Recenta măsura legislativa de creștere a sprijinului financiar pentru mamele cu mai mulți copii a stârnit diverse și variate reacții.

Ana Măiță, de la Asociația Mame pentru Mame, spune ca banii suplimentari pot fi de un real folos dar că această inițiativă ar trebui să fie doar începutul. ‘Este nevoie de îmbunatațirea reală a infrastructurii de sprijin a celor care încearcă să crească copii in Romania. Creșe, grădinițe, asistență medicală, stimulente fiscale pentru cei care angajează în mod legal bone, etc., etc….’
„Părinţii nu au o problemă cu a face copii în România, au o problemă când e vorba să-i crească. Şi este dureros să aleg să-i crescă în alte state, care, culmea, poate nu au aşa indemnizaţii generoase pentru creşterea copiilor, dar au un sistem de suport pentru părinţi mult mai bine pus la punct.”

Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei, ne sugerează ca, înainte de a continua același gen de măsuri pe care le-am folosit și până acum, să încercăm să înțelegem de ce atât de multe cupluri tinere renunță să facă copii sau se opresc la unul, cel mult doi urmași.

Teoria evoluționistă susține că fenomenele apar ca simple întâmplări și se perpetuează în măsura în care acestea se potrivesc cu setul de condiții care determină o situație sau alta.

Deci, pe urmele Profesorului Ghețău, să căutam care sunt acele condiții care ii ‘încurajează’ pe tineri sa se abțină de la a da urmare îndemnului, până la urma firesc, ‘creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți lumea’.

Ca instrument de analiză vă propun să folosim Piramida lui Maslow. Chiar dacă a fost ‘denigrată’, mai ales de psihologi, aceasta poate deveni un instrument valoros, mai ales în sociologie.
Voi face o scurtă digresiune pentru a explica la ce mă refer.
Teoriei lui Maslow i se reproșează o anumită ‘lipsă’ de rigoare științifică – “However, after Maslow’s death in 1970, researchers did undertake a more detailed investigation, with attitude-based surveys and field studies testing out the Hierarchy of Needs. “When you analyse them, the five needs just don’t drop out,” says Hodgkinson (a psychologist at Warwick Business School). “The actual structure of motivation doesn’t fit the theory. And that led to a lot of discussion and debate, and new theories evolved as a consequence.”
Reproș absolut nemeritat, în primul rând pentru că Maslow însuși a prezentat-o ca pe un început fără pretenții: „The present theory then must be considered to be a suggested program or framework for future research and must stand or fall, not so much on facts available or evidence presented, as upon researches to be done, researches suggested perhaps, by the questions raised in this paper.”
Alți cercetători, cu procupări mai degrabă sociologice decât psihologice, au opinii mai nuanțate: „The researchers also discovered that those who felt their life was positive did so more when their most basic needs of food, shelter, and money were met. The higher needs, autonomy, respect, and social support, were linked to a feeling of joy. “Thus life satisfaction is not just an individual affair, but depends substantially also on the quality of life of one’s fellow citizens,”

Concluzia pe care o trag eu este ca Teoria lui Maslow are o puternică ‘încărcătură’ statistică, în sensul că observațiile sale sunt valabile mai degrabă ca medii rezultate din observarea unor populații întregi decât ca niste reguli cărora s[ li se supună indivizi izolați. Și aceștia respectă, bineînțeles, acelaș tip de legități,  însă cu puternice ‘variații’ individuale și nu în mod deterministic, așa cum și-ar dori psihologii și departamentele de HR.

Simplificând puțin teoria, putem grupa cele cinci etaje ale piramidei în trei mari etape.

– Cea care grupeaza necesitățile ‘fiziologice imediate’: de regulă, și mai ales în situația indivizilor valizi, acestea sunt satisfăcute în principal prin eforturi individuale, chiar dacă efectuate în context social.
– Cea care grupeaza necesitățile legate de siguranța persoanei, apartenența la grup și stima de sine – fiecare dintre ele putând fi satisfăcute nu doar exclusiv in context social ci doar exclusiv cu concursul activ al celorlalți membrii ai comunității imediate persoanei despre care vorbim și
– Cea care marchează, de fapt, întoarcerea la autonomia individuală – actualizarea sinelui. Ne-uitand nicio clipă, bineînțeles, că și această etapă are loc, indiferent de cât de puternică este componenta individuală, tot în context social – individul însuși a fost deja puternic modelat de societatea în care/cu ajutorul căreia și-a satisfăcut – în ce măsura în a fost capabil să o facă în condițiile date – necesitățile grupate în primele doua etape.

Să vedem cum reușește populația Romaniei să își satisfacă aceste trei categorii de necesități, ținand cont de faptul că evaluarea rezultatelor este făcută de invizii în sine, procesul fiind mai degraba unul de tip iterativ – fiecare om își re-evaluează, constant, situația și, în plus, compară rezultatelele obținute de sine cu cele obținute de ‘ceilalți’.
Și cum din ce în ce mai mulți Români au acces la internet acești ‘ceilalți’ sunt din ce în ce mai departați de punctul ‘de stație’, atât în sensul geografic al conceptului cât și in cel cultural.

