Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor. Vorbă din bătrâni
Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”. Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…
Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva? Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?
Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:
„postul care a devenit vacant”
„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă. Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci! Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.
De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme. Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent. Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent. Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…
De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți. Democrația. Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă. Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii. Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…
Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus. Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…
Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine. Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…
Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul. Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu. Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului. Și asta doar dacă va face față provocărilor. Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.
‘Păi arată-ne bă și poza originală. Ca să vedem și noi diferențele!‘
Diferența majoră este cea dintre ‘știu’ și ‘știm’. Cea evidentă. Și mai este una, despre care aproape toată lumea se face că uită. Sau, mă rog, aproape toți cei care nu sunt psihologi de meserie.
Bine, nici eu nu sunt. Psiholog. Eu sunt inginer. Și, ca atare, mă interesează consecințele. În primul rând, consecințele. Când mă apuc să mă gândesc la ceva, o fac pentru a înțelege care sunt consecințele acelui ceva. Nu mă interesează cunoașterea ‘oarbă’. Să știu lucruri fără număr, doar de dragul de a le ști. Dacă mă apuc să învăț/descopăr ceva, vreau să am ceva concret în față. Cu ce se leagă noile mele cunoștințe? Care pot fi consecințele a ceea ce înțeleg eu acum? A doua diferență între cele două desene/înțelegeri este diferența dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.
Știi când ți-e foame. Dacă ești sănătos și conștient, bineînțeles. Și atunci când ți-e foame ție, crezi chestia asta. Tu te crezi pe tine atunci când ți-e foame. Dacă ești mamă, primul lucru pe care îl crezi atunci când plânge bebe este „îi e foame copilului”. Și-l pui la sân. Nu ‘știi’ că-i e foame dar ești convinsă de acest lucru. Știm, fiecare dintre noi, că tuturor ne este foame. Măcar din când în când. Dar câți dintre noi îi credem pe cerșetorii care stau cu mâna-ntinsă?
Pentru scopurile cursului de Teoria Deciziei, desenul de sus a fost suficient. În accepțiunea celui care a ținut cursul. Dacă nu ar fi fost suficient, măcar la acel moment, titularul de curs ar fi folosit un alt desen. Și pentru mine a fost suficient. Suficient de incitant încât să mă facă să mă gândesc.
Punând cap la cap o parte dintre frânturile de înțelegere la care am ajuns – o parte din formele alea regulate din desenul de data trecută – am ajuns la concluzia că ceea ce știm, fiecare dintre noi, poate fi mai bine reprezentat de desenul pe care îl propun eu. Iar dacă ar fi să propun un desen care să reprezinte ceea ce știm împreună ar fi ceva din aceiași categorie. ‘Obiectele’ ar fi mai mari, mai dese și mai ‘încălecate’ dar tot ar mai rămâne niște spații libere între ele. ‘Locuri’, în mijlocul nostru, despre care nimeni nu știe nimic. Dar despre care suntem convinși – măcar unii dintre noi – că, la o adică, am putea afla ce ne (va) interesa. Știm noi ce se afla pe fundul mării? Nu, dar credem că – dacă ne-am propune – am putea trimite un submarin din ăla robotizat să aducă o piatră sau două din fundul oceanului…
Care submarin n-ar putea fi făcut de vre-unul dintre noi. De unul singur. Dar împreună… Am făcut nu știu câte submarine! De la cele care au semănat distrugere în cel de-al Doilea Război Mondial pănă la cele nucleare de acum. Care ne asigură că nimeni nu va ieși teafăr din următorul război cald purtat la scară majoră.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi știe mai puțin decât știm împreună. Știm chestia asta cu toții. La nivel intelectual. Sau, chiar dacă unii dintre noi încă nu s-au gândit la asta, toți înțeleg acest lucru. Dacă vine vorba despre asta. Dar câți dintre noi sunt convinși – și cred cu tărie – că le știu ei pe toate? Indiferent de nivelul de cunoștințe/educație! Sau dacă nu chiar pe toate, câți dintre noi cred că ei sunt cei care știu destul?
Care sunt convinși că așa stau lucrurile, după cum cred ei…
Bă, tu ești prost?!? Ne spui să fim de folos unul altuia, să ne respectăm între noi… în timp ce ăștia…
Bunică-mea avea o vorbă. Unde e multă deșteptăciune e și multă prostie… Eram mic, râdeam și eu… ca prostul! Între timp, la cursul de Teoria Deciziei, Cătălin Zamfir ne-a arătat un desen asemănător celui de mai sus. Profesorul de sociologie ne explica, studenților din anul II, cum e cu ce știm și ce nu știm. ‘Cu cât știm mai mult, cu atât limita dintre ce știm și ce nu știm e mai departe de fiecare dintre noi. Cu cât știm mai mult – adică aria din interiorul curbei e mai mare – cu atât perimetrul, adică lungimea gardului, este mai mare. Cu cât perimetrul este mai mare, cu atât fiecare dintre noi intră în contact cu mai mult necunoscut.’
