împotriva mea. Partea pe care am uitat să o mentionez este că de fiecare dată când te plângi îți accentuezi tendința plângăcioasă. Iar de fiecare dată când te plângi cu privire la ceva anume retrăiești experiența. Mai produci și mai acumulezi încă niște tensiune pe chestia aia!
Acu’ vreo două săptămâni, ne fură unu’ căruțu’. La supermarket. Aproape sub ochii noștri. Nu că oi fi eu vre-un tinerel da’ pe el viața a lăsat niște urme mai adânci…
– Ce faci, tataie? – Păi și mie mi-a furat cineva coșu’… – N-o fi ăla de-acolo? În spatele lui era un căruț cu vreo două chestii în el. – Nu, pe ăla mi l-a lăsat mie. Aveam cheile și telefonul în coș. Portofelul e la mine da’ cheile… bine că e nevastă-mea acasă și pot să intru!
Nevastă-mea, care e mai ageră decât mine la chestii din astea:
– Ce număr ai la telefon? Hai să-l sunăm!
‘Hoțul’ încurcase cărucioarele. A venit cu coada între picioare. Era și el la fel de împovărat de viață precum păgubitu’. Iar eu am rămas cu o nedumerire. Dacă îi furase cineva coșu’ și îi lăsase altul în loc, de ce a simțit nevoia să fure un al treilea?!? În loc să-l golească pe cel rămas în urmă?
Cică „n-am fost în stare să zugrăvim blocurile pe care ni le-a lăsat Ceaușescu”!
Precum toate manipulările eficiente, și cea de mai sus conține o mare bucată de adevăr.
Prea multe dintre blocurile în care locuim arată ca dracu’! Prea multe dintre lucrurile din jurul nostru, nu doar blocurile, arată ca dracu’!
Doar că ăsta a fost tot! Tot adevărul…
Blocurile alea au fost făcute de noi. Nu le-a făcut Ceaușescu…
– Le-om fi făcut noi dar le-am făcut sub conducerea „celui mai iubit fiu al poporului”.
Da, din 1965 România a fost sub dictatura lui Ceaușescu. Și asta e adevărat. Doar că supușii lui Ceaușescu, adică noi, trăiam cel mai prost din tot Estul Europei. Poate albanezii să fi trăit și mai prost decât noi dar mă îndoiesc…
E adevărat că n-am fost în stare, de exemplu, să păstrăm în bună stare de funcționare sistemul de termoficare. Nici măcar pe cel din București! Capitala țării… Poza aia de sus este cât se poate de elocventă! Vorba lui Băsescu… „Aici sunt banii dumneavoastră” … transformați în abur și duși pe apa Sâmbetei…
Pentru cine nu recunoaște locul, fotografia a fost făcută, azi dimineață, pe bulevardul Victoria Socialismului împotriva poporului. Azi dimineață, la 35 de ani de când l-am alungat pe Ceaușescu de la putere. Azi dimineață, adică la vreo 40 de ani de când, sub „înțeleapta conducere a partidului, personal a tovarășului Nicolae Ceaușescu” au fost montate țevile de termoficare de-a lungul bulevardului. Țevi aflate într-o stare avansată de ciuruire… Țevi care ar fi trebuit, teoretic vorbind, să reziste spre 100 de ani…
Vă aduc aminte că bulevardul Victoria Socialismului împotriva poporului și Casa Republicii au fost cel mai important proiect al lui Ceaușescu… Dacă nici măcar aici nu au fost în stare să asigure materiale de calitate… să motiveze oamenii…
Da, neisprăvirea noastră, din ultimii 35 de ani, nu are nici o scuză. Da’ nici sub dictatură n-a fost bine! Că dacă ar fi fost bine, ar fi mers în continuare….
O altă vorbă mult vehiculată de unii dintre contemporanii noștrii spune : „nu pleacă câinii de la măcelărie”. O altă jumătate de adevăr. Câinii stau în preajma măcelăriei doar atâta timp cât la măcelaria aia se vinde carne. Și cineva le mai aruncă și lor niște oase. La măcelăria lui Ceaușescu se găseau – se mai găseau – doar cârligele… De-asta l-am alungat acum 35 de ani!
