Archives for category: an electoral

„Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este şi al tău.
 Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm,
pentru că acest frate al tău era mort
şi
acum trăieşte,

era pierdut şi a fost găsit!“

Cum, necum, Guvernoiu – noua versiune – s-a apucat de treabă.
Reforme, alea… alea…, după cât îi taie capul.
Sunt și ei atât de pricepuți pe cât de bine i-am ales noi!

Și noi?
Noi ce facem?

Care noi?!?
Noi, presa!
Pentru că doar gura presei se aude. După cum e și normal…
Presa și influencerii ce influențează, de bună voie sau în servicu comandat, pe toate canalele. Pe toate canalele media apărute ca o consecință a dezvoltărilor ‘tehnologice’…

Și ‘noi’?
Noi… ăștia… ăștia care am votat! Ăștia care am tot votat în ultimii 35 de ani…
Și care am reușit să supraviețuim, cu bune și cu rele!
Care am supraviețuit experimentului comunist. Așa aberant cum a fost el.
După care am supraviețuit tranziției. Și procesului de democratizare. De integrare în UE….
Că integrarea în NATO a cam fost pe șestache… Nici nu ne-am dat seama că s-a întîmplat!

Noi, adică ‘noi ăștia’, am ajuns într-un punct de inflexiune.
Când să ne bucurăm și noi de roadele muncii din ultimii 35 de ani – de integrarea în UE, în Schengen și de protecția oferită de NATO – tocmai am descoperit că ‘împăratul e gol’.
Că vistiernicii în care am tot avut încredere – adică pe care i-am tot votat – au lăsat bugetul în pielea goală.
Cum, necum… vistieria e goală!

Deocamdată a ajuns la butoane o (semi)nouă garnitură. Tot ca urmare a votului nostru.
Care garnitură, repet, s-a apucat de treabă. Pe cât îi duce mintea…
Și noi? Reacția noastră? Exprimată prin presă și prin gura influencerilor?

Bolojan ar fi trebuit mai întâi să…!
Nu e normal ca poporul să sufere ca urmare a deciziilor proaste luate de (o parte dintre)foștii/actuali guvernanți!
Dragos Anastasiu și toți ceilalți care au dat vreodată mită și au recunoscut acest lucru denunțîndu-i pe cei care au primit-o n-au ce căuta în aparatul de stat!

Înțelepciunea populară pretinde că ‘hoțul neprins, negustor cinstit’.
Isus, că tot o ardem cu cât de creștin-ortodocși suntem, și-a învățat ucenicii că doar cei cei care n-au păcătuit vreodată au dreptul să ‘arunce cu piatra’….

‘Bine, bă! Da’, până la urmă, tu ce vrei să spui cu toată polologhia asta?!?’

Vreau să aduc aminte că toți am dat șpagă.
Unii mai mult, alții mai puțin… Unii recunoaștem, măcar în sinea noastră, alții nu…
Și că noi trăim astăzi consecințele deciziilor noastre. Deciziilor pe care le-am luat împreună!

Nu știu ce trebuia să fi făcut Bolojan.
Nici măcar nu știu dacă Anastasiu – și ceilalți ca el – ar trebui/putea să facă parte din aparatul de stat. Au experiență, știu care sunt urmările șpăgii, dar nu se pot bucura de încrederea publicului.
Dar știu că dacă ne mai coim mult în loc să ne uităm adânc în oglindă… o să ne ia mama dracului!

Și e păcat.
Abia ce se luminase de ziuă!

Cu cine ai ieși la o cafea?
Cu cineva care te respectă chiar dacă nu îți înpărtășește toate ideile

sau cu cineva care te jignește de câte ori observă că nu ești de acord
cu ceva din ce tocmai a spus/făcut?


Când facem o astfel de analiză e bine să nu pierdem din vedere câteva ‘amănunte’.

Facem parte din tot felul de ‘tabere’. Când eram tânăr, era la mare modă ‘conflictul’ dintre rockeri și depeche-șiști. Mai ține cineva minte cine erau Depeche Mode?!?

Fiecare tabără – politică sau de orice altă natură – este constituită din trei secțiuni.
Lideri, strat suport și aderenți.

