Cătălin Tolontan, redactor șef de meserie, a înțeles cât de importantă este presa. „Becali fără televiziuni nu exista.”
Becali a înțeles că dacă lași un ‘mafiot’ să-și facă mendrele, acesta va continua până în pânzele albe. Calificativul de ‘mafiot’ aplicat televiziunii în cauză îi aparține lui Tolontan. Și presupun că știe despre ce vorbește. E de meserie…
Tot Tolontan ne spune că „închiderea unei televiziuni este un gest extrem”. Foarte corect. Ăsta fiind și motivul pentru care o televiziune nu poate fi închisă cu una, cu două. Dar pe de altă parte…
„imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul…”
„Dar acesta” NU „este prețul unei societăți libere”! Locul în care cineva își poate pune în aplicare o astfel de „ideologie”, fără „nici o reținere”, n-are nici o legătură cu societatea liberă! Aici avem de a face cu o societate care încă își caută drumul! Suntem în situația în care „mafioți” de toate culorile încearcă să bage bețe în roate unei societăți care se străduie din răsputeri să iasă la lumină!
„De fapt, toată lumea gândește, dar de gândit rațional sunt foarte puțini” CTP
Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.
Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.
De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?
În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…
Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat. Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?
În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?
Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!
‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’
Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.
Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz. Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!
Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă. Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva. Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?
Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri. Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână. Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți. Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor. Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’
Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere. În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.
Democrația este cea mai puțin proastă formă de guvernare. Winston Churchill
După criteriile de astăzi, Churchill numai democrat nu era. Făcea mișto de femei, îi desconsidera pe toți cei care nu erau albi – și mai ales pe indieni… Ca toți englezii vremii, era foarte sensibil la ‘diferențele de clasă socială’. Cu toate astea, făcea apologia democrației! Poate că știa el ce știa…
Ce-i face pe cei de la putere să se dea jos de pe scaune atunci când li se termină mandatele?
Statul de drept este o convenție. O convenție implicită care a evoluat către ce este acum în funcție de condițiile locale. Care condiții locale au influențat, decisiv, modurile în care funcționează fiecare dintre statele care există acum.
‘Adică ce vrei să spui? Că toate statele care există acum sunt ‘state de drept’?!? Inclusiv Coreea de Nord, de exemplu?’
Excelentă întrebare. Răspunsul, ca aproape întotdeauna, este inclus în întrebare. Depinde pe cine întrebi. Kim Yong Un, „L’etat c’est lui”, ar răspunde că da. Că atâta vreme cât voința lui este respectată Coreea de Nord rămâne un stat de drept. Toate statele contemporane fac apel la ‘drept’. La un set de norme, formalizate sub formă de legi, despre care toată lumea știe că ar trebui să fie respectate. Nici un stat modern nu mai poate funcționa fără un astfel set de norme formalizate. Indiferent de cât de abuziv-arbitrare ar fi acestea. Pentru că în absența acestor norme formalizate, fiecare ar face ce l-ar tăia capul. Și așa, prea mulți dintre noi fac ce îi taie capetele… Dacă nimeni n-ar mai respecta vreo lege – ar fi ca și cum n-ar mai exista nici o normă formalizata – ne-am afla în plină anarhie. N-ar dura mult – situația ar degenera extrem de repede – dar ar fi foarte ‘intens’.
Nici măcar nu-ți poți imagina ce s-ar putea întâmpla? E foarte normal. Noi am trăit – de ceva generații – într-o lume normală. Într-o lume cu reguli. Chiar și războaiele se duc după niște reguli… De exemplu, după ce ne-am lămurit care-i treaba, nimănui nu i-ar trece prin cap să folosească arme nucleare… Pentru că și ceilalți au suficient de multe încât nu merită! Cam așa și cu celelalte reguli. Cei mai mulți oameni, adică cei normali la cap, sunt convinși – conștient sau inconștient – că nu merită. Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi conștienți de chestia asta… Cu alte cuvinte, aproape toți oamenii – cu voie sau chiar inconștient – respectă regulile aproape tot timpul. Indiferent de ce e în sufletul lor, cei mai mulți oameni respectă culorile semaforului. Relativ puțini fură. Nu prea vezi oameni bătându-se pe stradă… Și așa mai departe…
Modul acesta de comportament colectiv face posibilă funcționarea societății.