„Analfabetism funcțional” este un oximoron. O expresie care sună bine. Care atrage. Nedumerește și stârnește atenția. Și cu ce rămâne cititorul? Fiecare cu ce poate, bineînțeles…
Teoretic, un analfabet funcțional știe să citească dar nu înțelege mare lucru din ce citește. – Hă?!? Ce te miri? Foarte multă lume știe să mute piesele pe tabla de șah dar foarte puțini știu cu adevărat să joace. Așa și cu scrisul… Una e să scrii pe limba celor cărora te adresezi și altceva iese dacă scrii să atragi atenția. Cu orice preț… Iar undeva între aceste două extreme este situația în care cel care scrie nu prea știe bine pe ce lume trăiește… Nu neapărat din vina lui!
35 de ani am fost nedumerit. Nu înțelegeam sensul expresiei „Aici s-a murit pentru libertate”. Cum adică „s-a murit”?!?
Poți să te speli. Poți să te trezești. La o adică, poți să te și omori. Singur.
Doar că cei care au murit în Piața Universității, pentru Libertate, au fost omorâți. Nu s-au omorât. Singuri… Ei doar cereau libertate. Pentru ei, pentru noi… Și atunci? Cum vine chestia asta cu „s-a murit?!?”
„Analfabetism funcțional” sună bine, nu? Atât de bine încât nu se înțelege nimic…
– Parcă nu-ți plăceau formulările trase de păr… Făcute să sune… Ce înseamnă aia „nu se înțelege”?!? Poate că ești tu greu de cap și nu pricepi! Atâta vreme cât expresia are o definiție general acceptată…
OK. Hai să spunem că eu fac parte dintre cei care știu doar să mute piesele pe tabla de șah. Și care n-au habar de subtilitățile jocului…
„Orb funcțional” este o expresie cât se poate de clară, nu? O persoană nevăzătoare care a învățat să se descurce de una singură. Nu e nevoie de vreo definiție general acceptată. Prin similitudine, analfabetul funcțional ar fi o persoană care nu știe să citească dar reușeste să se descurce în viață. Sunt destul de mulți. Unii au și carnet de conducere dar asta e altă discuție…
„Alfabetism disfuncțional” sună ca dracu? Și d-aia a fost preferată expresia devenită deja clasică? Analfabetism funcțional?!?
Până la urmă, care e scopul comunicărilor noastre? Să sune bine sau să transmită, clar, ce vrem să spunem? Să ne dăm mari, să ne arătăm talentul, sau să ne înțelegem între noi?
Dacă noi vorbim pe nas, ce ne mai mirăm că vin niște propagandiști pe Tik-Tok și ne iau fața? Răstălmăcind exact cuvintele pe care le-am golit noi de conținut? În condițiile în care publicul țintă, publicul vizat de propagandiști, este deja exasperat? Printre altele, și de faptul că în 35 de ani nu ne-am lămurit ce s-a întâmplat când cu schimbarea de regim politic!
Analfabetism funcțional… Copiii noștri văd reclame cu „bibliografia de la curs poate aștepta, până la urmă e Crăciunul” și „Filme explozive pentru zile reci”. După care noi ne așteptăm ca ei să mai înțeleagă ceva din ce citesc… Au renunțat cu totul la citit. Se uită doar la poze! La pozele cu care acoperim noi gardurile….
V-ați uitat la dată? Mai uitați-vă odată… Citiți și articolul…
‘Și ce legătură are toată chestia asta cu pleonasmul?!?’
Trei personaje în căutarea unui triplu plenonasm. La Pirandello erau 6… personaje… să trecem peste…
Nimic nu e mai sigur decât moartea. Primul pleonasm. Boala lungă duce, evident, la moarte. Pentru ca moartea vine sigur la capătul vieții. Al doilea pleonasm. Boala lungă este, la rândul ei, ‘sigură’. Al treilea pleonasm!
‘De unde ai mai scos și prostia asta?!?’
Păi boala lungă e sigură pentru un motiv foarte simplu. Ajungi să te obișnuiești cu ea!
Gândește-te doar la cât tușește un fumător. Înainte de a face cancer…
Cam așa și cu Georgescu ăsta!
Sunt foarte mulți supărați pe netul românesc. Iar cei mai mulți dintre ei – cel puțin pe peretele meu de la facebuci – sunt supărați pe cei care au votat ‘schimbarea’. Pe cei care au vrut să-l schimbe pe Iohannis cu Călin Georgescu.
