Archives for category: comunicare efectiva

Urletele din jur au o menire:
să ne facă să uităm că noi suntem pe scaunul șoferului.

Radu Hossu

Situația de acum seamănă destul de bine cu cea dintre cele doua războaie mondiale.
Germania lui Dolfi își lingea rănile produse de inepțiile din tratatul de la Versailles.
Rusia lui Putin își linge rănile pe care și le-a făcut singură în timpul încercării avortate de a trece la democrație.

Dolfi și Putin s-au folosit de ‘oportunitățile’ pe care le-au identificat, au confiscat puterea și s-au permanentizat la butoane.

După cum foarte bine știm, gestionarea unei ‘împărății’ seamănă cu mersul pe bicicletă. E mai ușor să pornești decât să te oprești. Între timp, n-ai voie să te oprești. Trebuie să te războiești tot timpul cu cineva!

Europa din vremea lui Dolfi – de voie, de nevoie și mai târziu decât ar fi fost cazul – s-a hotărât totuși să lupte. Să răspundă în mod adecvat și sustenabil pe termen lung agresiunii la care a fost supusă. De către Dolfi.
Ucraina din vremea lui Putin a pierdut și ea ceva vreme dar a reușit totuși să se mobilizeze. Chiar dacă mai târziu și nu chiar cu toată inima. Vezi corupția care diminuează ‘capacitatea de efort’.

Dându-și seama că ar rămâne singură, America lui Roosevelt s-a apucat până la urmă să ajute Europa. Inclusiv Rusia.
Dându-și seama că vine la rând, bucată cu bucată, Europa de acum s-a mobilizat până la urmă să ajute Ucraina. Chiar dacă mai târziu și nu foarte entuziast.

Mai sunt câteva lucruri trecute de multe ori cu vederea.

Capitalurile americane investite în Germania dintre cele două războaie mondiale. Capitalurile ‘nord-atlantice’ investite în Rusia.
Interesele Chinei. Care destabilizează scena într-un fel oarecum echivalent cu ceea ce a făcut Japonia imperială în acea perioadă din secolul trecut.
America lui Trump este în altă epocă evolutivă față de America lui Roosevelt.

La fel de puțin evident e și faptul că Europa – împreună – este, încă, cel mai mare și mai puternic agent economic și social. Și că ar putea strivi oricând Rusia, dacă aceasta nu ar avea arsenalul ei nuclear.

Principalele piedici aflate acum în fața Europenilor sunt “urletele” despre care vorbea Radu Hossu.
Fake-urile destinate să ne tulbure percepția și să ne întunece judecata.

Principalul lucru pe care îl ignorăm este faptul că Rusia este mult mai aproape de Europa decât de China.
Geografic, cultural, social…
Al doilea lucru pe care alegem să-l ignorăm este că America, chiar dacă europeană la origine, este la ‘pubertate’. Își pune la îndoială tradițiile.

În mod firesc, ca toate regimurile autocratice, dominația lui Putin asupra Rusiei se va încheia. La un moment dat, într-un fel sau altul. Chiar dacă Putin va reuși să numească un succesor și să-i consolideze puterea. Toate regimurile cu administrație centralizată se prăbușesc datorită selecției negative. Posturile de decizie sunt acaparate de yes-mani, ceea ce produce anchilozarea sistemului. Care devine incapabil să mai facă față!

Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să învățăm de la Putin.
Acesta își pune minionii să ne învrăjbească. Să ne facă să ne certăm între noi. Să ne exaspereze atât de tare încât să nu mai fim în stare să vedem realitatea.

Noi ar trebui să facem exact invers.
Să găsim o cale prin care să transmitem lumii – și în special poporului Rus – un mesaj coerent.
Accentul trebuie să fie pus pe coerență!
Puterea inspiră frică în timp ce coerența inspiră respect. Iar noi avem nevoie să fim respectați!
În felul acesta, doar în felul acesta, vom reuși să le transmitem Rușilor că împreună ne va fi mai bine.

Nouă chiar mai bine decât ne e acum, lor mult mai bine decât le este fiind la dispoziția lui Putin.

Aceiași coerență ne va ajuta în procesul de refacere a relației cu Statele Unite.

Singura cale prin care putem transmite un mesaj coerent, este să ne comportăm coerent.
Să spunem lucrurilor pe nume și să facem ce este de făcut!

Că dacă n-ar fi,
nu s-ar povesti.

