Archives for category: comunicare efectiva

Vorbeam într-o postare anterioară despre cum funcționează o armată.
Soldații luptă încercând să supraviețuiască, ofițerimea decide despre cum să atingă obiectivele strategice iar subofițerii – cureaua de transmisie fără de care se rupe filmul – transpun deciziile ofițerimii în practică încercând să minimizeze pierderile/costurile.

E simplu de intuit, chiar și pentru cei care n-au făcut armata, că membrii fiecăreia dintre cele trei categorii decid sub presiunea unor motivații diferite.
Soldații nu prea au timp să se gândească la altceva decât la supraviețuirea de fiecare clipă. Sunt prea obosiți de interacțiunea continuă cu cei care și pe care vor să-i omoare ca să se mai gândească și la altceva. Strict din punct de vedere statistic, bineînțeles.
Ofițerii, cu cât mai înalți în grad și mai depărtați de linia frontului, se ocupă mai ales cu gândirea strategică. Cum să facă să îndeplinească obiectivele primite de la conducerea supremă.
Aici e nevoie să facem o pauză pentru a înțelege gândirea militară. În timpul unei campanii nu e timp pentru despicat firul în patru. Deciziile sunt luate pe picior, experiența personală și flerul jucând un rol foarte important. Cei care ajung să ia decizii de nivel mai înalt sunt oameni trecuți deja prin ‘foc’. Ajungi să iei decizii importante abia după ce un lung șir de decizii anterioare s-au dovedit, în practică, a nu fi fost greșite. A fi fost suficiente pentru a fi permis măcar supraviețuirea. Ceea ce conferă decidenților, supraviețuitori, o suficient de mare încredere în sine. Încredere în sine care crează premizele unor decizii suficient de rapide încât să fie operabile în timp util. În același timp, ofițerii – mai ales cei superiori – sunt, de obicei, suficient de departe de linia frontului încât supraviețuirea lor fizică nu reprezintă o prioritate. Nici măcar pentru ei. În același timp, un lung șir de decizii măcar ne-greșite crează premizele pentru ca trupa să aibă din ce în ce mai multă în decident.
Subofițerii sunt în cea mai interesantă poziție. Foarte aproape de linia frontului. Adică în același pericol în care sunt și soldații. Având mult mai multe informații despre ce se întâmplă. Și mai ales despre ce urmează să se întâmple. Peste toate astea având și responsabilitatea de a transmite în susul lanțului de comandă informații precise și de calitate despre ce se întâmplă pe linia frontului.

Nu e de mirare că anumiți teoreticieni militari consideră corpul de subofițeri ca fiind coloana vertebrală a armatei.

Am să închei introducerea menționând faptul că armatele își iau resursele din afara sistemului și că tot de acolo primesc și obiectivele.

Acuma, că am terminat ‘pregătirea de artilerie’, voi trece la clasa de mijloc.

Până nu demult, până la mijlocul secolului XX, lucrurile erau clare. Societățile, toate mai puțin triburile indigene de prin jungle, erau împărțite în trei mari categorii.
‘Clăcașii’, ‘seniorii’ și clasa de mijloc.
Bineînțeles că erau diferențe de la o societate la alta. Cu privire la numere… Rolurile funcționale ale celor trei clase au fost aceleași de când a apărut diviziunea socială a muncii.

Clăcașii au muncit. În brânci. Încercând să supraviețuiască de la o zi/saptămână/an la următoarea diviziune calendaristică.
Seniorii au căutat drumul înainte. Oarecum la adăpost de ceea ce ar fi putut să le aducă viitorul. Am să revin.
Asta în timp ce membrii clasei de mijloc au fost cei care au făcut totul posibil. Chiar dacă în anumite momente numărul lor a fost extrem de limitat.

Am promis că voi reveni la relativa izolare a seniorilor față de consecințele deciziilor lor. Față de viitor.
Termenul cheie aici este ‘relativă’. Toți seniorii cu scaun la cap știau că sunt ‘muritori’. Că li se aplică și lor legile naturii. Dar în același timp se socoteau a fi fost la adăpost de legile oamenilor. Deasupra lor. Pentru că ei le făceau… Tocmai acest confort psihologic era cel care le facilita luarea unor decizii ‘curajoase’. Cu impact foarte mare și cu un grad mare de imprevizibilitate a rezultatului final.
Clăcașii nu aveau probleme din astea. Nu știau ce le rezervă/poate aduce viitorul. Și, oricum, nu erau interesați de asta pentru că ei nu ar fi putut face nimic. De unii singuri… Mai degrabă pentru că nu aveau resurse, nu pentru că nu ar fi știut ce ar fi trebuit făcut!
Singurii care aveau o brumă de resurse – atât materiale cât și timp pentru a medita la subiecte – precum si suficiente informații pertinente – atât despre realitatea de la teren cât și despre intențiile seniorilor – erau cei din clasa de mijloc.
Cu alte cuvinte, cei din clasa de mijloc, din punct de vedere funcțional, erau – și continuă să fie – singurii cu adevărat și pe deplin interesați de bunul mers al societății! Al întregii societăți.
Nu erau – și nici nu s-au simțit vreodată – la adăpost de consecințele evenimentelor curente. Adică de consecițele deciziilor luate în/cu privire la societate. Așa cum s-au simțit seniorii. Dintotdeauna, cu toate că, în realitate, singura schimbare semnificativă dintre un regim autoritar și următorul fiind înlocuirea garniturii de seniori de la vârful regimului.
Asta în timp ce clăcașii nu s-au simțit vreodată ca având ceva de spus. Așa că, extenuați fiind, nici măcar nu au mai fost preocupați de problemele care ‘nu erau de nasul lor’.

Această ‘împărțire’ explică foarte bine de ce toate regimurile autoritariste au suferit crize sistemice. De ce orice schimbare a avut nevoie de câte o revoluție. Sau măcar de o lovitură de palat.
Toate regimurile autoritariste au ceva în comun. Cureaua de transmisie funcționează într-o singură direcție. Toate capetele se uită doar în sus. Informația circulă într-o singură direcție… Resursele – materiale, spirituale și de timp, sunt alocate dintr-un singur centru de putere și cu un singur scop. In interesul și după mintea celor care populează centrul de putere!
Ceea ce face ca schimbarea să apară doar atunci când supraviețuirea întregului sistem este pusă în balanță. Și atunci doar dacă suficient de mulți dintre cei care urmează să sufere consecințele lipsei de schimbare înțeleg ce urmează să se întâmple… și au suficiente resurse pentru a face ceva

Abia atunci când și unde rolul clasei mijlocii a putut fi interpretat cu suficient de mult aplomb, abia acolo schimbarile au putut fi puse în practică pe măsură ce provocările au fost identificate de membrii societății.
Identificate și expuse în forum.

„Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris un articol intitulat ”Apel către lichele”. La jumătatea lunii ianuarie 1990 a fost difuzat la TVR. Apoi a fost publicat în Revista ”22”. Apelul a tulburat societatea. El le-a cerut lichelelor să se căiască și să nu mai confiște cuvinte precum ”libertate”, ”dreptate” și ”popor”.”

Erau deja acolo. La putere. Doar că nu puteau să se desfășoare.
Liiceanu știa că urmau să facă tot ce le stătea în putere să-și mențină pozițiile. Să cucerească și restul.
Așa că s-a gândit să facă un apel.
De bună credință fiind, sper că făcuse apel la inteligența lor. Că încercase să le explice, oricât de tangențial, că nici o formă de dictatură nu a supraviețuit prea multă vreme.
Știm cât efect a avut apelul respectiv. N-o fi fost Liiceanu suficient de convingător…

După 35 de ani, pe 22 aprilie 2025, cu 12 zile înainte de niște alegeri prezidențiale decisive, Gabriel Liiceanu își începe un nou text prin a aminti ”Apel către lichele”. El face un nou apel, la ”poporul român, care doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm. Poate va face efortul să se trezească”.

Un alt apel. Către un alt destinatar!
După 35 de ani de conviețuire cu lichelele – Gabriel Liiceanu este și un destul de priceput om de afaceri, grupul Humanitas e pe profit cel putin din 2017 – filozoful a înțeles că este cazul să schimbe foaia!

Situația este cel puțin neclară.
În ultimii 35 de ani România a progresat enorm. După orice criteriu. De la PIB pe cap de locuitor până la …
OK, suntem tot la coada clasamentului. Cel puțin în Europa. Doar că aproape toți locuitorii României de astăzi trăiesc mult mai bine decât trăiam în ultimul deceniu al orânduirii comuniste.
Și atunci? De ce să nu lăsăm ‘lichelele’ să continue? Că doar ele au fost la putere în ultimii 35 de ani. Direct sau indirect…

Pentru că oamenii s-au trezit.
Bine, nu de tot. Pentru asta ar fi trebuit ca cineva să le fi explicat, de-a lungul celor 35 de ani de navigat în beznă tulbure, ce urmează să se întâmple dacă nu ne vine odată mintea la cap.
Oamenii, odată treziți, au început să facă comparații. Nu cu ‘ce a fost înainte’, au uitat deja, ci cu ‘ce ar fi putut să fie’.

Iar această nemulțumire a lor – firească de altfel – a fost confiscată de următoarea generație de lichele.
Care au instrumentat exasperarea oamenilor și au inventat tot felul de ‘vehicule ideologice’ cu ajutorul cărora să profite de situația existentă.
Să dea jos lichelele de până acum – sau măcar să le aducă ‘la picior’ – și să se înscăuneze ei în fruntea bucatelor.

OK, primul pas a fost făcut.
Filozoful a înțeles.
O fi oare în stare să mobilizeze masele?
Or fi în stare ‘curelele de transmisie‘ să preia mesajul și să-l difuzeze în mod eficient?

Am ‘făcut’ armata. Demult.
Subofițerii se comportau de parcă ei ar fi fost alfa și omega.
Eram extrem de mirat cum de un sergent major își permitea să contrazică un maior când locotenenții tremurau în fața căpitanilor. N-am înțeles nimic și apoi am uitat.
După care am terminat facultatea. M-am dus, mândru nevoie mare de ing.-ul pe care îl purtam înanitea numelui, acolo unde căpătasem repartiția. La fabrica în care urma să construiesc socialismul.
Așa inginer cum eram, am fost pus sub ascultarea unui maistru. El era șeful unei echipe de întreținere, eu stagiar pe lângă el.
Acolo mi-am adus aminte de subofițerii din armată… Bine, pe vremea aia armata română era o anomalie. Avea foarte mulți ofițeri, în special inferiori, și prea puțini subofițeri. Am înțeles asta mult mai târziu.

Atunci când am înțeles ce e aia o curea de transmisie!

Până la urmă, din punct de vedere profesional/funcțional, există trei feluri de oameni.
Cei care execută, cei care dau ordinele și cei care fac ca ordinele să fie executate.

Numărul celor care fac parte din fiecare categorie depinde de domeniul de activitate.

Armata lui Ștefan cel Mare avea un strateg, o grămadă mai mică sau mai mare de oșteni în funcție de situație și câțiva alergători care transmiteau ordinele lui Ștefan către fiecare dintre corpurile de oaste. Bine, am simplificat un pic…
O armată ‘modernă’ – adică cele din al doilea război mondial – aveau o grămadă de soldați, o grămăjoară de subofițeri și câțiva ofițeri. Ofițerii se ocupau de conducerea operațivă, subofițerii țineau totul laolaltă iar soldații făceau ce era de făcut.
Cam aceiași situație există și în locuri unde trebuie prestată multă muncă fizică. Săpatul de șanțuri, exemplu. Pe vremea când șanțurile erau săpate cu mână. O mulțime de oameni cu lopeți, câțiva șefi de echipă și unul cu teodolitul care le spune tuturor pe unde trebuie să fie șanțul.

Din punct de vedere practic, executanții nu știu ce să facă până când nu li se spune.
Șeful cel mare nu se poate face auzit de către toată lumea – și, oricum, nu știe să vorbească pe limba lor.
‘Intermediarii’ n-ar putea să facă singuri toată treaba și, oricum, nu au viziunea de ansamblu.

De ceva vreme încoace, lucrurile s-au schimbat dramatic.
Atât în armată cât și în civilie.

Clasa de mijloc a devenit majoritară.

Lucrurile au devenit atât de complicate încât aproape că nu mai există cârcași. Iar cei care au rămas sunt la mare preț.
Aproape toți executanții au diverse calificări. Nu mai pot fi tratați ca și cum ar fi niște proști.
Pentru că nu sunt – nu au fost niciodată, și pentru că, pentru prima oară, nu mai pot fi schimbați între ei!

Ștefan cel Mare avea nevoie de 500 de soldați. Oricare dintre ei avea de făcut, fiecare cum putea, cam același lucru. Acum specializarea este atât de mare, chiar și în armată, încât într-un pluton abia daca mai găsești câțiva oameni cu exact aceleași calificări. Bine, la o adică – adică atunci când se ajunge la lupta corp la corp – toți sunt reduși la același numitor, doar că acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar…

Într-o întreprindere economică, de orice natură, situația e de aceiași natură.
Fiecare om are câte o calificare. Destul de adâncă. Și fiecare are câte altceva de făcut. Sarcinile repetitive sunt indeplinite de către roboți – în curând și de aplicații ‘inteligente’, iar toți vorbesc aceiași limbă!
Șeful cel mare se poate adresa direct – și de multe ori chiar o face – oricăruia dintre executanți!