Al doilea amănunt de care trebuie să ținem cont este diferența dintre cauză și vinovăție.
Tindem, pentru că este foarte comod, să atribuim vinovății, din prima, chiar și atunci când ne-ar fi nouă mult mai bine dacă am înțelege mai întâi cauzele. Cauzele care stau la baza situației pe care trebuie să o evaluăm. Înainte de a decide…

Când nu ne convine direcția în care se îndreaptă o anumită tabără, tindem să-i considerăm pe toți vinovați. Pe toți cei care se îndreaptă în acea direcție.
Și când îi considerăm vinovați avem tendința de a nu-i mai respecta. Sau, în orice caz, de a-i respecta mai puțin pe cei care se îndreaptă în altă direcție decât cea în care ne îndreptăm noi.

Tocmai ce am făcut o pauză. Și am trecut prin dreptul unui televizor.

Antena 3, dezbatere între oamenii lui George Simion și câțiva dintre cei care susțin varianta Nicușor Dan.
După cinci minute am ajuns la concluzia că George Simion nu ar exista, ca fenomen politic și/sau social, dacă nu ar fi suficient de multe persoane dispuse să spună orice, să facă orice fel de echilibristică verbală – indiferent de cât de penibilă – în sprijinul Ideei.
Ideeii că ce?!? Ce întrebare e asta?
Nu contează ce idee. Nu contează ce este în interiorul Ideeii! Contează doar faptul că aceea este Ideea.
Ideea care a fost deja expusă și care trebuie apărată până în pânzele albe. Împotriva oricărei evidențe!

Și am mai învățat ceva.
Cei care apără ideea inclusivă, cea în interiorul căreia fiecare dintre noi ne putem căuta un loc în care să trăim, nu au nici o șansă. În măsura în care cei care organizează astfel de ‘confruntări’ permit celor convinși că doar ei au dreptate să vorbească peste rând. Să întrerupă. Să fragmenteze discuția în așa hal încât ascultătorii să nu mai înțeleagă nimic.
Atâta vreme cât organizatorii dezbaterii permit celor convinși că doar ei au dreptate să se manifeste de parcă ei ar deține adevărul absolut.
De fapt, un astfel de comportament denotă faptul că organizatorii respectivi chiar acceptă varianta celor convinși. Varianta că adevărul convinșilor este singurul adevăr adevărat!

Pauza s-a terminat, capul la fund.

Ce vreau să spun cu chestia asta?

Că nici eu n-aș merge la o cafea cu liderii/inițiatorii unei tabere care merge într-o direcție pe care eu o consider a fi greșită. Atât de greșită încât îi duce în prăpastie pe cei care o urmează. Sinucidere curată!
Poate doar dacă aș fi și eu lider de tabără și aș încerca să fac ceva… Doar că atunci aș acționa în interes de serviciu. Ca persoană oficială și nu ca un simplu om.
Poate nici cu membrii din stratul de suport. Care, cel puțin teoretic, știu încotro se îndreaptă lucrurile. Și care ar trebui să-și asume responsabilitatea. Inclusiv pentru consecințele pe care urmează să le tragă chiar ei. Și ei… De prea multe ori nu este cazul. De prea multe ori, cei din stratul de suport se comportă de parcă ei ar fi undeva în afara evenimentelor. De parcă acele evenimente nu urmează să le definească și lor soarta. Dar dacă sunt dispuși să poarte o discuție onestă… în loc să continue cu îmbârligăturile…

Cu aderenții e altă situație. Cei mai mulți dintre ei au motivele lor pentru a fi acolo. Motive de ordin personal.
Liderii/conducătorii și cei din stratul suport se așteaptă la niște câștiguri personale ca urmare a rolului pe care se pregătesc să-l joace. Iar cei mai mulți dintre aderenți sunt acolo din motive ‘închipuite’. Cred ei, au fost convinși de către cei din stratul de suport, că ‘așa trebuie să fie’. Nu atât că lor, personal, le va fi mai bine ci doar că ‘așa e bine/normal să fie lucrurile.’ Adică au fost păcăliți!