Viola Tricolor.
Sau Trei Frați Pătați…

Au fost odată ca niciodată doi frați. Vitregi.
Bine, nu e foarte clar cât de vitregi sunt, cert este că toată viața lor – acum au împlinit 35 – s-au certat ca chiorii. Bine, la început au fost mai mulți… acum au rămas doar doi…
Pe ce se ceartă?
Pe ce se ceartă frații de obicei… pe bani!

Au găsit o sursă de bani – două, de fapt, dar legate între ele – și nu prea știu cum să o împartă.

O vreme au supt pe rând. Când unul, când altul. Acum, din cauze obiective, sug amândoi odată!

A, nu… asta nu înseamnă că s-au împăcat… Doar și-au dat arama pe față!

Înțelegerea era așa:
Cel care avea controlul sursei de bani, avea obligația să facă lucruri cu banii ăia.
Să păstreze o parte pentru el, normal, nu?, dar grosul ar fi trebuit folosit pentru altceva. Pentru lucrurile care chiar trebuiau făcute.

Cel care ar fi trebuit să verifice chestia asta – modul în care sunt cheltuiți banii – a cam dormit în cizme. Altă poveste lungă.
Cert este că, după o vreme, ‘adormitul’ dădea semne că urma să se trezească.

Prima măsură luată de cei doi frați a fost să se ia de mână. Ca să controleze mai bine banii ăia.
Și au început – de voie, de nevoie – să facă câte ceva din cele promise deja de mult.

Problema lor, a celor doi frați, e că fraierul care trebuia să-i controleze s-a trezit de câteva luni. Bine, nu de tot… Deocamdată e cam grogy…
De ce s-a trezit fraierul?

Pentru că rahatul puțea deja prea tare de sub covorul sub care era acuns.

‘Păi dacă controlorul e cât de cât treaz și ‘icebergul’ a devenit deja evident, care mai e problema?
De ce mai sunt cei doi frați la butoane?’

Pentru că frații și-au pregătit terenul. Și pentru că și-a băgat și dracu’ coada în toată treaba asta…

După cum v-am spus deja, la început au fost mai mulți frați în cursă.
Cei mai mulți au abandonat pe parcurs. Și i-au lăsat pe ăștia doi să se bată între ei.
Acuma, când rahatul a ajuns cât casa, cuțitul a ajuns la os iar fraierul e pe cale să se trezească și ceară socoteală, o parte dintre cei care abandonaseră s-au reactivat.

‘Bine, dar ce ce treabă are dracu’ în toată povestea asta?!?
Tot ce povestești tu e cât se poate de normal. Așa funcționează democrația. La un moment dat, oamenii se trezesc. Și cer socoteală celor aflați la putere…’

Păi da, asta dacă nu cumva are și ‘dracu’ ‘ vre-un interes în toată chestia asta…
Care drac, atunci când vrea să surpe pe cineva, nu dă cu paru’… Își bagă coada!
În cazul ăsta, dracu’ și-a adus aminte de, și l-a reactivat, pe unul dintre frații care abandonaseră. Care părea că abandonase… A pompat resurse în el și l-a scos în față!
Bine, după cum arată situația la teren, dracu’ nu s-a așteptat să aibă atât de mult succes!
În scenariul original, reactivatul ar fi urmat doar să bage zâzanie între cei doi frați principali. Să clatine puțin barca. S-o încetinească. Să-i mai ofere dracului puțin loc de manevră.

Și, mai ales, să arunce un văl pe ochii adormitului. Să-l legene la loc. Să-l zăpăcească de cap.
Poate doar-doar nu s-ar trezi de tot…

În situația asta, dracu’ joacă la două capete. La două capete din trei!
Dacă rămân cei doi frați, se perpetuează situația cu ‘boală lungă, moarte sigură’.
Dacă ajunge la putere cel reactivat de ucigă-l toaca, dracu’ își vede prada cu un pas mai aproape de porțile iadului.
Toată chestia – pentru dracu’ dar și pentru cei doi frați – e ca adormitul să nu cumva să se trezească de tot.

Astea două tabere, dracu’ și cei doi frați, sunt în situația „fă-te frate cu dracu’ până treci puntea.”

Adormitul ar face bine să se trezească odată.
Cei doi frați ar trebui să se întrebe dacă chiar vor să fie singuri cu dracu’ de partea cealaltă a punții.

Dracu’ și reactivatul nu prea au ce învăța din toate astea. Așa le sunt lor firile.
Dar adormitul si cei doi frați ar fi bine să înțeleagă de unde li se trage.
Să înțeleagă odată că toate furăciunile alea – făcute de frați și îngăduite, prin neglijență, de către adormit – ajung să se răzbune la un moment dat. Că tocmai furăciunile alea au fost crăpătura prin care și-a bagat dracu’ coada…

Întrebarea e „cine reușește să le spună ăstora că dacă se mai ceartă mult între ei, dacă își mai spun unul altuia ‘prostule’ în loc să-și asculte unul altuia păsurile, îi ia mama dracului?”
Pe toți! Înainte de a se termina PNRR-ul…

Problema cea mare a cogniției nu e aflarea adevărului.
Digerarea lui, pe de altă parte….

Auzită aseară la televizor
în timp ce dormitam pe canapea

Se plâng unii că IA este folosită în mod abuziv.
IA fiind o clasă de aplicații pe calculator. Care aplicații pot fi folosite, printre altele, pentru generarea de mesaje. Pentru generarea extrem de facilă a unor mesaje care par credibile unor ‘ținte’ alese special. Care mesaje ar putea fi generate și altfel dar la costuri prohibitive.

Înainte de a intra în fondul problemei, vă propun să urmărim împreună un clip.
Sau măcar să vă uitați la captura de ecran.

Nu reușesc să-mi dau seama dacă nu cumva și clipul ăsta o fi fost făcut tot de regizorul Inteligență Artificială după un scenariu scris de Marketerul fără Suflet!
Dacă a fost jucat de oameni reali…

Problema pe care o văd eu aici este de natura ‘incrementală’.
Este ușor să cobori, treaptă cu treaptă, dar este mult mai greu să urci la loc!
Dacă acceptăm clipuri din astea ca fiind ‘licențe poetice’ care încearcă în mod legitim să convingă consumatorul să aleagă un anumit produs… de ce ne mai mirăm atunci când ajungem să fim confruntați cu situații de genul:

De ce?!?

– Păi nu trebuie să mă descarc și eu?

Înțeleg foarte bine cum e asta cu ‘încărcatul’. Mai ales atunci când situația pare a fi nerezolvabilă. Fără ieșire…
Doar că plânsul, mai ales cel către cineva, nu rezolvă mare lucru! Doar scade puțin tensiunea. Presiunea din sufletul plângăciosului!
Are plânsul vreo influență asupra problemei care a generat tensiunea?

Doar dacă persoana căreia îi sunt adresate hohotele se apucă să rezolve problema…

Deci mesajul ar trebui adresat persoanei care este parte a conflictului!

Sau poate că plânsul este, de fapt, un strigăt de ajutor… Un mesaj adresat persoanei percepute ca fiind cea care poate rezolva problema, chiar daca nu este ea cea care a generat propblema!

Dar ce te faci cu plângăcioșii profesioniști? Cu cei care se plâng despre orice, din orice poziție?
Cu oamenii care nu se pot bucura de viață tocmai pentru că au ochi doar pentru ‘probleme’?
Cu oamenii care se plâng atât de mult încât cei din jurul lor nu mai știu când să-i ia în serios și când să ignore semnalele transmise?

Aici lucrurile se complică rău de tot. Mai ales atunci când sunt diferențe de opinii între cei care se plâng, în sufletul cărora apare și se acumulează tensiunea, și destinatarii mesajelor. Care văd lucrurile diferit și/sau care au găsit metode pentru a se debarasa de/ignora acea tensiune.

Până la urmă, fiecare situație trebuie analizată în mod individual. Nu există rețete.

Există totuși o experiență. Un set de întâmplări prin care am trecut fiecare dintre noi.
Experiența mea îmi sugerează că cel mai bine, pentru mine, este să încerc să rezolv problema. Singur sau împreună cu cine poate să mă ajute.
Dacă nu pot, atunci o ignor. Nu are rost să bag în seamă – adică să mă încarc cu – ceva ce nu poate fi rezolvat. Pun, în măsura în care sunt în stare, tensiunea la pământ. Fără ca ea să treacă prin corpul meu. Pentru că altfel n-am făcut nimic! Mă uzez degeaba și nimeni nu are nimic de câștigat din chestia asta.

– Și nu te plângi niciodată?

Când nu mai pot, plâng. Plâng în loc să mă plâng. Plânsul, de unul singur sau în compania cuiva, e o foarte bună metodă de a pune tensiunea la pământ. De a o descărca. De a o descărca fără a o arunca în cârca altcuiva…
Aici e marea diferență între a plânge și a te plânge.
Atunci când te plângi doar muți tensiunea aia dintr-un loc în altul. Mai bine o lași să se acumuleze în tine până când te mobilizează să faci ceva pe chestia aia!

Nota Bene.
A te plânge are foarte mult de a face cu modul în care pui problema. Este o mare diferență între „ajută-mă să fac ceva pe tema asta” și „vai, nu mai știu ce să mă fac cu chestia asta”. Cel puțin pentru unii oameni. Plângăcioșilor li se pare o metodă firească de adresare.
Care cică nu face altceva decât să sublinieze importanța problemei pentru cel care inițiază conversația.
Ceilalți găsesc modul acesta de adresare ca fiind extrem de neplăcut. De agresiv chiar.

O situație foarte greu de rezolvat apare atunci când un plângăcios reușește să agaseze un alt plângăcios. Niciunul dintre ei vrând să accepte că modul lor de a privi lumea, atenția lor pentru ‘detalii’, a fost ‘spațiul psihologic’ în interiorul căruia fiecare dintre ei și-a adus aportul la crearea tensiunii care băltește între ei.

Nota Bene 2.
Unii oameni se plâng, pe umerii unora care nu pot face nimic în situațiile respective, ca și cum ar face-o la ‘terapist’. Ca/în loc de o sesiune de psihoterapie.
Doar că de la un civil, oricât de binevoitor, nu vei primi mare lucru. Poate să-ți confirme că ai dreptate sau să-ți spună că te apropii de nebunie. Indiferent de nuanțele pe care civilul le va introduce în răspunsul său, plângăciosul este atât de pornit încât nu mai vede nuanțele. Odată pornit pe calea asta, plângăciosul mai vede doar în alb și negru. Cu mine sau împotriva mea.
Partea pe care am uitat să o mentionez este că de fiecare dată când te plângi îți accentuezi tendința plângăcioasă. Iar de fiecare dată când te plângi cu privire la ceva anume retrăiești experiența. Mai produci și mai acumulezi încă niște tensiune pe chestia aia!

Isus zicea:
„Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!“.
Apoi au tras la sorți, ca să-și împartă hainele Lui între ei.

Sunt unii oameni care, poate din neștiință, îl ajută din răsputeri pe ucigă-l toaca să semene zâzanie.
Între credincioși, între credincioși și necrecredincioși, între necredincioși… Să semene cât mai multă zâzanie intre oameni!
Fără măcar să aibe habar despre argumentele pe care le invocă.
Singurul lucru pe care îl fac cu o oarecare măiestrie este să răstălmăcească. Învățăturile cărții, temerile oamenilor…
Dar, mă repet, fără să înțeleagă – cu adevărat, despre ce vorbesc.
Fără să înțeleagă că taie creanga de sub picioare. Și pe cea de sub picioarele lor!

„BLASFEMIE f. livr. 1) Cuvânt prin care se ultragiază o divinitate.”

„Sateliții blochează abilitatea lui Dumnezeu de a ne supraveghea și interferează cu rutele de zbor ale îngerilor!!!” e o aberație mai mare decât creația. Decât creația lui Dumnezeu!
Și nu, spusele mele nu reprezintă vreo blasfemie. Eu nu sunt credincios!
Dar să fii creștin… și să pretinzi că îngerii au rute de zbor, rute care ar putea fi afectate de orbitele sateliților….

Iar să te pretinzi creștin și să spui că vre-una dintre abilitățile Dumnezeului pe care îl crezi/declari a fi atotputernic pot fi blocate de câteva ‘pietre aruncate pe cer’ de către niște bieți muritori este mai mult decât o blasfemie.
Este o aberație! O aberație descalificantă…

Luxul este o realitate 2.0.
Definită de noi.

Apa caldă – pentru spălat – este o realitate 1,0. Simțită de noi. Nu atât ‘organoleptic’ cât în ceea ce privește evoluția noastră.

Având apă caldă pentru spălat, am reușit să ducem la maturitate un procentaj mult mai mare dintre copii noștri. Mult mai mulți dintre adulții spălați la fund au reușit să ajungă la senectute…
Apa caldă pentru spălat a schimbat, profund, demografia.

Apa caldă o fi fost ‘imaginată’ de noi dar a fost, și a rămas, o realitate palpabilă.

Luxul, așa cum este el definit de marketeri și înțeles/acceptat de marele public, aduce beneficii doar celor care vând produse și servicii ‘de lux’.

Abia când cei care se ocupă cu ‘sensul vieții’ vor fi fost în stare să ne explice în ce lux ne scăldăm, atunci când ne spălăm cu apă caldă… abia atunci vom deveni capabili să înțelegem, cu toții, care este adevărata semnificație a acestui generos cuvânt!


Acu’ vreo două săptămâni, ne fură unu’ căruțu’. La supermarket.
Aproape sub ochii noștri.
Nu că oi fi eu vre-un tinerel da’ pe el viața a lăsat niște urme mai adânci…

– Ce faci, tataie?
– Păi și mie mi-a furat cineva coșu’…
– N-o fi ăla de-acolo? În spatele lui era un căruț cu vreo două chestii în el.
– Nu, pe ăla mi l-a lăsat mie. Aveam cheile și telefonul în coș. Portofelul e la mine da’ cheile… bine că e nevastă-mea acasă și pot să intru!

Nevastă-mea, care e mai ageră decât mine la chestii din astea:

– Ce număr ai la telefon? Hai să-l sunăm!

‘Hoțul’ încurcase cărucioarele. A venit cu coada între picioare. Era și el la fel de împovărat de viață precum păgubitu’.
Iar eu am rămas cu o nedumerire. Dacă îi furase cineva coșu’ și îi lăsase altul în loc, de ce a simțit nevoia să fure un al treilea?!? În loc să-l golească pe cel rămas în urmă?

Să fi fost o formă involuntară de a cere ajutor?

OXIMORON s.n. Procedeu stilistic care constă în a uni două cuvinte în aparență contradictorii
(de ex. tăcere elocventă)

pentru a da expresiei un caracter neașteptat.
[Pl. -one. / < fr. oxymoron, cf. oxys – deștept, moros – prost].

„Aici s-a murit…”

„Libertatea” este de părere că „analfabetismul funcțional, TikTok și misticismul religios au produs un cocktail fatal”

„Analfabetism funcțional” este un oximoron.
O expresie care sună bine. Care atrage. Nedumerește și stârnește atenția.
Și cu ce rămâne cititorul? Fiecare cu ce poate, bineînțeles…

Teoretic, un analfabet funcțional știe să citească dar nu înțelege mare lucru din ce citește.
– Hă?!?
Ce te miri? Foarte multă lume știe să mute piesele pe tabla de șah dar foarte puțini știu cu adevărat să joace. Așa și cu scrisul… Una e să scrii pe limba celor cărora te adresezi și altceva iese dacă scrii să atragi atenția. Cu orice preț… Iar undeva între aceste două extreme este situația în care cel care scrie nu prea știe bine pe ce lume trăiește… Nu neapărat din vina lui!

35 de ani am fost nedumerit. Nu înțelegeam sensul expresiei „Aici s-a murit pentru libertate”.
Cum adică „s-a murit”?!?

Poți să te speli. Poți să te trezești. La o adică, poți să te și omori. Singur.

Doar că cei care au murit în Piața Universității, pentru Libertate, au fost omorâți. Nu s-au omorât. Singuri…
Ei doar cereau libertate. Pentru ei, pentru noi…
Și atunci? Cum vine chestia asta cu „s-a murit?!?”

În 20 Septembrie 2024, aflăm de la Europa Liberă că „Dosarul Revoluției, cu Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu inculpați, retrimis la Parchetul Militar. Decizie definitivă.”
D-aia „s-a murit”! Pentru că în 35 de ani nu am fost în stare să aflăm, să ne lămurim, cum și de ce au murit oamenii ăia. Din 21 Decembrie 1989 până în Iunie 1990.

„Analfabetism funcțional” sună bine, nu?
Atât de bine încât nu se înțelege nimic…

– Parcă nu-ți plăceau formulările trase de păr… Făcute să sune… Ce înseamnă aia „nu se înțelege”?!? Poate că ești tu greu de cap și nu pricepi! Atâta vreme cât expresia are o definiție general acceptată…

OK. Hai să spunem că eu fac parte dintre cei care știu doar să mute piesele pe tabla de șah. Și care n-au habar de subtilitățile jocului…

„Orb funcțional” este o expresie cât se poate de clară, nu?
O persoană nevăzătoare care a învățat să se descurce de una singură. Nu e nevoie de vreo definiție general acceptată.
Prin similitudine, analfabetul funcțional ar fi o persoană care nu știe să citească dar reușeste să se descurce în viață. Sunt destul de mulți. Unii au și carnet de conducere dar asta e altă discuție…

„Alfabetism disfuncțional” sună ca dracu? Și d-aia a fost preferată expresia devenită deja clasică? Analfabetism funcțional?!?

Până la urmă, care e scopul comunicărilor noastre?
Să sune bine sau să transmită, clar, ce vrem să spunem?
Să ne dăm mari, să ne arătăm talentul, sau să ne înțelegem între noi?

Dacă noi vorbim pe nas, ce ne mai mirăm că vin niște propagandiști pe Tik-Tok și ne iau fața?
Răstălmăcind exact cuvintele pe care le-am golit noi de conținut?
În condițiile în care publicul țintă, publicul vizat de propagandiști, este deja exasperat?
Printre altele, și de faptul că în 35 de ani nu ne-am lămurit ce s-a întâmplat când cu schimbarea de regim politic!

Analfabetism funcțional…
Copiii noștri văd reclame cu „bibliografia de la curs poate aștepta, până la urmă e Crăciunul” și „Filme explozive pentru zile reci”. După care noi ne așteptăm ca ei să mai înțeleagă ceva din ce citesc…
Au renunțat cu totul la citit. Se uită doar la poze!
La pozele cu care acoperim noi gardurile….

Pleonasmul este frecvent în folosirea limbii,
fiind totdeauna un fenomen de redundanță în exprimare.
Este de cele mai multe ori o greșeală de logică,
dar atitudinea față de el ține de natura sa și de orientarea lingvistului care îl tratează.

V-ați uitat la dată?
Mai uitați-vă odată… Citiți și articolul…

‘Și ce legătură are toată chestia asta cu pleonasmul?!?’

Trei personaje în căutarea unui triplu plenonasm.
La Pirandello erau 6… personaje… să trecem peste…

Nimic nu e mai sigur decât moartea. Primul pleonasm.
Boala lungă duce, evident, la moarte. Pentru ca moartea vine sigur la capătul vieții. Al doilea pleonasm.
Boala lungă este, la rândul ei, ‘sigură’. Al treilea pleonasm!

‘De unde ai mai scos și prostia asta?!?’

Păi boala lungă e sigură pentru un motiv foarte simplu.
Ajungi să te obișnuiești cu ea!

Gândește-te doar la cât tușește un fumător. Înainte de a face cancer…

Cam așa și cu Georgescu ăsta!

Sunt foarte mulți supărați pe netul românesc.
Iar cei mai mulți dintre ei – cel puțin pe peretele meu de la facebuci – sunt supărați pe cei care au votat ‘schimbarea’. Pe cei care au vrut să-l schimbe pe Iohannis cu Călin Georgescu.

Principala acuzație adusă acestor oameni este prostia!
‘Cum poți să nu-ți dai seama că Georgescu spune numai prostii?!?’
După care își aduc aminte ‘stai așa, mai mult de 50% dintre elevi erau analfabeți din punct de vedere funcțional încă din 2021. Și de atunci nu s-au îmbunătățit lucrurile! N-ai ce să faci dom-le cu ăștia! Nu înțeleg nimic… trec argumentele peste ei ca apa peste penele raței!’

Hai să o luăm invers!
De la coadă la cap.

Dacă sunt atât de proști încât nu pricep nimic, cum de au putut fi convinși?!?
Dacă sunt atât de impenetrabili la argumente, cum de au reușit propagandiștii care îl împing pe Georgescu-n față să penetreze așa-zisa lor prostie?
Dacă sunt atât de proști, cum de au reușit să țină minte cu cine li s-a spus să voteze?!?

Nu sunt proști?
Doar răuvoitori? Răuvoitori plătiți de Moscova?

O parte da!
Adică cea mai mare parte dintre cei care comentează ‘pro’. Care ‘își aduc aportul’. Care contribuie la amplificarea ‘mișcării’.
Doar că aici n-ai ce căuta cu vre-un argument.
Oamenii ăștia sunt convinși!
Sunt convinși că ei sunt deasupra. Deasupra tuturor. Deasupra proștilor pe care îi conving.
Alături de cei care îi plătesc.
Alături de care vor sta la masa învingătorilor….

Așa cred ei…

Și uite-așa am ajuns la capatul firului.
La așa zișii proști care au votat așa cum li s-a spus.
La ‘proștii’ care ‘s-au lăsat păcăliți…’
La ‘proștii’ ‘pe care n-ai cum să-i convingi că au fost păcăliți’!

Am să fac o pauză aici.
Să vă întreb ceva.
Știți că mai sunt încă oameni convinși că Băsescu este un mare om de stat? Alții profund recunoscători lui Iliescu?
Și știți cât de mulți sunt cei convinși că Emil Constatinescu a fost cel mai prost președinte al României? ‘A fost’…

Să revenim.

Avem de a face cu o situație inedită.
Pentru prima oară ‘la adăpost’.
Pentru prima oară într-o relativă abundență.
Tarabele din București arată, în sfârșit, așa cum arătau cele din Budapesta în 1993…

Mihai Bravu, 27 Decembrie 2024

Și noi ne ducem după fentă?!?

Care ‘noi’?

Cei care am dormit 35 de ani?
Care am asistat impasibili la deteriorarea învățământului? „Analfabetismul funcțional” – un oximoron, un alt subiect de actualitate – n-a ajuns singur în halul ăsta! Noi l-am lăsat să cadă pe scări…
‘Noi’ care i-am reproșat lui Rațiu că ‘n-a mâncat salam cu soia’ după care ne-am peticit deficitul de cont curent cu banii trimiși în țară de căpșunari? Și de badante? Badante și căpșunari de care cam facem mișto de câte ori vine vorba despre ei….
Badante și căpșunari cărora le reproșăm că au votat cu Georgescu! Nu numai ei, dar ei în cea mai mare proporție…

În realitate, lucrurile sunt destul de simple.

‘Pe afară vopsit gardu’,
înăuntru leopardu’ .’

Doar că gardul a devenit transparent…

Tarabele or fi ele pline, și pensiile proapăt mărite, doar că oamenii au aflat, în sfârșit, cum e treaba cu deficitul de cont curent. Și cu serviciul datoriei externe…
Bine, nu prea înțeleg ei mare lucru. Deh, „analfabetismul funcțional” își face simțită prezența… Doar că tinerii au început să simtă că e ceva putred în Danemarca. Tinerii, adică cei pe umerii cărora va cădea povara datoriei externe…
Tinerii, adică cei de educația cărora nu prea ne-am ocupat! Noi, părinții lor. Nu altcineva…
Noi nu le-am spus care e alternativa. Alternativa la ceea ce avem acum. Și de care ne batem joc!

Tinerii care i-au votat pe ‘suveraniști’.
Tinerii care ne întreabă pe restul: „Da’ voi cum vă închipuiți că se poate schimba ceva dacă rămân la putere tot cei care ne-au adus în halul în care suntem?”

Proști? Că s-au dus după fentă?
Care dintre noi?!? Despre care dintre fente e vorba?

Până la urmă, o țară e ca un fel de echipă.
Când trag toți la căruță, ajung undeva. Mai la stânga, mai la dreapta… dar undeva.
Dacă prea mulți se cred la adăpost, dacă prea mulți ajung să credă că ‘ei se pot descurca singuri’… lucrurile încep să băltească.
Lucrurile să băltească și nemulțumirile să se adune.
Fiecare are ceva de reproșat și fiecare are ceva de revendicat!

Și uite-așa se adună, bob cu bob, frustrarea!

Care frustrare e materia primă de care se folosesc pescuitorii în ape tulburi!
Frustrarea este materia primă din care manipulatorii produc zâzanie!
Care manipulatori ne vor tehui de cap.
Care manipulatori își freacă măinile văzându-ne cum ne înjurăm unii pe ceilalți.
Care manipulatori se folosesc de greșelile noastre pentru a ne face mai slabi. Mai orbi.

Mai orbi și mai incapabili să pricepem ce ni se întâmplă!

Ne-am tot lăsat păcăliți de 35 de ani încoace.
Că n-am avut experiență în ale democrației, că la noi comunismul a fost mai nasol decât la alții, că noi n-am avut un Havel.
Ne-am obișnuit cu boala…

Da’ n-am murit încă!
Și dacă ne pricem la ceva… atunci ne pricem la supraviețuit.
Și la schimbat macazul, de fiecare dată când a fost cazul.