Dacă sunt atât de proști încât nu pricep nimic, cum de au putut fi convinși?!? Dacă sunt atât de impenetrabili la argumente, cum de au reușit propagandiștii care îl împing pe Georgescu-n față să penetreze așa-zisa lor prostie? Dacă sunt atât de proști, cum de au reușit să țină minte cu cine li s-a spus să voteze?!?
Nu sunt proști? Doar răuvoitori? Răuvoitori plătiți de Moscova?
O parte da! Adică cea mai mare parte dintre cei care comentează ‘pro’. Care ‘își aduc aportul’. Care contribuie la amplificarea ‘mișcării’. Doar că aici n-ai ce căuta cu vre-un argument. Oamenii ăștia sunt convinși! Sunt convinși că ei sunt deasupra. Deasupra tuturor. Deasupra proștilor pe care îi conving. Alături de cei care îi plătesc. Alături de care vor sta la masa învingătorilor….
Așa cred ei…
Și uite-așa am ajuns la capatul firului. La așa zișii proști care au votat așa cum li s-a spus. La ‘proștii’ care ‘s-au lăsat păcăliți…’ La ‘proștii’ ‘pe care n-ai cum să-i convingi că au fost păcăliți’!
Am să fac o pauză aici. Să vă întreb ceva. Știți că mai sunt încă oameni convinși că Băsescu este un mare om de stat? Alții profund recunoscători lui Iliescu? Și știți cât de mulți sunt cei convinși că Emil Constatinescu a fost cel mai prost președinte al României? ‘A fost’…
Să revenim.
Avem de a face cu o situație inedită. Pentru prima oară ‘la adăpost’. Pentru prima oară într-o relativă abundență. Tarabele din București arată, în sfârșit, așa cum arătau cele din Budapesta în 1993…
Mihai Bravu, 27 Decembrie 2024
Și noi ne ducem după fentă?!?
Care ‘noi’?
Cei care am dormit 35 de ani? Care am asistat impasibili la deteriorarea învățământului? „Analfabetismul funcțional” – un oximoron, un alt subiect de actualitate – n-a ajuns singur în halul ăsta! Noi l-am lăsat să cadă pe scări… ‘Noi’ care i-am reproșat lui Rațiu că ‘n-a mâncat salam cu soia’ după care ne-am peticit deficitul de cont curent cu banii trimiși în țară de căpșunari? Și de badante? Badante și căpșunari de care cam facem mișto de câte ori vine vorba despre ei…. Badante și căpșunari cărora le reproșăm că au votat cu Georgescu! Nu numai ei, dar ei în cea mai mare proporție…
În realitate, lucrurile sunt destul de simple.
‘Pe afară vopsit gardu’, înăuntru leopardu’ .’
Doar că gardul a devenit transparent…
Tarabele or fi ele pline, și pensiile proapăt mărite, doar că oamenii au aflat, în sfârșit, cum e treaba cu deficitul de cont curent. Și cu serviciul datoriei externe… Bine, nu prea înțeleg ei mare lucru. Deh, „analfabetismul funcțional” își face simțită prezența… Doar că tinerii au început să simtă că e ceva putred în Danemarca. Tinerii, adică cei pe umerii cărora va cădea povara datoriei externe… Tinerii, adică cei de educația cărora nu prea ne-am ocupat! Noi, părinții lor. Nu altcineva… Noi nu le-am spus care e alternativa. Alternativa la ceea ce avem acum. Și de care ne batem joc!
Tinerii care i-au votat pe ‘suveraniști’. Tinerii care ne întreabă pe restul: „Da’ voi cum vă închipuiți că se poate schimba ceva dacă rămân la putere tot cei care ne-au adus în halul în care suntem?”
Proști? Că s-au dus după fentă? Care dintre noi?!? Despre care dintre fente e vorba?
Până la urmă, o țară e ca un fel de echipă. Când trag toți la căruță, ajung undeva. Mai la stânga, mai la dreapta… dar undeva. Dacă prea mulți se cred la adăpost, dacă prea mulți ajung să credă că ‘ei se pot descurca singuri’… lucrurile încep să băltească. Lucrurile să băltească și nemulțumirile să se adune. Fiecare are ceva de reproșat și fiecare are ceva de revendicat!