E foarte simplu să-i considerăm pe toți ca fiind vinovați. Pentru ce se întâmplă. Pentru direcția în care merge întreaga tabără. Da’ o fi bine?

Atunci când extindem pătura de vinovăție și asupra aderenților ne tăiem, nouă, creanga de sub picioare. De sub picioarele noastre.

Ratăm șansa de a înțelege cum de a fost atât de ușor pentru cei din stratul de suport să-i păcălească pe aderenți. Ce i-a făcut atât de susceptibili. Care au fost condițiile în care s-au lăsat manipulați atât de ușor!
Și, mai ales, ratăm orice șansă de a intra în dialog cu ei. De a-i convinge. Și de a fi convinși cu privire la porțiunea lor de adevăr. De a afla ce i-a mânat în luptă!

Răspunsul scurt:
‘nu se știe până nu încercăm’!

Am explicat la Digi 24, în această seară, ce înseamnă, în esență, dacă Președintele României va fi Nicușor Dan sau Crin Antonescu (nu există altă variantă, realist vorbind), lucru pe care îl vom ști deja pe 4 mai seara, în funcție de care din cei doi se va califica, alături de George Simion, în finală.
Nicușor Dan Președinte înseamnă reforme ale instituțiilor statului, combaterea corupției și o abordare diferită a guvernării, cel mai probabil cu Ilie Bolojan premier și cu o coaliție PNL-USR-UDMR-PSD. Pe scurt, înseamnă schimbare.
Crin Antonescu Președinte înseamnă că nu se schimbă nimic iar puterea reală rămâne, conform Protocolului actual al coaliției, la premierul Ciolacu, pasagerul din avionul firmei Nordis, respins la vot de români pe 24 noiembrie (primul și singurul Președinte al PSD din 1990 încoace care nu reușește să intre în turul al doilea, dar care a rămas, paradoxal, la putere în România). Pe scurt, înseamnă continuarea a ceea ce a fost până acum în politica românească.
Firește, nu indicăm oamenilor pe cine să voteze, dar definim alternativele. Fiecare este liber să aleagă pe cine dorește și respectăm opțiunile cetățenilor. Unii preferă schimbarea politică, alții continuitatea.
Avem însă obligația, ca specialiști și invitați ai presei, să explicăm cele două variante posibile.

Vorbeam într-o postare anterioară despre ce este democrația.
O metodă ‘ieftină’ prin care guvernații îi schimbă pe guvernanți.

‘Ieftină’ în sensul că fără mare tărăboi.

‘Schimbarea’ vine oricum. Panta Rei. Observația a fost făcută demult. Demult de tot.
Schimbarea poate fi preventivă. Atunci când guvernații plictisiți de un anumit set de guvernanți îi schimbă pe aceștia cu alții. Simplu, conform regulilor pertinente de la momentul respectiv.
Sau curativă. Atunci când le ajunge cuțitul la os, „să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să vrem noi sânge, nu pământ”, guvernații disperați își iau soarta în mâini. După principiul ‘decât în halul ăsta, mai bine „după noi, potopul”!

În ultima vreme – adică de la Hitler încoace – a mai fost inventată o metodă.
Preluarea puterii de către o dictatură prin intermediul unor ‘alegeri libere’.

Dacă ne uităm cu atenție, avem de a face cu o revoluție mascată.
Cei dispuși să voteze pentru un viitor dictator sunt exact disperații dispuși să facă orice numai să scape din status quo-ul în care simt că se sufocă. În realitate, oamenii nu sunt proști. Chiar manipulați fiind, ei știu ce fac.
Manipulatorii doar îi pornesc, nu le spun ce să facă. Folosindu-se de ‘materialul clientului’, adică de greșelile comise de guvernanții aflați la putere, îi ațâtă pe guvernați.
Exasperați de un șir aparent interminabil de greșeli, ațâțați de propaganda provocatoare – dar care face vorbire ‘deformată’ despre niște lucruri cât se poate de palpabile, o parte dintre guvernați devin dispuși să încerce o variantă mai ‘drastică’ de schimbare.

Și restul?