Faptul că noi ne-am comportat ca și cum am fi înțeles și acceptat că ‘așa’ e mult mai bine decât să fi facut fiecare cum ne tăia capul ne-a adus unde suntem acum.
Faptul că cei care s-au născut în societăți deja democratice au continuat tradițiile respective a făcut ca societățile democratice să o ducă mult mai bine decât cele conduse în mod autocratic. Faptul că unii au reușit, cum necum, să treacă de la dictatură la democrație a reprezentat un imens salt înainte.
Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor. Vorbă din bătrâni
Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”. Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…
Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva? Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?
Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:
„postul care a devenit vacant”
„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă. Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci! Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.
De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme. Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent. Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent. Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…
De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți. Democrația. Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă. Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii. Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…
Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus. Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…
Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine. Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…
Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul. Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu. Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului. Și asta doar dacă va face față provocărilor. Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.
‘Păi arată-ne bă și poza originală. Ca să vedem și noi diferențele!‘
Diferența majoră este cea dintre ‘știu’ și ‘știm’. Cea evidentă. Și mai este una, despre care aproape toată lumea se face că uită. Sau, mă rog, aproape toți cei care nu sunt psihologi de meserie.
Bine, nici eu nu sunt. Psiholog. Eu sunt inginer. Și, ca atare, mă interesează consecințele. În primul rând, consecințele. Când mă apuc să mă gândesc la ceva, o fac pentru a înțelege care sunt consecințele acelui ceva. Nu mă interesează cunoașterea ‘oarbă’. Să știu lucruri fără număr, doar de dragul de a le ști. Dacă mă apuc să învăț/descopăr ceva, vreau să am ceva concret în față. Cu ce se leagă noile mele cunoștințe? Care pot fi consecințele a ceea ce înțeleg eu acum? A doua diferență între cele două desene/înțelegeri este diferența dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.
Știi când ți-e foame. Dacă ești sănătos și conștient, bineînțeles. Și atunci când ți-e foame ție, crezi chestia asta. Tu te crezi pe tine atunci când ți-e foame. Dacă ești mamă, primul lucru pe care îl crezi atunci când plânge bebe este „îi e foame copilului”. Și-l pui la sân. Nu ‘știi’ că-i e foame dar ești convinsă de acest lucru. Știm, fiecare dintre noi, că tuturor ne este foame. Măcar din când în când. Dar câți dintre noi îi credem pe cerșetorii care stau cu mâna-ntinsă?
Pentru scopurile cursului de Teoria Deciziei, desenul de sus a fost suficient. În accepțiunea celui care a ținut cursul. Dacă nu ar fi fost suficient, măcar la acel moment, titularul de curs ar fi folosit un alt desen. Și pentru mine a fost suficient. Suficient de incitant încât să mă facă să mă gândesc.