Și uite-așa se adună, bob cu bob, frustrarea!
Care frustrare e materia primă de care se folosesc pescuitorii în ape tulburi! Frustrarea este materia primă din care manipulatorii produc zâzanie! Care manipulatori ne vor tehui de cap. Care manipulatori își freacă măinile văzându-ne cum ne înjurăm unii pe ceilalți. Care manipulatori se folosesc de greșelile noastre pentru a ne face mai slabi. Mai orbi.
Mai orbi și mai incapabili să pricepem ce ni se întâmplă!
Ne-am tot lăsat păcăliți de 35 de ani încoace. Că n-am avut experiență în ale democrației, că la noi comunismul a fost mai nasol decât la alții, că noi n-am avut un Havel. Ne-am obișnuit cu boala…
Da’ n-am murit încă! Și dacă ne pricem la ceva… atunci ne pricem la supraviețuit. Și la schimbat macazul, de fiecare dată când a fost cazul.
La originea multora dintre relele care ne înconjoară stă ‘instrumentalizarea’. Un proces foarte simplu, care ține de natura noastră ‘rațională’. Raționalizând, ne transformăm în raționalizatori.
Indivizi gânditori care își folosesc capacitatea de a gândi, de a raționa, în scop propriu. Adică pentru ei…
Rațiunea este o abilitate. Abilitatea de a rezolva probleme. Abilitatea de a transforma o situație într-o problemă și de a rezolva problema – adica de a găsi ieșirea din acea situație – gândindu-ne la ea. Putem, atunci când avem nevoie, ridica un bolovan folosind forța brută. Sau putem ‘inventa’ o pârghie…
Adică putem transforma, cu ajutorul gândirii, un băț într-o unealtă. Adică putem instrumentaliza bețe…
Din aproape în aproape, am ajuns să instrumentalizăm rațiunea. Nu ne mai gândim cum să rezolvăm probleme reale. Poate pentru că nu mai avem prea multe? Pentru că nu ne mai pândesc prea multe pericole? Sau pentru că alegem noi să le ignorăm? Așa cum fac fumătorii care își găsesc tot felul de pretexte pentru a se liniști singuri? Cu toate că știu foarte bine ce-i pândește? Și care reușesc. măcar până la un punct, să-și adoarmă propriul instinct de conservare? Din dorința de a continua să se simtă bine? În propria piele…
Să ne întoarcem la Crăciunul de unde am plecat. Ne-am simțit bine de Crăciun? În copilărie? Sau măcar avem amintiri plăcute cu privire la … ?
Atunci încercăm să recreem acea stare de bine. Nu mai sărbătorim Crăciunul, pur și simplu încercăm să ne simțim ca atunci. Avem și noi dreptul la puțină recreere, după cât am muncit tot anul…
Bunicii noștrii celebrau ceva de Crăciunul ăla în timpul căruia ne simțeam noi bine! Cât de real era acel ceva … nici nu contează. Esențial era faptul că bunicii noștrii credeau în acel ceva. Pentru ei, sărbătoare Crăciunului era autentică!
Pentru noi, a rămas doar un prilej de a ne simți bine…
„Un ateu se plimba prin pădure, minunându-se de frumuseţile naturii : Ce copaci impresionanţi! Ce râuri cristaline! Ce animale frumoase ! La un moment dat, în timp ce se relaxa, omul aude în spatele lui zgomote ciudate. Când se întoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sănătos si cu poftă de mâncare. Îngrozit, ateul o ia la fugă, însă ursul avea condiţie fizică mai bună decât a ateului, asa că îl urmează conștiincios… Tipul era atât de îngrozit incât la un moment dat se impiedică si cade. Ursul îl apucase deja de un picior asa că omul, paralizat de frică, răcnește: – Doamneeee!!!. În secunda următoare, timpul se opri, ursul îngheţă în poziţia in care se afla, pădurea ramase neclintită si o lumină se revarsă din cer. Tipul, socat, auzi o voce: – Mi-ai negat existenţa toată viaţa, le-ai explicat si altora că sunt un mit, ai pus toată creaţia Mea pe seama intamplării cosmice… si vrei acum să te salvez? Pot eu să te consider credincios cu adevărat? Ateul se uită fix in lumină si răspunse: – As fi ipocrit să îţi cer brusc să mă consideri credincios, dar poate reusești să faci ca ursul să devină creștin? – Foarte bine, răspunse vocea. Lumina dintr-o dată a dispărut si zgomotul pădurii a revenit. Ursul il eliberă din ghearele sale, își împreună labele din fată și spuse: – Doamne, binecuvântează aceste bucate. Amin.