Restul se întreabă ‘Da’ se mai poate schimba ceva?’.
Da, se poate. Se poate orice, cu condiția să încercăm.

‘Da’ ce garanție avem că dacă alegem schimbarea moderată chiar o să se întâmple ceva?’

Asta da întrebare de un milion de lei!
Avem două garanții.
Garanția că dacă alegem extremism, ajungem la dictatură.
Și garanția că dacă o mai ținem mult așa, ajungem tot la dictatură! Exasperații vor fi atât de mulți, și atât de exasperați, încât viitorului dictator îi va fi foarte ușor să preia puterea.

Dacă alegem schimbarea moderată, avem doar posibilitatea.
Posibilitatea de a ne apuca de treabă.
Posibilitate care lipsește în cazul celor două variante garantate.

Știm cum a fost în dictatură. Încă mai știm.
Știm și cum a fost în semi-democrația în care trăim de 35 de ani.
Mult mai bine decât în dictatură dar nu atât de bine precum ar fi putut să fie!
Ceea ce i-a exasperat pe mulți dintre noi.
De unde și nevoia de schimbare.
Dar nu are nici un rost să ne întoarcem la dictatură!
Doar pentru că unii au făcut niște ‘greșeli’. Și noi ne-am făcut că nu-i vedem…

Cum am ajuns aici?

Printre altele, și pentru că diverși comentatori confundă politica cu sportul.

Poți comenta un meci ‘din tribună’. Fără să ții vreodată cu vreo echipă. Poate chiar fără să-ți placă sportul respectiv. Sau sportul în general… Tot ce trebuie să faci este să vorbești/scrii în așa fel încât să pară că te pricepi.
Poți face chestia asta, pe termen cât de lung, pentru că din postura de comentator nu te interesează rezultatul meciului. Nu te interesează ce se întâmplă pe teren. Cu sportivii. Sau chiar cu sportul în general…
Tot ce te interesează, pe tine, este să te citească/urmărească suficient de mult public plătitor încât să o duci bine. Să o duci tu bine…

Când vine vorba despre politică… treburile sunt ușor mai complicate. De la un moment dat încolo, ce se întâmplă ‘pe teren’ începe să te afecteze și pe tine. Indiferent de cât de comentator neutru ești tu, de la un moment dat încolo, deciziile luate de către cei de la putere vor începe să aibă efect și asupra ta.

Faptul că unii dintre comentatori au început să spună lucrurilor pe nume, așa cum le văd ei, e de bine. De acum mai depinde doar de noi să deosebim grâul de neghină. Adevărul de minciună. Care dintre comentatori e sincer, care e vândut și care nu înțelege mare lucru.
Faptul că mai sunt mulți, mulți comentatori, care ‘o ard’ pretinzând că se păstrează echidistanți e un simptom al confuziei în care continuăm să ne bălăcim.

Cert este că de la un moment dat încolo, neutralitatea ‘spectatorilor’ începe să fie favorabilă agresorilor.
Ca atunci când cineva își bate nevasta și vecinii nu se bagă.
„Păi nu vezi cât de mare e? Dacă îmi dă și mie o labă!”
Ce n-am priceput noi, încă, este că genul ăsta de oameni nu se opresc singuri. După ce își ‘termină’ nevestele, se constituie în gașcă și își iau vecinii la rând. Unul câte unul.
Adică pe noi…
Dacă tot ne-am obișnuit! Ei să bată și noi să ne uităm, crezând că nouă n-o să ne vină rândul!

Și de ce vorbesc despre comentatori?
În loc să spun eu ‘lucrurilor pe nume’?!?

Din două motive.

Pentru că noi judecăm situația în care ne aflăm după știrile pe care le primim.
Care știri, fiecare dintre ele, sunt, în realitate, doar niște ‘comentarii’ pe marginea faptelor. Niște relatări!Relatări redactate de către cei care le scriu. Unele factuale, altele …
Până nu învățăm să le deosebim între ele și până nu vom pretinde ca aceste relatări să fie sincere – adică să reprezinte poziția onestă a celui care relatează cu privire la faptul relatat – …

Și pentru că, poate chiar mai ales pentru că!, toate judecățile noastre sunt tot niște ‘comentarii’.
Niște comentarii pe care le facem noi, în sinea noastră, înainte de a lua o hotărâre.