A cam venit cazul!

Cine v-a învățat mă să vă mâncați între voi?!?

Un ateu se plimba prin pădure, minunându-se de frumuseţile naturii :
Ce copaci impresionanţi! Ce râuri cristaline! Ce animale frumoase !
La un moment dat, în timp ce se relaxa, omul aude în spatele lui zgomote ciudate.
Când se întoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sănătos si cu poftă de mâncare.
Îngrozit, ateul o ia la fugă, însă ursul avea condiţie fizică mai bună decât a ateului, asa că îl urmează conștiincios…
Tipul era atât de îngrozit incât la un moment dat se impiedică si cade.
Ursul îl apucase deja de un picior asa că omul, paralizat de frică, răcnește:
– Doamneeee!!!.
În secunda următoare, timpul se opri, ursul îngheţă în poziţia in care se afla, pădurea ramase neclintită si o lumină se revarsă din cer. Tipul, socat, auzi o voce:
– Mi-ai negat existenţa toată viaţa, le-ai explicat si altora că sunt un mit, ai pus toată creaţia Mea pe seama intamplării cosmice… si vrei acum să te salvez? Pot eu să te consider credincios cu adevărat?
Ateul se uită fix in lumină si răspunse:
– As fi ipocrit să îţi cer brusc să mă consideri credincios, dar poate reusești să faci ca ursul să devină creștin?
– Foarte bine, răspunse vocea.
Lumina dintr-o dată a dispărut si zgomotul pădurii a revenit. Ursul il eliberă din ghearele sale, își împreună labele din fată și spuse:
– Doamne, binecuvântează aceste bucate. Amin.

– mariana bârsan-

See less”

Pentru conformitate:
Tot ce vedeti mai sus a fost luat cu copy-paste de pe FB. Inclusiv virgulele.
https://www.facebook.com/photo/?fbid=8736234676444584&set=a.136280366440101

Citind tărășenia asta, mi-am adus aminte de un banc.
De pe vremea când bancurile de genul ăsta erau colportate doar între oamenii care aveau întredere unii într-alții. Până la proba contrarie, bineînțeles…

Un român, un neamț și un american sunt prinși de canibali.
– Știți care e cioaca. Acuma, că v-am prins, organizăm un festival. Voi o să fiți cina. Singurul mod în care puteți scăpa este să ne cereți ceva ce nu avem.
Americanul își făcea deja planuri despre cum să plece de pe insulă:
– Rachete. Sigur n-aveți așa ceva!
– Un Stinger e bun? Du-te bă țîcă și adu unul dintre Stingerele alea pe care le-am găsit în C-ul ăla 17 care a căzut în junglă anul trecut. Mai țineți minte ce fraged a fost pilotul? Duceți-l pe fraierul ăsta să se spele… a făcut pe el…
Neamțul, deja îngrijorat:
– Un BMW ?…
– Avem câteva… au căzut niște containere în apă acu vreo doua cicloane… creștem găini în ele… containerele le-am făcut magazii… vrei să le vezi?
– Tu, românule? Ai ceva de cerut?
– Eu vreau să vorbesc cu secretarul organizației de bază. Sigur trebuie să fie un om înțelegător!
– Cu cine?!? Și ce e aia „organizație de bază”?!?
– Cum, n-aveți organizație de bază?!? La voi cum e organizat Partidul?
– Ce e aia „partid”? N-avem așa ceva… Hai că ai scăpat! Ce chestie, ești primul…
– Nu despre „partide” e vorba. Despre Partid. Partidul Comunist!
– Tu nu-nțelegi că n-avem așa ceva? N-avem nici un fel de partid și cu atât mai puțin vre-unul comunist!
– Nici UTC? Nici sindicat? Nici Frontul Democrației și Unității Socialiste?
Păi dacă nu aveți așa ceva, atunci cine v-a învățat să vă mâncați între voi?!?

Cam așa și cu ‘poanta’ de la început.
Cea în care Dumnezeu – dumnezeul persoanei care a redactat bancul – face mișto de ateu…
Nu cred că asta a fost intenția persoanei respective dar ‘bancul’ ăsta reușește să descrie perfect o anumită variantă de ‘creștinism’. Varianta aia, cunoscută mai ales sub denumirea de sectă, care își îndeamnă adepții să-i disprețuiască pe toți cei care au păreri. Alte păreri decât cele validate de conducătorul sectei…