Cu mai multă prostie, ar fi completat bunica mea…
Au trecut vreo 15 ani de atunci. Eu mi-am continuat studiile. De unul singur. Și am ajuns la concluzia că desenul era incomplet. Bine, scopul cursului respectiv era destul de îngust. Până la urmă se adresa unor studenți la început de drum…
X-ul din imagine este fiecare dintre noi, Formele regulate – la atât se rezumă capacitatea mea de a desena – reprezintă lucrurile pe care le știm. Despre care credem că știm, de fapt. După cum se vede cu ochiul liber, între obiectele cunoscute – adică pe care suntem în stare să le recunoaștem cu relativă precizie – sunt spații libere. Locuri despre care știm bine că nu le controlăm dar despre care suntem convinși că putem învăța. Dacă am avea nevoie. Cunoscut și ‘cognoscibil’, împreună, constituie spațiul familiar. Locul unde ne simțim acasă. Dincolo de linia punctată … locuiesc ‘fantomele’. Vedem că e ceva acolo. Măcar în apropierea limitei… Dar nu REcunoaștem. N-am mai văzut, nu prea înțelegem ce vedem, nu ne simțim confortabil. Iar dincolo de fantome…
Așa că da. Este indubitabil că sunt prost. E atâta neștiință prezentă în capul meu încât ….
Tot Cătălin Zamfir ne vorbea despre paradigme. Bine, conceptul a fost furat de Thomas Kuhn din lingvistică și folosit în filozofia științei în loc de Weltanschauung… l-a mai formalizat un pic… Până la urmă este vorba doar despre setul de valori și înțelesuri general acceptate cu ajutorul cărora o anumită comunitate se raportează la lume. La Welt… ‘Se raportează’ adică modul în care recunoaște/numește obiectele familiare și ‘tehnologia’ cu ajutorul căreia studiază spațiul dintre obiectele deja cunoscute. NB. Când spun tehnologie mă refer atât la obiectele tehnologice în sine – microscoape, de exemplu – cât și la normele și instrucțiunile de lucru utilizate în timpul cercetării. De la normele de protecția muncii până la standardele dezvoltate de Karl Popper despre ce e aia știință.
Cum am ajuns la varianta de mai sus a conceptului preluat de la Cătălin Zamfir? Punând cap la cap ce am înțeles din cursul lui Zamfir cu lecturile din Kuhn și Popper. După care am încercat să verific în viața de zi cu zi concluziile teoretice…
Așa am înțeles că fiecare dintre noi – de la măturător/spălător de vase până la Einstein – știm câte ceva. Unii mai multe, alții mai puține… Dar fiecare dintre noi știm suficiente lucruri suficient de bine încât să supraviețuim. Să supraviețuim în context social. Să fim suficient de folositori celorlalți încât aceștia să ne ajute la rândul lor. Fiecare dintre noi știm suficient de mult despre lucrurile pe care le cunoaștem încât să le facem suficient de bine. Suficient de bine încât lucrurile ‘să meargă’. Suficient de mult încât să-i putem învăța și pe ceilalți la nevoie. Iar acest fenomen – societatea merge ‘înainte’ – indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu de contribuția fiecăruia dintre noi!
Ce înseamnă ‘înainte’, unde-o să ajungem și de ce am folosit apostroafele?
M-am lungit destul, astăzi e duminică, s-a făcut ora prâzului…
„Lumea veche e pe moarte, lumea nouă e în chinurile facerii… acum este vremea monștrilor!”
Postarea precedentă a avut ca pretext „corectitudinea politică”. Ceva născocit din nevoia de a recalibra comunicarea. Inventatorul corectitudinii politice – și promotorii ei din vremea aia – atrăgeau atenția asupra faptului că nu e bine să-i jignești pe cei cărora te adresezi. Pentru simplul motiv că odată jigniți, aceștia vor înceta să mai asculte ce vrei/încerci să spui. Și vor auzi doar ce cred ei că spui. Adică vor auzi doar ceea ce consideră ei că e jignitor. Și vor ignora, pur și simplu, orice altceva. Între timp, adică de ceva vreme încoace, ‘corectitudinea politică’ a devenit o armă. Un bici retoric în mâna celor care vânează chestii cu care pot să nu fie de acord.
Explicam atunci – poate mai pe ocolite – că mesajul transmis de Mândruță – semi-jignitor și destul de inexact, până la urmă – era, totuși, demn de a fi luat în considerare. Prea mulți copiii au fost, și continuă să fie, aduși pe lume ÎN CONDIȚII CARE LASĂ DE DORIT.