Citind tărășenia asta, mi-am adus aminte de un banc. De pe vremea când bancurile de genul ăsta erau colportate doar între oamenii care aveau întredere unii într-alții. Până la proba contrarie, bineînțeles…
„Un român, un neamț și un american sunt prinși de canibali. – Știți care e cioaca. Acuma, că v-am prins, organizăm un festival. Voi o să fiți cina. Singurul mod în care puteți scăpa este să ne cereți ceva ce nu avem. Americanul își făcea deja planuri despre cum să plece de pe insulă: – Rachete. Sigur n-aveți așa ceva! – Un Stinger e bun? Du-te bă țîcă și adu unul dintre Stingerele alea pe care le-am găsit în C-ul ăla 17 care a căzut în junglă anul trecut. Mai țineți minte ce fraged a fost pilotul? Duceți-l pe fraierul ăsta să se spele… a făcut pe el… Neamțul, deja îngrijorat: – Un BMW ?… – Avem câteva… au căzut niște containere în apă acu vreo doua cicloane… creștem găini în ele… containerele le-am făcut magazii… vrei să le vezi? – Tu, românule? Ai ceva de cerut? – Eu vreau să vorbesc cu secretarul organizației de bază. Sigur trebuie să fie un om înțelegător! – Cu cine?!? Și ce e aia „organizație de bază”?!? – Cum, n-aveți organizație de bază?!? La voi cum e organizat Partidul? – Ce e aia „partid”? N-avem așa ceva… Hai că ai scăpat! Ce chestie, ești primul… – Nu despre „partide” e vorba. Despre Partid. Partidul Comunist! – Tu nu-nțelegi că n-avem așa ceva? N-avem nici un fel de partid și cu atât mai puțin vre-unul comunist! – Nici UTC? Nici sindicat? Nici Frontul Democrației și Unității Socialiste? Păi dacă nu aveți așa ceva, atunci cine v-a învățat să vă mâncați între voi?!?”
Cam așa și cu ‘poanta’ de la început. Cea în care Dumnezeu – dumnezeul persoanei care a redactat bancul – face mișto de ateu… Nu cred că asta a fost intenția persoanei respective dar ‘bancul’ ăsta reușește să descrie perfect o anumită variantă de ‘creștinism’. Varianta aia, cunoscută mai ales sub denumirea de sectă, care își îndeamnă adepții să-i disprețuiască pe toți cei care au păreri. Alte păreri decât cele validate de conducătorul sectei…
Tocmai am descoperit că moașa satului e hoață. Și bețivă, pe deasupra.
Ce facem? O dăm afară? Și punem în locul ei o nebună mincinoasă și fără pic de experiență?
Sau stăm cu ochii pe cea despre care știm măcar ce-i poate pielea? Stăm cu ochii pe ea! N-o mai lăsăm să fure! O ținem departe de băutură!
Și nu mai dăm vina pe moașă atunci când copiii făcuți la beție ies neputincioși… Că nici noi n-am fost ușă de biserică! Moașa asta ne-a fost colegă de bancă în școala generală. Am tras-o de coadă. Și am făcut mișto de ea cînd n-a intrat la medicină. După care i-am dus o șpagă când am avut nevoie de serviciile ei. Să ne ia pe noi înainte… Inaintea celor care nu știau ‘cum stă treaba’… Că de, noi ne știam de mici! Și dacă am văzut că-i place șprițul, tot noi am început să-i cărăm băutură. Să ne lase în pace să ne facem și noi menderele…
Când vom învăța că fiecare sat are moașa pe care o merită, abia atunci se vor ridica dintre noi niște moașe care vor face treabă ca lumea. Care vor ajuta viitorul să se nască în loc să ne tot răsucească ochii către ceafă!
‘Înainte’ nu era mai bine. ‘Înainte’-le ăla e mort. Singura speranță e în față. Înainte!