Punând cap la cap o parte dintre frânturile de înțelegere la care am ajuns – o parte din formele alea regulate din desenul de data trecută – am ajuns la concluzia că ceea ce știm, fiecare dintre noi, poate fi mai bine reprezentat de desenul pe care îl propun eu. Iar dacă ar fi să propun un desen care să reprezinte ceea ce știm împreună ar fi ceva din aceiași categorie. ‘Obiectele’ ar fi mai mari, mai dese și mai ‘încălecate’ dar tot ar mai rămâne niște spații libere între ele. ‘Locuri’, în mijlocul nostru, despre care nimeni nu știe nimic. Dar despre care suntem convinși – măcar unii dintre noi – că, la o adică, am putea afla ce ne (va) interesa. Știm noi ce se afla pe fundul mării? Nu, dar credem că – dacă ne-am propune – am putea trimite un submarin din ăla robotizat să aducă o piatră sau două din fundul oceanului…
Care submarin n-ar putea fi făcut de vre-unul dintre noi. De unul singur. Dar împreună… Am făcut nu știu câte submarine! De la cele care au semănat distrugere în cel de-al Doilea Război Mondial pănă la cele nucleare de acum. Care ne asigură că nimeni nu va ieși teafăr din următorul război cald purtat la scară majoră.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi știe mai puțin decât știm împreună. Știm chestia asta cu toții. La nivel intelectual. Sau, chiar dacă unii dintre noi încă nu s-au gândit la asta, toți înțeleg acest lucru. Dacă vine vorba despre asta. Dar câți dintre noi sunt convinși – și cred cu tărie – că le știu ei pe toate? Indiferent de nivelul de cunoștințe/educație! Sau dacă nu chiar pe toate, câți dintre noi cred că ei sunt cei care știu destul?
Care sunt convinși că așa stau lucrurile, după cum cred ei…
Bă, tu ești prost?!? Ne spui să fim de folos unul altuia, să ne respectăm între noi… în timp ce ăștia…
Bunică-mea avea o vorbă. Unde e multă deșteptăciune e și multă prostie… Eram mic, râdeam și eu… ca prostul! Între timp, la cursul de Teoria Deciziei, Cătălin Zamfir ne-a arătat un desen asemănător celui de mai sus. Profesorul de sociologie ne explica, studenților din anul II, cum e cu ce știm și ce nu știm. ‘Cu cât știm mai mult, cu atât limita dintre ce știm și ce nu știm e mai departe de fiecare dintre noi. Cu cât știm mai mult – adică aria din interiorul curbei e mai mare – cu atât perimetrul, adică lungimea gardului, este mai mare. Cu cât perimetrul este mai mare, cu atât fiecare dintre noi intră în contact cu mai mult necunoscut.’
Cu mai multă prostie, ar fi completat bunica mea…
Au trecut vreo 15 ani de atunci. Eu mi-am continuat studiile. De unul singur. Și am ajuns la concluzia că desenul era incomplet. Bine, scopul cursului respectiv era destul de îngust. Până la urmă se adresa unor studenți la început de drum…
X-ul din imagine este fiecare dintre noi, Formele regulate – la atât se rezumă capacitatea mea de a desena – reprezintă lucrurile pe care le știm. Despre care credem că știm, de fapt. După cum se vede cu ochiul liber, între obiectele cunoscute – adică pe care suntem în stare să le recunoaștem cu relativă precizie – sunt spații libere. Locuri despre care știm bine că nu le controlăm dar despre care suntem convinși că putem învăța. Dacă am avea nevoie. Cunoscut și ‘cognoscibil’, împreună, constituie spațiul familiar. Locul unde ne simțim acasă. Dincolo de linia punctată … locuiesc ‘fantomele’. Vedem că e ceva acolo. Măcar în apropierea limitei… Dar nu REcunoaștem. N-am mai văzut, nu prea înțelegem ce vedem, nu ne simțim confortabil. Iar dincolo de fantome…
Așa că da. Este indubitabil că sunt prost. E atâta neștiință prezentă în capul meu încât ….
Tot Cătălin Zamfir ne vorbea despre paradigme. Bine, conceptul a fost furat de Thomas Kuhn din lingvistică și folosit în filozofia științei în loc de Weltanschauung… l-a mai formalizat un pic… Până la urmă este vorba doar despre setul de valori și înțelesuri general acceptate cu ajutorul cărora o anumită comunitate se raportează la lume. La Welt… ‘Se raportează’ adică modul în care recunoaște/numește obiectele familiare și ‘tehnologia’ cu ajutorul căreia studiază spațiul dintre obiectele deja cunoscute. NB. Când spun tehnologie mă refer atât la obiectele tehnologice în sine – microscoape, de exemplu – cât și la normele și instrucțiunile de lucru utilizate în timpul cercetării. De la normele de protecția muncii până la standardele dezvoltate de Karl Popper despre ce e aia știință.