Mândruță se referea la perioada de acum 30-40-50 de ani. Avea dreptate în sensul că foarte mulți dintre părinții din epocă lucrau, amîndoi, în schimburi. Că bunicii erau departe. Că profesorii erau extenuați. Având foarte mulți elevi în fiecare clasă și predând atât dimineața cât și după-amiaza. Copiii aceia au crescut „cu cheia de gât”. Aproape de unii singuri…
‘Astea erau condițiile. Ce erau să facă bieții oameni? Să nu mai facă copiii?!? Unde mai pui că avortul fusese interzis iar alte forme de contracepție erau aproape imposibil de găsit…’
Am spus eu că a fost vina părinților? Am spus eu că a fost vina cuiva? Eu doar am punctat niște realități… o situație în care au apărut niște consecințe. Și acum am să scot în evidență inexactitatea care a produs neînțelegerea:
Regimul comunist făcea vreo protecție socială?!? Pe ce lume a trăit omul ăsta înainte de 1989? Dacă toate mergeau atât de bine, de ce ne-am mai supărat pe dictator?!?
Și uite-așa ajungem la fondul problemei…
Se tot vântură prin spațiul public ideea că „educația”. Că prea mulți dintre contemporanii noștri suferă de prea puțină educație. Că prea mulți dintre oameni – în afară de cei care spun lucrul acesta, bineînțeles – sunt prea puțin educați.
Iarăși o afirmație cât se poate de incorectă din punct de vedere politic. Adică (semi)jignitoare. Și fundamental inexactă. În sensul că oricât de multă ‘educație’ ar fi răspâdită în populație, oricum unii vor fi mai (puțin) educați decât alții. Doar că, de data asta, nu se ofuschează nimeni!
Needucații știu lucrul ăsta. Unii regretă, alții sunt chiar mândri… dar nici unul dintre ei nu se apucă să conteste un adevăr. Și educații știu acest lucru. Iar mare parte dintre ei dau vina pe needucați. ‘De ce nu s-au dus la școală?’. Ingnorând cu dezinvoltură faptul că e treaba educaților să-i educe pe restul… Pentru că educații au, cel puțin teoretic, o ‘înțelegere superioară a realității’… Și, mai ales, pentru că educații sunt cei care ar trebui să înțeleagă mai ușor că o populație mai educată are mai multe șanse la fericire decât una mai puțin educată.
Până la urmă, educația este un proces! Un drum mai degrabă decât o destinație. Drumul parcurs de informația care este trecută de la o generație la alta…
Iar drumul acesta are doua benzi. Pe una dintre ele circulă informația ‘brută’. Genul de lucruri pe care le înveți la școală. Sau la cursurile de calificare. Pe cealaltă bandă circulă ‘moravurile’! „Cei șapte ani de-acasă”, diferența dintre bine și rău, „cine astăzi fur-un ou, mâine o să fure-un bou”, „bătaia e ruptă din rai”, „locul femeii e la cratiță”, „capul plecat, nimeni nu-l taie”…
Educația, ca toate drumurile, are și niște etape. Una dintre acele etape este cea pe care o depășesc cei care înțeleg un lucru destul de simplu. Dar pe care nu-l mai predă nimeni. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem singuri.
„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste…””.
‘Bine, și…?!?’
‘Omul care stăpânește’… Păi care e prima grijă a stăpânului? Să exploateze, fără nerușinare, sau să aibă grijă? Pentru simplul motiv că dacă faci ciorbă din gâsca cu ouă de aur …. ‘Om după chipul Nostru’… Păi dacă toți suntem făcuți după chipul Lui, asta nu înseamnă că ar trebui să ne respectăm unii pe ceilalți? Ca frați ce suntem? Ca frați care împărțim aceiași scânteie de divinitate?
‘Asta e marea ta descoperire? Un citat din Biblie?!? Parcă te dădeai agnostic?…’
Descoperirea mea e secretul lui Polichinelle. Toată lumea ‘educată’ e la curent cu faptul că toți, noi toți, vedem lumea printr-un ‘filtru ideologic’. Prin filtrul convingerilor pe care le avem deja. Că de prea multe ori vedem doar lucrurile care confirmă convingerile pe care le avem deja și ne chinuim să ignorăm tot ce nu ne convine. Ei bine, eu cred ca a venit momentul să mai înțelegem odată că de unii singuri – adică fiecare ‘în banca lui’ – suntem o pradă sigură. Pentru orice gașcă de jmecheri. Că putem supraviețui doar împreună!