Și acum hai să vedem:
Câți dintre noi avem răbdarea să ne aplecăm cu atenție minuțioasă asupra torentului de informație care ne este vârât pe gât?
Câți dintre noi avem răbdarea să verificăm ce auzim/citim?
Și câți dintre noi avem onestitatea – față de noi înșine, în primul rând – să ne dăm jos ochelarii ideologici înainte de a citi ceva? De a judeca ceva?
De a comenta ceva, chiar și atunci când o facem doar în sinea noastră?

Nu de altceva.
Doar pentru că, în cele din urmă, toate acestea se vor întoarce doar împotriva noastră!

OXIMORON s.n. Procedeu stilistic care constă în a uni două cuvinte în aparență contradictorii
(de ex. tăcere elocventă)

pentru a da expresiei un caracter neașteptat.
[Pl. -one. / < fr. oxymoron, cf. oxys – deștept, moros – prost].

„Aici s-a murit…”

„Libertatea” este de părere că „analfabetismul funcțional, TikTok și misticismul religios au produs un cocktail fatal”

„Analfabetism funcțional” este un oximoron.
O expresie care sună bine. Care atrage. Nedumerește și stârnește atenția.
Și cu ce rămâne cititorul? Fiecare cu ce poate, bineînțeles…

Teoretic, un analfabet funcțional știe să citească dar nu înțelege mare lucru din ce citește.
– Hă?!?
Ce te miri? Foarte multă lume știe să mute piesele pe tabla de șah dar foarte puțini știu cu adevărat să joace. Așa și cu scrisul… Una e să scrii pe limba celor cărora te adresezi și altceva iese dacă scrii să atragi atenția. Cu orice preț… Iar undeva între aceste două extreme este situația în care cel care scrie nu prea știe bine pe ce lume trăiește… Nu neapărat din vina lui!

35 de ani am fost nedumerit. Nu înțelegeam sensul expresiei „Aici s-a murit pentru libertate”.
Cum adică „s-a murit”?!?

Poți să te speli. Poți să te trezești. La o adică, poți să te și omori. Singur.

Doar că cei care au murit în Piața Universității, pentru Libertate, au fost omorâți. Nu s-au omorât. Singuri…
Ei doar cereau libertate. Pentru ei, pentru noi…
Și atunci? Cum vine chestia asta cu „s-a murit?!?”

În 20 Septembrie 2024, aflăm de la Europa Liberă că „Dosarul Revoluției, cu Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu inculpați, retrimis la Parchetul Militar. Decizie definitivă.”
D-aia „s-a murit”! Pentru că în 35 de ani nu am fost în stare să aflăm, să ne lămurim, cum și de ce au murit oamenii ăia. Din 21 Decembrie 1989 până în Iunie 1990.

„Analfabetism funcțional” sună bine, nu?
Atât de bine încât nu se înțelege nimic…

– Parcă nu-ți plăceau formulările trase de păr… Făcute să sune… Ce înseamnă aia „nu se înțelege”?!? Poate că ești tu greu de cap și nu pricepi! Atâta vreme cât expresia are o definiție general acceptată…

OK. Hai să spunem că eu fac parte dintre cei care știu doar să mute piesele pe tabla de șah. Și care n-au habar de subtilitățile jocului…

„Orb funcțional” este o expresie cât se poate de clară, nu?
O persoană nevăzătoare care a învățat să se descurce de una singură. Nu e nevoie de vreo definiție general acceptată.
Prin similitudine, analfabetul funcțional ar fi o persoană care nu știe să citească dar reușeste să se descurce în viață. Sunt destul de mulți. Unii au și carnet de conducere dar asta e altă discuție…

„Alfabetism disfuncțional” sună ca dracu? Și d-aia a fost preferată expresia devenită deja clasică? Analfabetism funcțional?!?

Până la urmă, care e scopul comunicărilor noastre?
Să sune bine sau să transmită, clar, ce vrem să spunem?
Să ne dăm mari, să ne arătăm talentul, sau să ne înțelegem între noi?