Ușor, ușor, a dispărut ‘cureaua de transmisie’. Pentru că, cel puțin aparent, nu a mai fost nevoie de ea.
Cam toți ‘executanții’ sunt considerați ca făcând parte din clasa de mijloc.
Legătura dintre cei care dau ordinele și cei care le execută se face ‘pe direct’.

Doar că, între timp, am început să ne certăm între noi ca chiorii!

De când mă știu eu – am început să vorbesc ca babele – n-a existat atâta ‘diviziune socială’ câtă e acum.
Unii zic că e din cauza internetului. Că din cauza ‘rețelelor sociale’ fiecare dintre noi își găsește o ‘bulă’ în care se simte bine. Că fiecare își certifică, lui, apartenența la bulă prin desconsiderarea celor care nu fac parte din ea. Și că fenomenul se amplifica prin ‘validare reciprocă’. Adică membrii bulelor se bat reciproc pe umeri, confirmându-și unul altuia cât de deștepți și frumoși sunt. Spre deosebire de toți ceilalți…

Membrii bulei din care fac și eu parte sunt OK, toți ceilalți sunt nașpa.

Adică de la o diviziune extrem de adâncă a muncii am ajuns la un fel de disoluție socială!

Fenomen explicat și prin faptul că a dispărut cureaua de transmisie.
Cei care constituiau legătura dintre segmentele societății. Care erau specializați în așa ceva!

Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’
De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…

Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.

De ce Nicușor Dan?

Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.

Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili.
Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’?
După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.

‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’

Aici paradoxul se adâncește și mai tare.
Trăim într-o democrație.
Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți.
Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.

În același timp, ne-am împărțit în tabere.
Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei.
‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.

Situația este, de fapt, cât se poate de simplă.
Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating…
Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că…
Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei…
Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor.
Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…

Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…

Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema.
Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!

‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.

Cică nu capeți ce meriți.
Doar ce accepți!

De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?

Hai să o luăm altfel.
Încă ne mai lasă să votăm, corect?
De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?

Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm…
Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi.
Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?

„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!

Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm.
Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem.
Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.

Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!

Și cât mai mulți.
Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.

Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu …
Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.

Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.

Ce mesaj trimitem atunci când votăm?
Că avem încredere!
În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!

Pentru simplul motiv că alternativa e groaznică!

Răspunsul scurt:
‘nu se știe până nu încercăm’!

Am explicat la Digi 24, în această seară, ce înseamnă, în esență, dacă Președintele României va fi Nicușor Dan sau Crin Antonescu (nu există altă variantă, realist vorbind), lucru pe care îl vom ști deja pe 4 mai seara, în funcție de care din cei doi se va califica, alături de George Simion, în finală.
Nicușor Dan Președinte înseamnă reforme ale instituțiilor statului, combaterea corupției și o abordare diferită a guvernării, cel mai probabil cu Ilie Bolojan premier și cu o coaliție PNL-USR-UDMR-PSD. Pe scurt, înseamnă schimbare.
Crin Antonescu Președinte înseamnă că nu se schimbă nimic iar puterea reală rămâne, conform Protocolului actual al coaliției, la premierul Ciolacu, pasagerul din avionul firmei Nordis, respins la vot de români pe 24 noiembrie (primul și singurul Președinte al PSD din 1990 încoace care nu reușește să intre în turul al doilea, dar care a rămas, paradoxal, la putere în România). Pe scurt, înseamnă continuarea a ceea ce a fost până acum în politica românească.
Firește, nu indicăm oamenilor pe cine să voteze, dar definim alternativele. Fiecare este liber să aleagă pe cine dorește și respectăm opțiunile cetățenilor. Unii preferă schimbarea politică, alții continuitatea.
Avem însă obligația, ca specialiști și invitați ai presei, să explicăm cele două variante posibile.

Vorbeam într-o postare anterioară despre ce este democrația.
O metodă ‘ieftină’ prin care guvernații îi schimbă pe guvernanți.

‘Ieftină’ în sensul că fără mare tărăboi.

‘Schimbarea’ vine oricum. Panta Rei. Observația a fost făcută demult. Demult de tot.
Schimbarea poate fi preventivă. Atunci când guvernații plictisiți de un anumit set de guvernanți îi schimbă pe aceștia cu alții. Simplu, conform regulilor pertinente de la momentul respectiv.
Sau curativă. Atunci când le ajunge cuțitul la os, „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ”, guvernații disperați își iau soarta în mâini. După principiul ‘decât în halul ăsta, mai bine „după noi, potopul”!

În ultima vreme – adică de la Hitler încoace – a mai fost inventată o metodă.
Preluarea puterii de către o dictatură prin intermediul unor ‘alegeri libere’.

Dacă ne uităm cu atenție, avem de a face cu o revoluție mascată.
Cei dispuși să voteze pentru un viitor dictator sunt exact disperații dispuși să facă orice numai să scape din status quo-ul în care simt că se sufocă. În realitate, oamenii nu sunt proști. Chiar manipulați fiind, ei știu ce fac.
Manipulatorii doar îi pornesc, nu le spun ce să facă. Folosindu-se de ‘materialul clientului’, adică de greșelile comise de guvernanții aflați la putere, îi ațâtă pe guvernați.
Exasperați de un șir aparent interminabil de greșeli, ațâțați de propaganda provocatoare – dar care face vorbire ‘deformată’ despre niște lucruri cât se poate de palpabile, o parte dintre guvernați devin dispuși să încerce o variantă mai ‘drastică’ de schimbare.

Și restul?

Restul se întreabă ‘Da’ se mai poate schimba ceva?’.
Da, se poate. Se poate orice, cu condiția să încercăm.

‘Da’ ce garanție avem că dacă alegem schimbarea moderată chiar o să se întâmple ceva?’

Asta da întrebare de un milion de lei!
Avem două garanții.
Garanția că dacă alegem extremism, ajungem la dictatură.
Și garanția că dacă o mai ținem mult așa, ajungem tot la dictatură! Exasperații vor fi atât de mulți, și atât de exasperați, încât viitorului dictator îi va fi foarte ușor să preia puterea.

Dacă alegem schimbarea moderată, avem doar posibilitatea.
Posibilitatea de a ne apuca de treabă.
Posibilitate care lipsește în cazul celor două variante garantate.

Știm cum a fost în dictatură. Încă mai știm.
Știm și cum a fost în semi-democrația în care trăim de 35 de ani.
Mult mai bine decât în dictatură dar nu atât de bine precum ar fi putut să fie!
Ceea ce i-a exasperat pe mulți dintre noi.
De unde și nevoia de schimbare.
Dar nu are nici un rost să ne întoarcem la dictatură!
Doar pentru că unii au făcut niște ‘greșeli’. Și noi ne-am făcut că nu-i vedem…

Chiar dacă volant, verba lasă urme!

Remember the old adage, ‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’. True courage consists in doing what is right, despite the jeers and sneers of our companions.
The Christian Recorder, 1862

However fleetingly, words do scare!
Otherwise, why bother?!?

And since I really doubt that enough of you will follow the link and read the entire article, here’s another interesting thing.

The earliest citation of it that I can find is from an American periodical with a largely black audience, The Christian Recorder, March 1862

Which means that back in 1862 there were enough black people interested in reading. Enough to constitute an audience for a periodical! A periodical which dealt in words…

„La Realitatea e mafiotism”.
„Însă închiderea unei televiziuni reprezintă un gest extrem,

care n-ar face decât să prezinte imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul”.

Ce înțeleg eu din toată chestia asta:

Cătălin Tolontan, redactor șef de meserie, a înțeles cât de importantă este presa.
„Becali fără televiziuni nu exista.”

Becali a înțeles că dacă lași un ‘mafiot’ să-și facă mendrele, acesta va continua până în pânzele albe.
Calificativul de ‘mafiot’ aplicat televiziunii în cauză îi aparține lui Tolontan. Și presupun că știe despre ce vorbește. E de meserie…

Tot Tolontan ne spune că „închiderea unei televiziuni este un gest extrem”.
Foarte corect. Ăsta fiind și motivul pentru care o televiziune nu poate fi închisă cu una, cu două.
Dar pe de altă parte…

imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul…


Pe bune?!?
Chiar n-ar trebui să ne impacientăm, măcar un pic, atunci când „mafia” pune mâna pe un post de televiziune?
Ideologia lor e să sperie. Dacă nu te clintesc, nu au nicio reținere să atace familii, oameni fără nicio legătură cu subiectele, pe cei care nu se pot apăra,…

„Dar acesta” NU „este prețul unei societăți libere”!
Locul în care cineva își poate pune în aplicare o astfel de „ideologie”, fără „nici o reținere”, n-are nici o legătură cu societatea liberă!
Aici avem de a face cu o societate care încă își caută drumul!
Suntem în situația în care „mafioți” de toate culorile încearcă să bage bețe în roate unei societăți care se străduie din răsputeri să iasă la lumină!

De fapt, toată lumea gândește,
dar de gândit rațional sunt foarte puțini

CTP

Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.

Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.

De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?

În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…

Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat.
Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?

În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?

Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!

‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’

Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.

Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz.
Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!

Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă.
Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva.
Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?

Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri.
Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână.
Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți.
Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor.
Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’

Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere.
În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.

Democrația este cea mai puțin proastă formă de guvernare.
Winston Churchill

După criteriile de astăzi, Churchill numai democrat nu era.
Făcea mișto de femei, îi desconsidera pe toți cei care nu erau albi – și mai ales pe indieni…
Ca toți englezii vremii, era foarte sensibil la ‘diferențele de clasă socială’.
Cu toate astea, făcea apologia democrației!
Poate că știa el ce știa…

Am vorbit mai devreme despre care e treaba cu democrația. Despre ce aduce ea în plus.
„Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă.
Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii.
Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…”

Ce-i face pe cei de la putere să se dea jos de pe scaune atunci când li se termină mandatele?

Statul de drept este o convenție.
O convenție implicită care a evoluat către ce este acum în funcție de condițiile locale.
Care condiții locale au influențat, decisiv, modurile în care funcționează fiecare dintre statele care există acum.

‘Adică ce vrei să spui? Că toate statele care există acum sunt ‘state de drept’?!? Inclusiv Coreea de Nord, de exemplu?’

Excelentă întrebare.
Răspunsul, ca aproape întotdeauna, este inclus în întrebare.
Depinde pe cine întrebi. Kim Yong Un, „L’etat c’est lui”, ar răspunde că da. Că atâta vreme cât voința lui este respectată Coreea de Nord rămâne un stat de drept.
Toate statele contemporane fac apel la ‘drept’. La un set de norme, formalizate sub formă de legi, despre care toată lumea știe că ar trebui să fie respectate.
Nici un stat modern nu mai poate funcționa fără un astfel set de norme formalizate. Indiferent de cât de abuziv-arbitrare ar fi acestea. Pentru că în absența acestor norme formalizate, fiecare ar face ce l-ar tăia capul. Și așa, prea mulți dintre noi fac ce îi taie capetele… Dacă nimeni n-ar mai respecta vreo lege – ar fi ca și cum n-ar mai exista nici o normă formalizata – ne-am afla în plină anarhie. N-ar dura mult – situația ar degenera extrem de repede – dar ar fi foarte ‘intens’.

Nici măcar nu-ți poți imagina ce s-ar putea întâmpla?
E foarte normal. Noi am trăit – de ceva generații – într-o lume normală. Într-o lume cu reguli. Chiar și războaiele se duc după niște reguli… De exemplu, după ce ne-am lămurit care-i treaba, nimănui nu i-ar trece prin cap să folosească arme nucleare… Pentru că și ceilalți au suficient de multe încât nu merită!
Cam așa și cu celelalte reguli. Cei mai mulți oameni, adică cei normali la cap, sunt convinși – conștient sau inconștient – că nu merită. Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi conștienți de chestia asta…
Cu alte cuvinte, aproape toți oamenii – cu voie sau chiar inconștient – respectă regulile aproape tot timpul. Indiferent de ce e în sufletul lor, cei mai mulți oameni respectă culorile semaforului. Relativ puțini fură. Nu prea vezi oameni bătându-se pe stradă… Și așa mai departe…

Modul acesta de comportament colectiv face posibilă funcționarea societății.

Faptul că noi ne-am comportat ca și cum am fi înțeles și acceptat că ‘așa’ e mult mai bine decât să fi facut fiecare cum ne tăia capul ne-a adus unde suntem acum.

Faptul că cei care s-au născut în societăți deja democratice au continuat tradițiile respective a făcut ca societățile democratice să o ducă mult mai bine decât cele conduse în mod autocratic.
Faptul că unii au reușit, cum necum, să treacă de la dictatură la democrație a reprezentat un imens salt înainte.

Nu mă credeți?
Uitați-va în jur!