Cum am ajuns la varianta de mai sus a conceptului preluat de la Cătălin Zamfir? Punând cap la cap ce am înțeles din cursul lui Zamfir cu lecturile din Kuhn și Popper. După care am încercat să verific în viața de zi cu zi concluziile teoretice…
Așa am înțeles că fiecare dintre noi – de la măturător/spălător de vase până la Einstein – știm câte ceva. Unii mai multe, alții mai puține… Dar fiecare dintre noi știm suficiente lucruri suficient de bine încât să supraviețuim. Să supraviețuim în context social. Să fim suficient de folositori celorlalți încât aceștia să ne ajute la rândul lor. Fiecare dintre noi știm suficient de mult despre lucrurile pe care le cunoaștem încât să le facem suficient de bine. Suficient de bine încât lucrurile ‘să meargă’. Suficient de mult încât să-i putem învăța și pe ceilalți la nevoie. Iar acest fenomen – societatea merge ‘înainte’ – indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu de contribuția fiecăruia dintre noi!
Ce înseamnă ‘înainte’, unde-o să ajungem și de ce am folosit apostroafele?
M-am lungit destul, astăzi e duminică, s-a făcut ora prâzului…
„Lumea veche e pe moarte, lumea nouă e în chinurile facerii… acum este vremea monștrilor!”
Postarea precedentă a avut ca pretext „corectitudinea politică”. Ceva născocit din nevoia de a recalibra comunicarea. Inventatorul corectitudinii politice – și promotorii ei din vremea aia – atrăgeau atenția asupra faptului că nu e bine să-i jignești pe cei cărora te adresezi. Pentru simplul motiv că odată jigniți, aceștia vor înceta să mai asculte ce vrei/încerci să spui. Și vor auzi doar ce cred ei că spui. Adică vor auzi doar ceea ce consideră ei că e jignitor. Și vor ignora, pur și simplu, orice altceva. Între timp, adică de ceva vreme încoace, ‘corectitudinea politică’ a devenit o armă. Un bici retoric în mâna celor care vânează chestii cu care pot să nu fie de acord.
Explicam atunci – poate mai pe ocolite – că mesajul transmis de Mândruță – semi-jignitor și destul de inexact, până la urmă – era, totuși, demn de a fi luat în considerare. Prea mulți copiii au fost, și continuă să fie, aduși pe lume ÎN CONDIȚII CARE LASĂ DE DORIT.
Mândruță se referea la perioada de acum 30-40-50 de ani. Avea dreptate în sensul că foarte mulți dintre părinții din epocă lucrau, amîndoi, în schimburi. Că bunicii erau departe. Că profesorii erau extenuați. Având foarte mulți elevi în fiecare clasă și predând atât dimineața cât și după-amiaza. Copiii aceia au crescut „cu cheia de gât”. Aproape de unii singuri…
‘Astea erau condițiile. Ce erau să facă bieții oameni? Să nu mai facă copiii?!? Unde mai pui că avortul fusese interzis iar alte forme de contracepție erau aproape imposibil de găsit…’
Am spus eu că a fost vina părinților? Am spus eu că a fost vina cuiva? Eu doar am punctat niște realități… o situație în care au apărut niște consecințe. Și acum am să scot în evidență inexactitatea care a produs neînțelegerea:
Regimul comunist făcea vreo protecție socială?!? Pe ce lume a trăit omul ăsta înainte de 1989? Dacă toate mergeau atât de bine, de ce ne-am mai supărat pe dictator?!?