Dacă noi vorbim pe nas, ce ne mai mirăm că vin niște propagandiști pe Tik-Tok și ne iau fața?
Răstălmăcind exact cuvintele pe care le-am golit noi de conținut?
În condițiile în care publicul țintă, publicul vizat de propagandiști, este deja exasperat?
Printre altele, și de faptul că în 35 de ani nu ne-am lămurit ce s-a întâmplat când cu schimbarea de regim politic!

Analfabetism funcțional…
Copiii noștri văd reclame cu „bibliografia de la curs poate aștepta, până la urmă e Crăciunul” și „Filme explozive pentru zile reci”. După care noi ne așteptăm ca ei să mai înțeleagă ceva din ce citesc…
Au renunțat cu totul la citit. Se uită doar la poze!
La pozele cu care acoperim noi gardurile….

Tocmai am descoperit că moașa satului e hoață.
Și bețivă, pe deasupra.

Ce facem?
O dăm afară? Și punem în locul ei o nebună mincinoasă și fără pic de experiență?

Sau stăm cu ochii pe cea despre care știm măcar ce-i poate pielea?
Stăm cu ochii pe ea! N-o mai lăsăm să fure! O ținem departe de băutură!

Și nu mai dăm vina pe moașă atunci când copiii făcuți la beție ies neputincioși…
Că nici noi n-am fost ușă de biserică!
Moașa asta ne-a fost colegă de bancă în școala generală.
Am tras-o de coadă. Și am făcut mișto de ea cînd n-a intrat la medicină.
După care i-am dus o șpagă când am avut nevoie de serviciile ei. Să ne ia pe noi înainte… Inaintea celor care nu știau ‘cum stă treaba’… Că de, noi ne știam de mici!
Și dacă am văzut că-i place șprițul, tot noi am început să-i cărăm băutură. Să ne lase în pace să ne facem și noi menderele…

Când vom învăța că fiecare sat are moașa pe care o merită, abia atunci se vor ridica dintre noi niște moașe care vor face treabă ca lumea.
Care vor ajuta viitorul să se nască în loc să ne tot răsucească ochii către ceafă!

‘Înainte’ nu era mai bine. ‘Înainte’-le ăla e mort.
Singura speranță e în față. Înainte!

Cică poporul are întotdeauna dreptate!
Nu?!?

Teoria susține că democrația merge singură înainte.
Că democrația, spre deosebire de dictatură, nu are nevoie de cineva care să-i spună ce să facă.
Cum să facă…
Că democrația – că poporul care se autoguvernează în mod democratic – e în stare să aibă grijă de propria sa soartă.

Istoria ne arată că da, dictaturile se prăbușesc în mod firesc. Asta e natura lor.
Modul dictatorial de conducere inhibă capacitatea unei societăți de a se adapta la schimbările din jurul ei.
Greșelile sunt băgate sub preș. Se acumulează acolo și constituie o piatră de moară.
Atunci când societatea – oricum anchilozată de dictatură – încearcă să facă față unei provocări neașteptate capacitatea ei de reacție este grav afectată de greșelile acumulate și nerezolvate la timp.
Democrația, atâta vreme cât ramâne autentică – adică funcțională, elimină elementele care o trag înapoi. Pe cei care bagă greșelile sub preș.
Democrațiile se prăbușesc și ele. Sunt nenumărate exemple. Dar abia după ce își îngăduie luxul de a renunța la ceea ce face posibil modul cu adevărat democratic de luare a deciziilor.

Funcționarea democratică a societății se bazează pe două condiții.
Fiind o strategie de supraviețuire – chiar dacă doar implicită – necesită ca cei care o aplică să aibă atenția focusată pe scopul comun.
Fiind o strategie de supraviețuire în grup – chiar dacă această caracteristică este doar implicită – funcționează doar atunci când măcar o majoritate a grupului acționează în comun. Dacă se respectă și se ajută unii pe alții.

Ați fost vreodată pe munte? Acolo sus, unde n-ai ce căuta dacă n-ai bocanci?
Acolo unde trebuie să fii nebun să te duci de unul singur?
Acolo unde vremea se poate schimba de la o oră la alta?
Ați asistat vreodată la o intervenție a Salvamontului?