Că singurul plan rezonabil de viață se bazează pe a fi de folos. Cu cât ești mai folositor celorlalți, cu atăt mai abitir vor avea aceștia grijă de tine. Și că te simți cu adevărat fericit doar atunci când faci ceva bine, Restul… e ca un drog. Fericirea de dragul fericirii poate fi obținută foarte simplu. Cu ajutorul a diverse instrumente deja inventate. Fiecare după gustul lui. Doar că, la sfârșit, gustul devine amar…
De exemplu, cei care își găsesc fericirea găsind câte ceva de criticat în fiecare spunere care se întâmplă în prezența lor sunt tot timpul în al nouălea cer. Folosind corectitudinea politică este posibil să întorci pe dos aproape orice spunere… spre fericirea îndemânaticului care se bucură de fiecare dată când mai pune pe câte cineva cu botul pe labe… Doar că în foarte scurt timp respectivul se va trezi singur. Iar societatea care permite, sau chiar încurajează, o astfel de instrumentalizare a limbajului va deveni un loc al pierzaniei. Unde comunicarea se transformă în confruntare, informația devine armă, individul se desprinde de organismul social… și, precum bobul de grâu căzut pe piatră, ajunge să se usuce la soare. Asta în timp ce societatea atomizată devine pleavă în bătaia vântului…
M-am lungit cam mult? Închei imediat. Ne dorim să fim fericiți. După ce gustăm sentimentul, e firesc să vrem mai mult. Unii spun că fericirea este absența suferinței. Alții spun că fericirea apare atunci când îți atingi scopurile. În realitate, suferința încetează cu adevărat abia după ce nu mai poate fi simțită. Iar scopurile ies la iveală precum ciupercile după ploaie. Cum te apropii de unul dintre ele, cum mai apar două în spatele lui. Așa că… poate ar fi mai înțelept să ne bucurăm de fiecare dintre reușitele noastre, să avem ca scop principal să ne ajutăm unul pe celălalt și să ne păzim spatele. Spatele nostru! Dacă înțelegeți ce vreau să spun…
Una dintre marotele vânturate de ‘suveraniști’ este ‘corectitudinea politică’.
Modul în care sunt întoarse pe toate părțile spusele unora și altora. După care sunt lăsate să cadă exact pe partea care ‘dă cel mai bine’. Care are efectul scontat. Scontat de ‘analistul’ care caută ‘sensuri ascunse’. Publicistul care vânează rating…
Corectitudinea politică… O chestie care a început bine și a sfârșit prin a deveni o bâtă. Un bici retoric folosit chiar împotriva celor care au inventat-o.
Cam așa și aici. Avem de a face cu o realitate. Cu 40-60 de ani în urmă, foarte mulți oameni care nu aveau ‘posibilități’ au făcut foarte mulți copii. Care copii, statistic vorbind, nu au avut suficiente oportunități ‘de dezvoltare personală’. Părinții n-aveau timp să-i crească. Amândoi lucrau în schimburi. Și oricum se simțeau dezrădăcinați. Tocmai fuseseră aduși de la țară și încercau să se adapteze noilor realități sociale. Bunicii erau departe. Nu numai geografic… Fiecare era pe cont propriu. Nu doar copiii! Mai ales ca nici din partea profesorilor nu putea să vină prea mult ajutor. 40 de elevi în fiecare clasă. Ore dimineată și seara. Copiii profesorilor cereau și ei atenție… Generațiile ‘cu cheia la gât’. Unii au ajuns bine. Alții au ajuns să culeagă căpșuni în Spania. Pentru că aici nu mai aveau loc. „Noi muncim, nu gândim!”
Și acum ne mirăm? Că unii se duc după fentă? Că alții analizează după cum le cade lor bine?
OK. Mândruță n-a pus foarte bine problema. De fapt a cam dat-o cu oiștea-n gard… Dar asta e realitatea. Și astea sunt consecințele!
Ne uităm și noi la cum ne înghite pădurea? În loc să analizăm copac cu copac? În speranța că ce?!?
Printre altele, și pentru că diverși comentatori confundă politica cu sportul.
Poți comenta un meci ‘din tribună’. Fără să ții vreodată cu vreo echipă. Poate chiar fără să-ți placă sportul respectiv. Sau sportul în general… Tot ce trebuie să faci este să vorbești/scrii în așa fel încât să pară că te pricepi. Poți face chestia asta, pe termen cât de lung, pentru că din postura de comentator nu te interesează rezultatul meciului. Nu te interesează ce se întâmplă pe teren. Cu sportivii. Sau chiar cu sportul în general… Tot ce te interesează, pe tine, este să te citească/urmărească suficient de mult public plătitor încât să o duci bine. Să o duci tu bine…
Când vine vorba despre politică… treburile sunt ușor mai complicate. De la un moment dat încolo, ce se întâmplă ‘pe teren’ începe să te afecteze și pe tine. Indiferent de cât de comentator neutru ești tu, de la un moment dat încolo, deciziile luate de către cei de la putere vor începe să aibă efect și asupra ta.
Faptul că unii dintre comentatori au început să spună lucrurilor pe nume, așa cum le văd ei, e de bine. De acum mai depinde doar de noi să deosebim grâul de neghină. Adevărul de minciună. Care dintre comentatori e sincer, care e vândut și care nu înțelege mare lucru. Faptul că mai sunt mulți, mulți comentatori, care ‘o ard’ pretinzând că se păstrează echidistanți e un simptom al confuziei în care continuăm să ne bălăcim.