Necesitățile ‘fiziologice imediate’.
Din păcate suntem încă destul de departe de media Europeană – cea pe care o cunoaștem, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai bine. Și cu toate că o cunoaștem, nu prea reușim să ne apropiem suficient de repede de ea.
Cu toate astea sunt anumite segmente de populație din Romania care par a nu lua în considerare aceste aspect. Dupa cum sunt și unele popoare, care trăiesc mult mai prost chiar și decât cele mai defavorizate grupuri din Romania, care continuă să dea naștere unui număr de-a dreptul eroic de copii. S-ar putea deci ca acest aspect, cel direct material și relativ ușor de rezolvat cu mijloace financiare, să nu fie chiar atât de definitoriu pe cât speră cei care promovează, mai degrabă ‘expeditoriu’,  măririle de alocații…. mai ales că același fenomen de încetinire a nașterilor apare și în alte țări, unele cu niveluri de trai mult peste cel din Romania. Japonia, Germania, Scandinavia…
Unii ar spune chiar că ‘prea multă bunăstare moleșește’. Nici asta nu mi se pare a fi vreo certitudine. Îmbătrânirea demografica apare și în Rusia, care, cu toate progresele făcute, nu poate încă rivaliza cu țările din Europa de Vest, precum și în Grecia, țară cu mult in urma Germaniei la capitolul nivel de trai si doar cu foarte putin in urma ei la capitolul fertilitiate – 1,3 copii nascuți la o femeie față de 1,4, in 2013. România, la aceiași dată, înregistrând aproape 1,4, adica undeva intre Grecia si Germania – cu toate ca nivelul de trai este semnificativ mai mic decât în oricare dintre acestea două.

Pe de altă parte sunt unele tari cu un nivel de trai foarte ridicat care nu suferă de această problema. SUA și Israelul de exemplu.

Grupa necesităților psiho-sociale – adica cele care isi gasesc implinirea in etajele 2, 3 și 4 ale piramidei, pentru care este nevoie de colaborarea celorlalți membri ai comunității și, mai ales, care determina hotărâtor modul în care fiecare individ va reacționa odată ajuns la ‘etajul’ la care se face ‘reevaluarea sinelui’ – unde, printre altele, individul ia decizia de a face sau nu copii.

Aici am ajuns exact in zona pe care o menționau Ana Măiță și Vasile Ghețău.

Infrastructura de care vorbea reprezentanta Mamelor pentru Mame este un construct social. Este nevoie de o cooperare instituțională bine pusă la punct pentru ca necesitațile despre care vorbea ea să fie îndeplinite iar suplinirea lor la nivel individual cere eforturi aproape supraomenești.
În același timp exact la acest nivel – cel al cooperării sociale – sunt edificate și așteptările indivizilor care compun o anumita comunitate. Iar dacă rromii, de exemplu, au fost învătați de către istorie să se bazeze doar pe ei înșiși și să nu se aștepte la prea mare sprijin din partea celor din afara comunității lor restrânse, marea majoritate a celorlalți au alte așteptări de la societatea din care fac parte – așteptări născute tocmai din și în timpul interacțiunii cu conaționalii lor precum și din normele social-culturale prevalente la momentul respectiv în comunitatea analizată.
Tot la acest nivel este constatată problema – scăderea natalității – și propuse/luate măsurile prin care societatea încearcă remedierea ei.

Ori, dacă așa cum ne atrage atenția Vasile Ghețău, acționăm înainte de a înțelege cu adevărat ce ni se întâmpla, s-ar putea ca rezultatele intervențiilor noastre să nu rezolve, cu adevărat, mare lucru.

Și, de fapt, mi-e tare teama ca nici măcar rezolvarea formala a celor sesizate de Ana Măiță nu ar fi suficient. Ar fi, evident, un mare pas înainte. Precum și o indicație, chiar dacă indirectă, că ne aflam pe drumul cel bun – către un nou ‘proiect de țară’.

Căci, până la urmă, asta e diferența între Israel/SUA și celelalte țari ‘dezvoltate’. Cetățenii acestor două țări, Israelul și SUA, Americanii într-o măsură din ce în ce mai mică, mai știu încă ‘pentru ce trăiesc’. Chiar dacă ‘visul American’ nu mai e chiar atat de mobilizator – mai ales pentru americanii înșiși – acesta este încă suficient de puternic pentru a ‘energiza’ masele către viitor. Tot așa marea majoritate a Israelienilor știu pentru ce trăiesc. Măcar pentru a-și apăra țara proaspăt regăsită.

Dar noi?!?

Noi pentru ce traim?

Ce vise ne propunem să indeplinim?
Ce poate visa, in mod rezonabil, un cetățean obișnuit al României?
Ce planuri îi sunt propuse, la nivel comunitar sau național, de către figurile semnificative care trăiesc în contemporaneitatea sa?

Ce fel de țară a primit, Românul de rand, moștenire de la părinții săi?
Ce fel de țară pare condamnat să lase în urmă, indiferent unde și când va pleca?
De ce ar mai aduce pe cineva pe lume, AICI?