Ce-i face pe oamenii ăia să-și riște viețile pentru a salva niște necunoscuți?
Credința că fiecare dintre semenii noștri merită să fie ajutați?
Credința că doar împreună – cu toate că nu ne cunoaștem între noi – putem merge mai departe?

Toată lumea e de acord:
Așa nu se mai poate!

Există doua variante.
Schimbarea din interior sau schimbarea din ‘exterior’.
Schimbare din exterior înseamnă revoluție.
Prefer schimbarea din interior.
Doar că e nevoie ca această schimbare din interior să fie operaționalizată de un grup mare de oameni. De o majoritate.

Unul câte unul, oamenii se pierd pe drum. Îi înghite ‘sistemul’.
Chestia asta funcționează în ambele direcții.
Dacă sistemul e funcțional, îi ejectează pe aberanți.
Dacă sistemul e pe drumul cel rău, îi marginalizează pe cei capabili. Nu-i aruncă de tot – sistemul are nevoie și de oameni care să facă ceea ce trebuie făcut – doar îi ține ‘la respect’. Până se ‘dau pe brazdă’ sau până pleacă singuri.

Suntem într-un fel de cerc vicios.
Foarte mulți dintre cetățeni, adică prea mulți, aleg să nu mai voteze. ‘N-ai cu cine, dom’le’!
Prea mulți dintre oamenii de calitate aleg să nu se implice în politică. ‘Nu vezi ce fel de oameni sunt scoși în față?’
Foarte mulți dintre ‘comunicatori’ crează în spațiul public impresia că ‘politica e murdară’.

Cum ieșim?
Cu toții!
Altfel ne mănâncă – unul câte unul, pe fiecare dintre noi – cei care nu înțeleg că, de fapt, își taie și lor craca de sub picioare.

„Mă consider un fel de jurnalist, în măsura în care ceea ce mă interesează este actualitatea, ce se petrece în jurul nostru, ce suntem, ce se întâmplă în lume. Filosofia, până la Nietzsche, avea ca rațiune de a fi eternitatea.
Primul filosof-jurnalist a fost Nietzsche. L-a introdus pe „azi” în câmpul filosofiei. Înainte de el, filosofia cunoștea timpul şi eternitatea. Nietzsche, însă, avea obsesia actualităţii.
Consider că viitorul noi îl facem. Viitorul este felul în care noi reacţionăm la ceea ce se petrece, este modul în care noi transformăm în adevăr o mişcare, o îndoială.
Dacă vrem să fim stăpâni peste viitorul nostru, trebuie să ne punem în mod fundamental problema zilei de azi. Iată de ce, pentru mine, filosofia este un fel de jurnalism radical.”

Michel Foucault

„Stăpâni peste viitorul nostru”…
Dacă nu definim bine termenul – și care o fi „binele” ăsta?!? – s-ar putea să nu ne placă viitorul ăla odată ajunși acolo!

„Stăpâni” adică ‘prin noi înșine’? Fără inputuri venetice?
„Stăpâni” adică unii dintre noi la butoane iar ceilalți ‘după marea mila noastră’? Și ce ne facem dacă ajung ceilalți la butoanele alea?!?
„Stăpâni” adică având atâta încredere în noi înșine încât facem ce ne taie pe noi capul? Doar ce ne taie pe noi capul? Fără să ne mai uităm în jur?
Stăpâni în primul rând peste pulsiunile noastre? Capabili să ne ascultăm între noi înainte de a purcede spre un viitor asumat ca fiind incert? Și cu toate astea încă încrezători că împreună putem răzbi mai ușor decât separați?

Pentru cei cu amintiri încă proaspete de la lecțiile de materialism științific și dialectic – ăsta era numele de cod pentru marxism pe vremea când mă duceam eu la școală – și pentru cei cu nostalgii comuniste am să mai adaug câteva considerații.