Și uite-așa ajungem la fondul problemei…
Se tot vântură prin spațiul public ideea că „educația”. Că prea mulți dintre contemporanii noștri suferă de prea puțină educație. Că prea mulți dintre oameni – în afară de cei care spun lucrul acesta, bineînțeles – sunt prea puțin educați.
Iarăși o afirmație cât se poate de incorectă din punct de vedere politic. Adică (semi)jignitoare. Și fundamental inexactă. În sensul că oricât de multă ‘educație’ ar fi răspâdită în populație, oricum unii vor fi mai (puțin) educați decât alții. Doar că, de data asta, nu se ofuschează nimeni!
Needucații știu lucrul ăsta. Unii regretă, alții sunt chiar mândri… dar nici unul dintre ei nu se apucă să conteste un adevăr. Și educații știu acest lucru. Iar mare parte dintre ei dau vina pe needucați. ‘De ce nu s-au dus la școală?’. Ingnorând cu dezinvoltură faptul că e treaba educaților să-i educe pe restul… Pentru că educații au, cel puțin teoretic, o ‘înțelegere superioară a realității’… Și, mai ales, pentru că educații sunt cei care ar trebui să înțeleagă mai ușor că o populație mai educată are mai multe șanse la fericire decât una mai puțin educată.
Până la urmă, educația este un proces! Un drum mai degrabă decât o destinație. Drumul parcurs de informația care este trecută de la o generație la alta…
Iar drumul acesta are doua benzi. Pe una dintre ele circulă informația ‘brută’. Genul de lucruri pe care le înveți la școală. Sau la cursurile de calificare. Pe cealaltă bandă circulă ‘moravurile’! „Cei șapte ani de-acasă”, diferența dintre bine și rău, „cine astăzi fur-un ou, mâine o să fure-un bou”, „bătaia e ruptă din rai”, „locul femeii e la cratiță”, „capul plecat, nimeni nu-l taie”…
Educația, ca toate drumurile, are și niște etape. Una dintre acele etape este cea pe care o depășesc cei care înțeleg un lucru destul de simplu. Dar pe care nu-l mai predă nimeni. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem singuri.
„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste…””.
‘Bine, și…?!?’
‘Omul care stăpânește’… Păi care e prima grijă a stăpânului? Să exploateze, fără nerușinare, sau să aibă grijă? Pentru simplul motiv că dacă faci ciorbă din gâsca cu ouă de aur …. ‘Om după chipul Nostru’… Păi dacă toți suntem făcuți după chipul Lui, asta nu înseamnă că ar trebui să ne respectăm unii pe ceilalți? Ca frați ce suntem? Ca frați care împărțim aceiași scânteie de divinitate?
‘Asta e marea ta descoperire? Un citat din Biblie?!? Parcă te dădeai agnostic?…’
Descoperirea mea e secretul lui Polichinelle. Toată lumea ‘educată’ e la curent cu faptul că toți, noi toți, vedem lumea printr-un ‘filtru ideologic’. Prin filtrul convingerilor pe care le avem deja. Că de prea multe ori vedem doar lucrurile care confirmă convingerile pe care le avem deja și ne chinuim să ignorăm tot ce nu ne convine. Ei bine, eu cred ca a venit momentul să mai înțelegem odată că de unii singuri – adică fiecare ‘în banca lui’ – suntem o pradă sigură. Pentru orice gașcă de jmecheri. Că putem supraviețui doar împreună!
Că singurul plan rezonabil de viață se bazează pe a fi de folos. Cu cât ești mai folositor celorlalți, cu atăt mai abitir vor avea aceștia grijă de tine. Și că te simți cu adevărat fericit doar atunci când faci ceva bine, Restul… e ca un drog. Fericirea de dragul fericirii poate fi obținută foarte simplu. Cu ajutorul a diverse instrumente deja inventate. Fiecare după gustul lui. Doar că, la sfârșit, gustul devine amar…
De exemplu, cei care își găsesc fericirea găsind câte ceva de criticat în fiecare spunere care se întâmplă în prezența lor sunt tot timpul în al nouălea cer. Folosind corectitudinea politică este posibil să întorci pe dos aproape orice spunere… spre fericirea îndemânaticului care se bucură de fiecare dată când mai pune pe câte cineva cu botul pe labe… Doar că în foarte scurt timp respectivul se va trezi singur. Iar societatea care permite, sau chiar încurajează, o astfel de instrumentalizare a limbajului va deveni un loc al pierzaniei. Unde comunicarea se transformă în confruntare, informația devine armă, individul se desprinde de organismul social… și, precum bobul de grâu căzut pe piatră, ajunge să se usuce la soare. Asta în timp ce societatea atomizată devine pleavă în bătaia vântului…
M-am lungit cam mult? Închei imediat. Ne dorim să fim fericiți. După ce gustăm sentimentul, e firesc să vrem mai mult. Unii spun că fericirea este absența suferinței. Alții spun că fericirea apare atunci când îți atingi scopurile. În realitate, suferința încetează cu adevărat abia după ce nu mai poate fi simțită. Iar scopurile ies la iveală precum ciupercile după ploaie. Cum te apropii de unul dintre ele, cum mai apar două în spatele lui. Așa că… poate ar fi mai înțelept să ne bucurăm de fiecare dintre reușitele noastre, să avem ca scop principal să ne ajutăm unul pe celălalt și să ne păzim spatele. Spatele nostru! Dacă înțelegeți ce vreau să spun…
Una dintre marotele vânturate de ‘suveraniști’ este ‘corectitudinea politică’.
Modul în care sunt întoarse pe toate părțile spusele unora și altora. După care sunt lăsate să cadă exact pe partea care ‘dă cel mai bine’. Care are efectul scontat. Scontat de ‘analistul’ care caută ‘sensuri ascunse’. Publicistul care vânează rating…
Corectitudinea politică… O chestie care a început bine și a sfârșit prin a deveni o bâtă. Un bici retoric folosit chiar împotriva celor care au inventat-o.
Cam așa și aici. Avem de a face cu o realitate. Cu 40-60 de ani în urmă, foarte mulți oameni care nu aveau ‘posibilități’ au făcut foarte mulți copii. Care copii, statistic vorbind, nu au avut suficiente oportunități ‘de dezvoltare personală’. Părinții n-aveau timp să-i crească. Amândoi lucrau în schimburi. Și oricum se simțeau dezrădăcinați. Tocmai fuseseră aduși de la țară și încercau să se adapteze noilor realități sociale. Bunicii erau departe. Nu numai geografic… Fiecare era pe cont propriu. Nu doar copiii! Mai ales ca nici din partea profesorilor nu putea să vină prea mult ajutor. 40 de elevi în fiecare clasă. Ore dimineată și seara. Copiii profesorilor cereau și ei atenție… Generațiile ‘cu cheia la gât’. Unii au ajuns bine. Alții au ajuns să culeagă căpșuni în Spania. Pentru că aici nu mai aveau loc. „Noi muncim, nu gândim!”
Și acum ne mirăm? Că unii se duc după fentă? Că alții analizează după cum le cade lor bine?
OK. Mândruță n-a pus foarte bine problema. De fapt a cam dat-o cu oiștea-n gard… Dar asta e realitatea. Și astea sunt consecințele!
Ne uităm și noi la cum ne înghite pădurea? În loc să analizăm copac cu copac? În speranța că ce?!?
Printre altele, și pentru că diverși comentatori confundă politica cu sportul.
Poți comenta un meci ‘din tribună’. Fără să ții vreodată cu vreo echipă. Poate chiar fără să-ți placă sportul respectiv. Sau sportul în general… Tot ce trebuie să faci este să vorbești/scrii în așa fel încât să pară că te pricepi. Poți face chestia asta, pe termen cât de lung, pentru că din postura de comentator nu te interesează rezultatul meciului. Nu te interesează ce se întâmplă pe teren. Cu sportivii. Sau chiar cu sportul în general… Tot ce te interesează, pe tine, este să te citească/urmărească suficient de mult public plătitor încât să o duci bine. Să o duci tu bine…
Când vine vorba despre politică… treburile sunt ușor mai complicate. De la un moment dat încolo, ce se întâmplă ‘pe teren’ începe să te afecteze și pe tine. Indiferent de cât de comentator neutru ești tu, de la un moment dat încolo, deciziile luate de către cei de la putere vor începe să aibă efect și asupra ta.
Faptul că unii dintre comentatori au început să spună lucrurilor pe nume, așa cum le văd ei, e de bine. De acum mai depinde doar de noi să deosebim grâul de neghină. Adevărul de minciună. Care dintre comentatori e sincer, care e vândut și care nu înțelege mare lucru. Faptul că mai sunt mulți, mulți comentatori, care ‘o ard’ pretinzând că se păstrează echidistanți e un simptom al confuziei în care continuăm să ne bălăcim.
Cert este că de la un moment dat încolo, neutralitatea ‘spectatorilor’ începe să fie favorabilă agresorilor. Ca atunci când cineva își bate nevasta și vecinii nu se bagă. „Păi nu vezi cât de mare e? Dacă îmi dă și mie o labă!” Ce n-am priceput noi, încă, este că genul ăsta de oameni nu se opresc singuri. După ce își ‘termină’ nevestele, se constituie în gașcă și își iau vecinii la rând. Unul câte unul. Adică pe noi… Dacă tot ne-am obișnuit! Ei să bată și noi să ne uităm, crezând că nouă n-o să ne vină rândul!
Și de ce vorbesc despre comentatori? În loc să spun eu ‘lucrurilor pe nume’?!?
Din două motive.
Pentru că noi judecăm situația în care ne aflăm după știrile pe care le primim. Care știri, fiecare dintre ele, sunt, în realitate, doar niște ‘comentarii’ pe marginea faptelor. Niște relatări!Relatări redactate de către cei care le scriu. Unele factuale, altele … Până nu învățăm să le deosebim între ele și până nu vom pretinde ca aceste relatări să fie sincere – adică să reprezinte poziția onestă a celui care relatează cu privire la faptul relatat – …
Și pentru că, poate chiar mai ales pentru că!, toate judecățile noastre sunt tot niște ‘comentarii’. Niște comentarii pe care le facem noi, în sinea noastră, înainte de a lua o hotărâre.
Și acum hai să vedem: Câți dintre noi avem răbdarea să ne aplecăm cu atenție minuțioasă asupra torentului de informație care ne este vârât pe gât? Câți dintre noi avem răbdarea să verificăm ce auzim/citim? Și câți dintre noi avem onestitatea – față de noi înșine, în primul rând – să ne dăm jos ochelarii ideologici înainte de a citi ceva? De a judeca ceva? De a comenta ceva, chiar și atunci când o facem doar în sinea noastră?
Nu de altceva. Doar pentru că, în cele din urmă, toate acestea se vor întoarce doar împotriva noastră!
O constatare. Dacă o consideri din punctul ăsta de vedere.
Sau o normalizare. Fenomenul ăla prin care oamenilor ajunge să li se pară normal ca un anumit lucru să se întâmple. Fenomenul ăla prin care anumite lucruri ajung să fie considerate firești. În situația asta, fenomenul prin care oamenilor de rând ajunge să li se pară firesc ca proștii să plătească un bir pentru condiția în care se află.
Și uite-așa ajunge prostia să fie considerată o resursă… De către cei dispuși să o exploateze!
Și uite-așa ajung proștii să fie exploatați. Precum animalele de povară sau precum cernoziomul din Bărăgan.
Și asta în condițiile în care tuturor, inclusiv proștilor, situația începe să le devină din ce în ce mai normală…
nicichiarasa 