Cert este că de la un moment dat încolo, neutralitatea ‘spectatorilor’ începe să fie favorabilă agresorilor. Ca atunci când cineva își bate nevasta și vecinii nu se bagă. „Păi nu vezi cât de mare e? Dacă îmi dă și mie o labă!” Ce n-am priceput noi, încă, este că genul ăsta de oameni nu se opresc singuri. După ce își ‘termină’ nevestele, se constituie în gașcă și își iau vecinii la rând. Unul câte unul. Adică pe noi… Dacă tot ne-am obișnuit! Ei să bată și noi să ne uităm, crezând că nouă n-o să ne vină rândul!
Și de ce vorbesc despre comentatori? În loc să spun eu ‘lucrurilor pe nume’?!?
Din două motive.
Pentru că noi judecăm situația în care ne aflăm după știrile pe care le primim. Care știri, fiecare dintre ele, sunt, în realitate, doar niște ‘comentarii’ pe marginea faptelor. Niște relatări!Relatări redactate de către cei care le scriu. Unele factuale, altele … Până nu învățăm să le deosebim între ele și până nu vom pretinde ca aceste relatări să fie sincere – adică să reprezinte poziția onestă a celui care relatează cu privire la faptul relatat – …
Și pentru că, poate chiar mai ales pentru că!, toate judecățile noastre sunt tot niște ‘comentarii’. Niște comentarii pe care le facem noi, în sinea noastră, înainte de a lua o hotărâre.
Și acum hai să vedem: Câți dintre noi avem răbdarea să ne aplecăm cu atenție minuțioasă asupra torentului de informație care ne este vârât pe gât? Câți dintre noi avem răbdarea să verificăm ce auzim/citim? Și câți dintre noi avem onestitatea – față de noi înșine, în primul rând – să ne dăm jos ochelarii ideologici înainte de a citi ceva? De a judeca ceva? De a comenta ceva, chiar și atunci când o facem doar în sinea noastră?
Nu de altceva. Doar pentru că, în cele din urmă, toate acestea se vor întoarce doar împotriva noastră!
Prea multă lume suferă. Care suferință este folosită ca o resursă. De către cei care consideră acest lucru ca fiind acceptabil. Sub ochii pasivi ai celor care consideră că nu este treaba lor și/sau că pe ei nu-i afectează ce se întâmplă.
Această postare nu este despre imigranți. Nu este doar despre imigranți… Este despre oameni. Despre oameni care suferă. Despre oameni care exploatează suferința. Și despre oamenii care încă n-au înțeles ca suferința semenilor lor va ajunge, la un moment dat, și la ei. În situația în care, profitând de nepăsarea indiferenților, cei care exploatează suferința continuă să ne taie tuturor creaga de sub picioare.
Bănuiesc că ați identificat deja ‘cauza’. Procesul la care asistăm – și care este pe cale să destructureze însuși modul nostru de viață – este pus în mișcare tocmai prin instrumentalizarea suferinței umane. Identificarea acesteia ca fiind o oportunitate și apoi ‘înhămarea’ ei conform scopurilor celor care încearcă să profite de pe urma existenței acestei suferințe.
Care este remediul?
Soluția ‘banală’ ar fi rezolvarea tututor problemelor care produc suferințe semenilor noștri. Nerealist? Au încercat și comuniștii chestia asta? Chiar dacă doar la nivel declarativ? Și mai rău au făcut?
Soluția realistă comportă trei aspecte. Acceptam că fiecare dintre noi avem limitele noastre. Și că nici unul dintre noi n-am putea să ne descurcăm de unul singur. Acceptăm că avem la dispozitie un spațiu limitat. Că nu avem unde să ne ascundem. De ceilalți și nici de consecințele faptelor noastre. Acceptam că primii care trebuie să facă ceva suntem noi. Fiecare dintre noi. Pentru că noi suntem cei despre care e vorba!
Odată acceptate cele trei chestii de mai sus, remediul este gata. Renunțăm la pasivitate! Tragem de mânecă pe cei care exploateză suferința. Le explicăm consecințele faptelor lor Îi ajutăm pe cei care suferă. Inclusiv deschizându-le ochii cu privire la adevăratele cauze ale suferințelor lor.
Iar primul pas, și poate cel mai important, este să nu ne mai înjurăm între noi dacă se întâmplă să avem păreri diferite. Să nu ne lăsăm provocați de cei care bagă bățul prin gard. Să nu dăm vina pe victimă pentru cele înfăptuite de agresor.
Treceam prin fața televizorului când o doamnă destul de tânără tocmai rostea, de la tribuna Parlamentului, cuvintele de sub titlu.
– Are dreptate. Cine e? – O FSN-istă. – Aha. Și atunci? Dacă sunt conștienți de chestia asta, de ce îl mai țin în fruntea lor? Și în fruntea guvernului? După toate ce le-a făcut, inclusiv „aroganța” cu Nordis-ul?!? – Ești infantil! Ăștia cu moțiunea de cenzură sunt dușmănoși iar tu ești infantil! – Ce vrei să spui cu chestia asta? – O ducem mai bine acum decât cu 10 ani în urmă? Cu 30 de ani în urmă? Da. PSD-ul a fost la putere, direct sau indirect, aproape toată perioada asta? Da! Și voi nu le recunoașteți meritele! – Eu unul recunosc că o ducem mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu. Asta e la mintea cocoșului! – Și atunci? – Și atunci ce? Cei care votează Georgescu și AUR sunt și ei conștienți – cei mai mulți dintre ei – de chestia asta. Doar că sunt extrem de exasperați. În ăștia 35 de ani, toți cei care s-au perindat pe la putere au furat! Au furat prea mult. Și sunt încă la putere! În momentul ăsta, reprezentantul celor care se agață de scaun este Ciolacu. Tu poți să recunoști chestia asta? Sau e mai simplu pentru tine să mă consideri pe mine „infantil”?!?
Gura Humorului. Sfârșitul lui mai. Răcoare bine. Soarele se strecura printre nori. Am o epifanie. În bătaia soarelui, era și cald. Nu doar lumină! Îi spun unchiului meu: – Soarele dă și căldură. Când iese din nori, se simte ca și cum ai sta în fața unui foc. – Da, așa este. – Și de unde vine căldura? Cine pune lemne pe foc? – Unii ar spune că Dumnezeu dar eu am mari îndoieli cu privire la chestia asta… Aveam vreo 4 ani iar unchiul era cel mai mic dintre frații bunicii mele materne.
București, cândva prin clasa a III-a. Vine o profesoară nouă. De engleză. Strigă catalogul să ne cunoască. – Tu ești de origine armeană, nu? – Da, bunicii și părinții tatălui meu au fugit din Turcia. Din fundul clasei: – Auzi mă, toți armenii sunt proști ca tine? Cam jumătate din clasă începe să râdă. Eu printre ei. – Da’ tu de ce râzi? – De el. Ce altceva aș putea să fac? Pe proști nu poți să te superi… Alte hohote.
București, cam în același timp cu amintirea de mai sus. – Bunica, tu de ce nu mă duci la biserică? Mamaia merge din când în când la biserica armeană… Știu că părinții n-au voie de la partid, dar tu de ce nu mergi? Am văzut că te rogi câte odată, că aprinzi lumânări… – Ți-am mai povestit că bunicul a murit în timpul războiului. De boală. E înmormântat la Târgu Cărbunești. Eram în refugiu. Fugiserăm din Basarabia – unde ne trimisese Antonescu ca funcționari la o primărie – cu hainele de pe noi și cu ce am putut căra în mâini. Bruma de bani pe care o mai aveam se dusese pe medicamente și pe zahăr pentru el. Că doar asta mai putea mânca în ultima vreme. M-am dus la preotul din sat. ‘Părinte, mi-a murit bărbatul.’ ‘Slujba te costa atât. Să vii pregătită cu două colive, colaci, prosoape si o sticla cu vin. Coșciug ai, bănuiesc.’ ‘Coșciug am. Am să-l îmbrac cu hainele lui bune. O coliva îmi face gazda la care stau. Dar restul… n-am de unde, părinte!’. ‘Descurcă-te. E începutul lui Martie. Mortul nu se strică așa repede.’ Din clipa aia nu mi-a mai venit să intru în nici o biserică și, mai ales, nu mi-a mai fost la îndemână să vorbesc cu vre-un preot. – Și cu bunicul ce-ai făcut? – În satul de alături era o unitate de jandarmi. Refugiați și ei ca și noi. Îi cartiruiseră – așa se spune în armată – în casele unui boier fugit din țară. M-am dus – pe jos, prin zăpadă – la comandant. Îl cunoscusem cu vreo două luni înainte. La Târgu Jiu, unde fusesem pentru ceva acte. Știa că bunicul tău era pe moarte. Pe el îl cunoscuse din Basarabia. I-am spus că a murit și că nu știu ce să fac. Că nu am bani să-i dau preotului. A trimis un sergent și un soldat, cu o șaretă, și l-au adus pe sus pe preot. Pe mine m-a ținut acolo și a pus la popota – la bucătăria pentru ofițeri – să facă un colac. L-a lăsat pe preot să aștepte undeva până a fost gata colacul. După care l-a chemat la el, pe mine mă ținuse tot timpul acolo, și i-a spus ‘vă trimit pe amândoi înapoi cu șareta. Mâine dimineață îl îngropi pe domnul Ungureanu. Ia colacul ăsta. Colivă o să fie. Vin și prosoape pui tu. Și să nu aud vreo vorbă!’
București, undeva în timpul gimnaziului. Avem de scris o ‘compunere’ despre scrisoarea a III-a. Mă pune Michiduță și-o citesc pe toată. Nu doar pasajul din manual. După care mă apucă așa un elan muncitoresc și fac câteva remarci cu privire la șovinismul lui Eminescu. ‘Ce vrea să zică poetul când vorbește despre bulgăroi cu ceafa groasă? Cum rămâne cu internaționalismul proletar?’ Bine că n-a trebuit să citesc lucrarea în clasă… Profa m-a luat deoparte și m-a întrebat ‘De unde ți-au venit ideile astea? De unde știi tu despre internaționismul proletar?’ I-am explicat că maică-mea era secretară de partid. Mi-a spus că să nu mai amestec lucrurile, să citesc doar chestiile din manual și să nu mai trag cu urechea când vorbesc oamenii mari.
Tot București, în timpul liceului. Ne întreabă profesoara de filozofie – unde ‘studiam’ materialismul dialectic și istoric, numele pompos de sub care se ițea comunismul cel de toate zilele – ‘în ce constă superioritatea materialismului dialectic față de toate celelalte curente materialiste’. Ridic mâna și: ‘Caracteristica materialismului dialectic consta în dialogul constant dintre cei care gândesc în felul acesta și realitate. Cei care practică genul acesta de materialism verifică tot timpul în practică consecințele deciziilor pe care le iau și își modifică convingerile în funcție de ce învață în felul acesta.’ Asta era în al doilea trimestru. Am avut media 10 pe tot anul, cu felicitări, fără să mă mai întrebe vreodată ceva. Pe moment, am fost foarte mândru. Peste ani, când mi-am dat seama că spusele mele nu aveau nici o acoperire în practică, că decidenții vremii făceau doar ce le trecea lor prin cap… m-a apucat așa o rușine…
București, în primele zile după schimbarea de regim. Mare adunare mare la locul de muncă. Masele mobilizate numesc un nou director. Un inginer cu vechime care chiar știa despre ce era vorba în propoziție. Peste vreo săptămână, altă adunare. Să alegem reprezentantul intreprinderii în FSN-ul pe sector. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, ‘FSN’ era, încă, un organ consultativ prin intermediul căruia era exercitată puterea legislativă. Direct de către popor, prin intermediul reprezentanților săi. Esența democrației, nu? Bine, FSN-ul a fost foarte repede transformat în partid, de către liderul său. Ion Iliescu. Să revenim. N-am ce face și îmi întreb colegii: ‘Măi oameni buni. Tocmai ce l-am ales pe domnul inginer să fie directorul nostru. Asta este o funcție executivă. Acum tot dânsul este propus să îndeplinească și o funcție de natură legislativă. Păi cum rămâne cu separația puterilor în stat? De ce-am mai făcut Revoluția asta dacă ne întoarcem la „partidul e-n toate”?!?’
București, câteva luni după schimbarea de regim. Colegul care mi-a explicat că ‘n-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile’ – atunci când cu separația puterilor în stat – a început să ne convingă să adunăm niște bani. Că ‘schema funcționează foarte simplu. Cel care organizează toată chestia a adunat deja o lista. Toți cei de pe listă au pus fiecare câte trei mii de lei. Bani cu care au fost acoperite cheltuielile inițiale. Acum face lista cu tura a doua. Punem fiecare cate trei mii de lei. Banii adunați de la noi vor fi impărțiți între cei de pe prima listă. Deja sunt înscriși pe a doua listă suficienți oameni încât fiecare de pe prima să ia de patru ori mai mult decât a pus. Când ajungem la 5, se inchide lista, se împart banii și se începe lista pentru tura a treia.’ – Și de unde-or să vină cei de pe lista asta? Care să ne dea nouă de cinci ori mai mult decât o să punem? – Pe ăștia o să-i găsiți voi. Noi ne ocupăm numai de organizare!
Ceaușescu ne-a lăsat moștenire o economie brici. Poate că a făcut și niște greșeli dar asta mai ales din cauză că a fost mințit de către cei din jurul lui. Cel mai important este faptul că pe vremea aia România era o țară independentă și respectată de toată lumea. Acum suntem niște nimeni care mergem cu căciula în mâna la Bruxelles.
Maică-mea m-a adus pe lume în 1961.
Una dintre primele mele amintiri – am o memorie mai degrabă vizuală – se referă la moartea lui Dej. Eram pe stradă, cu bunica mea. Deodată a început antiaeriana. Și să bată clopotul de la singura biserică din cartier. Mai auzisem sirene – făceau ‘repetiții’ din când în când – și clopote de biserică. Dar niciodată împreună. Plus de asta, lumea s-a oprit pe stradă. Am întrebat-o pe bunică-mea ce se întâmplă și mi-a spus să am un pic răbdare că îmi explică ea mai târziu. Așa că m-am uitat și eu în jur. Un tramvai se oprise în mijlocul drumului. Pe blocuri erau atârnate, la fiecare scară, de la ultimul etaj până la parter, câte trei fâșii înguste de pânză. Una neagră, una roșie și una despre care mai târziu am aflat că se cheama ‘tricolor’. După ce au tăcut sirenele și tramvaiul a plecat mai departe, bunică-mea mi-a explicat că a murit cineva foarte important. Cineva care făcuse multe lucruri bune. Asta a fost în 1965.
Următoarea amintire ‘istorică’ e din 1968. Eram undeva pe marginea unui bazin. În concediu cu părinții. Care părinți, împreună cu alți oameni din jur, ascultau ceva la un ‘tranzistor’ dat la maxim. ‘Tranzistor’ era cuvâtul folosit de românii din vremea aia pentru a denumi un radio pe baterii. Evident că nu înțelegeam nimic din ce auzeam acolo dar simțeam foarte multă mândrie amestecată cu îngrijorare.
La sfârșitul clasei a VIII-a, adică în primăvara lui ’76, domnul profesor Bucătaru – de istorie – ne-a ținut o lecție recapitulativă. În care ne-a explicat ce au fost Sovromurile, cum i-a convins Dej pe conducătorii sovietici să-și ia trupele din România în 1958, despre cum a ajuns Gheorghe Gheorghiu să poarte și numele Dej… Dupa care ne-a vorbit despre Primavara de la Praga și despre importanta discursului pe care îl ascultaseră parinții mei la radio. Despre cum rostirea acelui discurs îl transformase pe Ceaușescu într-un interlocutor pentru decidenții din afara lagărului socialist. Într-un interolocutor care vizitase deja de două ori SUA, care fusese primit la cel mai înalt nivel în China, în India, fusese în turnee prin America de Sud și Africa, de două ori în Iranul încă orientat spre Vest…
Cam tot în perioada aia am început să experimentez consecințele decretului nr. 770 din 1 Octombrie 1966. „Avînd în vedere ca întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalitatii şi sporului natural al populaţiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează: Articolul 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.” Prezervativele erau la mare căutare. Și se găseau doar pe piața neagră…
Îmi mai aduc aminte și de o discuție foarte interesantă avută cu mama mea. Secretară de BOB – adică cel mai mărunt secretar din ierarhia de partid, singurul post de conducere din structură care nu te transforma în activist plătit – de când am deschis eu ochii până la desființarea partidului. Devenisem suficient de mare să merg singur la film în oraș. Adică să iau tramvaiul câteva stații până la cinematografele de pe bulevard. Și să mă întorc după ora 10 seara… Problema fiind că până ajungeam eu acasă, se oprea apa caldă! Până în anul ăla, cred că tot 1976, apa caldă curgea tot timpul. Fierbinte! Bine, în Bacău – de exemplu – era cu program. De la introducerea termoficarii… Trei zile pe săptămână. Explicația, acolo, fiind lipsa de capacitate a centralelor termice. În București, în schimb, ni s-a servit o altă poveste. Că nu are rost să fie irosită atâta energie… De unde și întrebarea pe care i-am pus-o mamei mele: „ Ăștia opresc apa caldă exact când se întorc acasă muncitorii care vin de la schimbul doi. La ei se gândește cineva?”
Următoarea amintire e din armată. Am intrat în toamna lui ’80 și am ieșit în primăvara lui ’81. Când am intrat încă se mai găsea mâncare în magazine, când am ieși… bătea vântul! Primele câteva luni, cam până în Februarie, ne dădeau fasole cu costiță, mazăre cu carne, tocană de cartofi, ciorbe… mâncare la cazan. Multă și relativ bună. Ultimele luni, am făcut parte dintr-un fel de experiment. Au început să ne ‘furajeze’ cu o tocană făcută din ceapă, ceva grăsime și niște felii de cartof cu tot cu coajă. Care fuseseră conservați cumva. Erau fierți, adică nu mai aveau gust de cartof crud, dar ramâneau în același timp ‘întregi’. Adică trebuia să-i apeși destul de tare cu furculița dacă vroiai să-i terciuiești. Dacă aveai noroc, găseai și o bucățică de slănină. Dacă nu, nu…. Cam de 8-9 ori pe săptămână… Nu v-am spus încă? În ultimele luni începuseră să ne dea mâncare gătită și dimineață. Restul? Conducte, balast… Fasolea devenise trufanda! Iar mazărea dispăruse cu totul… Nu știți ce-s alea conducte și balast? Paste făinoase – adică macaroane, și orez. Macaroanele cu un sos alb în care erau vagi urme de brânză, băgate la cuptor în niște tăvi imense și apoi tăiate ca niște cărămizi iar orezul fiert cu sare și ceva grăsime. Culmea e că orezul era cel mai bun la gust. Dintre astea trei chestii…
În ’86 am terminat facultatea. Rămâne pe data viitoare.
nicichiarasa 