Poate că cel mai atrăgător aspect al marxismului a fost, și continuă să fie, ‘certitudinea’. Atât pentru ‘gânditori’ cât și pentru oamenii de rând.
Oamenii de rând au nevoie de siguranță. De siguranța zilei de mâine și de măcar impresia/aparența că îi pasă cuiva de ei.
Gânditorii – fie ei oameni de știință sau filozofi – au nevoie să-și ostoiască disonanța cognitivă. Toți oamenii cu o educație rațională știu foarte bine că realitatea nu poate fi cunoscută. Că toți agenții cunoscători pot dezvolta, chiar și împreună, doar o înțelegere limitată a celor ce se întamplă. Sunt multe explicații cu privire la chestia asta dar putem accepta acest lucru, pe moment, ca pe o axiomă.
Pentru a-și ostoi această disonanță, gânditorii raționali – adică atei sau agnostici – au nevoie – și ei, similar cu teiștii – să se agațe de o ancoră exterioară lor.

Ecce materia!
Materia cu legile ei imuabile… Determinismul de toate nuanțele… Aproape cu nimic diferit de determinarea cu care Zeul își apleacă atenția asupra creației sale.
Aspectul delicat introdus de determinisme – indiferent de natura și originile acestora – este că acestea reduc prea tare disonanța cognitivă. Disponibilitatea omului de a-și păstra mintea liberă. De a mai fi dispus să analizeze variante… după ce a ajuns la o ‘concluzie rațională’!
Indiferent dacă premiza pentru raționamentul dus până la capăt a fost de natură științifică sau de natură divină, raționamentul însuși devine literă de lege. Acesta fiind, de fapt, procesul prin care comportamentul rațional se transformă în comportament raționalizator.
Neajunsul fundamental al oricărui proces rationalizator fiind acela, ați ghicit, că induce cecitate. Adică ‘orbește’. ‘Ia mințile’. Îl face pe om incapabil să se mai adapteze. Individual și în grup.
Devine incapabil să mai genereze variante. Alternative care să-i faciliteze evoluția. Merge înainte indiferent de consecințele faptelor sale. Care fapte/acțiuni au avut la bază niște concluzii raționale, nu? Așa trebuia acționat în momentul ăla! Și ăsta este drumul pe care trebuie mers în continuare.
Ei bine, asta este una dintre semnificațiile conceptului de ‘stăpân’.
Și explicația pentru faptul că orice dictatură, orice ‘stăpânire’ – inclusiv cea comunistă, se termină, inexorabil, în prăpastie.
În disperare.

Mai puțin ‘stăpânirea de sine.’
Disponibilitatea de a ‘întoarce și celălalt obraz’. De a asculta, cu respect și atenție, alte păreri în afară de cea proprie. În afară de părerea deja proprie…

Ce faci tovarășe cu atâta hârtie igienică?
Mă pregătesc.
Pentru ce?!?
Vin vremuri căcăcioase…

Ne tot întrebăm de unde ni se trage… modul în care funcționează societatea.
Modul în care interacționăm între noi.

Acuma… n-o fi comunismul de vină pentru tot ce ni se întâmplă!
Mai ales că au trecut 34 de ani de atunci.
Doar că metehnele nu trec singure. Trebuie să scăpăm noi de ele!
Curațenia nu se face singură. Nici măcar sufletul nu se curăță fără un pic de efort din partea celui în cauză.

Ascultați-l pe ‘sărbătorit’ înainte de a citi mai departe.

Nu cred ca mai înțelegea cu adevărat ce citea…

Textul ăla era mai degrabă o confesiune.
Accepta faptul că cei care făceau recepțiile erau incompetenți, corupți sau amândouă laolaltă.

Dacă ar fi început cu ‘Următorii cetațeni au fost condamnați pentru abuz/neglijență în serviciu pentru că au acceptat recepționarea unor utilaje necorespunzatoare’ și apoi le atragea atenția celor nearestați încă ce urma să li se întâmple dacă mai continuau așa… era o chestie! Așa cum a citit el ce primise pe foaie…. ‘Să avem grijă să nu se mai întâmple…’

Ce fel de dictator mai era ăsta?!?

Nu cumva ne-am făcut-o cu mâna noastră?
Atât atunci cât și acum?

Nu cumva ne-am furat/ne furăm singuri căciula?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu