Archives for category: respect reciproc

Atunci când ajungi suficient de sus în ierarhia oricărui cult,
începi să realizezi adevărata natură a lucrurilor.
Și că acestea nu sunt așa cum sunt prezentate masei de credincioși.
De către chiar membrii ierarhiei despre care era vorba la începutul frazei…

Edgar Rice Burroughs, Întoarcerea lui Tarzan

Foarte mulți comentatori ai momentului scot în evidență ceea ce li se pare a fi contrastul dintre convingerile comuniste ale lui Iliescu – niciodată negate – și ceea ce ni se prezintă a fi ‘realizările’ acestuia.
Tranziția democratică din 1996, intrarea României în NATO, aderarea la UE.

În postarea precedentă mi-am exprimat convigerea că aceste realizări, ale României, au fost realizate, de către noi, în ciuda lui Iliescu. În ciuda și nu din cauza, cu contribuția, lui Iliescu. Cam la fel stau lucrurile cu realizarile României din timpul lui Ceaușescu.

Revin astăzi să pun în discuție caracterul comunist al convingerilor lui Iliescu. Și a celorlalți comuniști declarați. Și stimați, de unii, pentru comunismul lor.

Bine, mi-e mie ușor să vorbesc.
Maică-mea a fost secretară de BOB până în 21 decembrie 1989.
Ea a fost cea care mi-a deschis ochii cu privire la adevărata natură a comunismului.

‘Am devenit UTC-istă în timpul liceului. Înainte de 1950. Eram singura fată îmbrăcată sărăcăcios din clasă. Liceul de fete din Bistrița. Încă mai era așa ceva pe vremea aia. Stăteam la internat. Toată ziua cu colegele pe cap. Care colege făceau mereu mișto de hainele mele. Care fuseseră ale bunicii tale…. Frumoase pe vremuri, între cele două războaie, dar deja ponosite.
Așa am căzut în capcana propagandei egalitariste…
Învățam bine. Am fost remarcată de activiști. Cooptată în UTC și foarte repede promovată în funcții de răspundere.
Odată intrată la facultate, cu origine socială relativ sănătoasă – orfană fără nici un fel de proprietăți, chiar dacă părinții fuseseră funcționari, am fost primită și în partid. Mare lucru pentru vârșta aia. M-am simțit băgată în seamă, pentru prima oară în viața mea.
Și uite-așa m-am trezit membră supleantă al CC al UTC. Cooptată în comitetul de organizare al Festivalului Tineretului din 1953. Cu care ocazie am înțeles cu ce se mănâncă comunismul … fățărnicia celor aflați la butoane, lipsa de scrupule manifestată în timpul luptelor pentru putere, lipsa de caracter a celor aflați în stratosfera structurilor de partid și de stat…
Dar nu mai puteam să dau înapoi. Tot ce am putut să fac a fost să rămân pe loc. Tot insistau să mă facă activistă. Să nu mai practic meseria pentru care mă pregătisem și să fiu plătită ca funcționar al partidului. Iar leafa era de câteva ori mai mare decât cea de la institut.
Am pretins că eram pasionată de cercetare și m-au lăsat, cu greu, în pace. Dar tot m-au făcut secretară de BOB. Și așa am rămas. Până la căderea comunismului.’

Tot comentatorii despre care era vorba mai sus spun despre Iliescu că era un mare necunoscut înainte de ’89. După care scot la iveală poze în care acesta apare ca partener de sport al familiei Ceaușescu…

Imaginile astea au devenit disponibile abia după ’89.

Precum toți comuniștii care se respectau, și părinții meu ascultau Europa Liberă cu ‘sfințenie’. Crescut într-un astfel de mediu, am preluat obiceiul. Tot trăgând cu urechea la ‘dușmanii poporului’ am aflat încă din ’86-’87 cine se încălzea în culise pentru a prelua puterea atunci când Ceaușescu va fi dispărut de pe scena politicii românești.
„Cu voia dumneavoastră”, Ion Iliescu. Departe de a fi fost vre-un necunoscut….

Și atunci?
În nici un caz necunoscut.
Comunist declarat și intim al cuplului Ceaușescu, cel puțin până la un moment dat.
Autoritar până în măduva oaselor, inclusiv după ’89. Dacă mai are cineva nevoie de argumente, acel cineva n-a trăit pe lumea asta.

Și atunci? Cum poate fi explicată evoluția lui Ion Iliescu?

Simplu. Nu a avut altă alternativă!
‘Animal politic’ prin excelență, adică cum putea fi mai rău, a înțeles foarte repede – și de mai multe ori – care erau limitele până la care se putea întinde. În fiecare moment al carierei sale.

‘Geniul’ lui Iliescu a constat în capacitatea lui de a practica arta supraviețuirii.
Atât politice cât și biologice.
A fost liderul comunist care a trăit cel mai mult. Și care a supraviețuit, din punct de vedere politic, de cele mai multe ori. Și până la sfârșit!

În ceea ce privește autenticitatea comunismului său…
A ‘crescut’ în funcții pe vremea unui sistem mafiot. Pretins comunist dar în realitate mai mafiot decât Cosa Nostra.
După schimbarea de regim a patronat trecerea de la un sistem totalitar la unul bazat pe aparențe. Dacă cel declarat comunist nu avea nici o reținere în a se declara ‘revoluționar’ – adică ‘noi facem regulile, pe față’ – noul regim nu a avut nici o reținere în a se pretinde democratic. Mergând până la a permite – de voie, de nevoie – schimbarea de garnitură din 1996. Doar că sistemul se baza în continuare pe pile, cunoștințe și relații.
Dacă până în ’89 sistemul s-a bazat exclusiv pe relații de forță, după ’89 acesta a schimbat modul de abordare. De data asta a pus mâna pe proprietate. Aceiași grupare de interese a schimbat macazul după ce a înțeles că pretextul comunist nu are cum să funcționeze. Că doar ce se prăbușise sub propria greutate!
Așa că trebuia încercat altceva. Aceiași Mărie, cu altă pălărie. Același grup de interese încolonat sub stindardul unui alt pretext…

Putem trage liniștiți concluzia că atât comunismul cât și democrația originală au fost doar niște povești de adormit copiii!

Absolutul este relativ.

Relativ la cel ce-l caută.

Totul este relativ.

Relativ la sine însuși. Adică în evoluție.

Deci totul este absolut.

Doar împreună
și abia odată cu trecerea timpului…

Dacă stai strâmb și aduni, rezultă că am avut mare noroc…

Am să mă refer doar la ultimii 35 de ani.

N-am avut parte de leadership.
Cei mai mulți dintre ei n-au avut stofă iar pe singurul care are – n-a murit încă – n-am fost în stare să-l apreciem la justa valoare. Și, împreună, să facem mai mult din ce era de făcut la momentul respectiv. Despre Emil Constantinescu e vorba în propoziția asta.

Dacă tot n-am avut parte de leadership, mare parte dintre noi am aplicat cu entuziasm regula „Las’că merge și așa”.
Și a tot mers…
Am tot mers dar încă nu suntem unde am putea fi putut ajunge.

Dacă tot n-am avut pare de leadership, ne-am văzut fiecare de parcela lui, fiecare după cum a avut noroc.
Și ne-am furat singuri căciula.
La început de tot, ne-am furat căciulile direct. Ne-am țepuit unii pe alții.
Mai apoi, ăia conectați au început să mulgă bugetul de stat iar mare parte dintre ceilalți hoți au plecat să fure căciuli din țările calde. Care nu erau mâncate de molii, precum căciulile autohtone.
Acum, de când cu fondurile europene, ăi mai pricepuți au pus mână de la mână și s-au înfruptat din ele.
Până la urmă, nici măcar nu contează. Tot căciula noastră era. Indiferent de proveniența banilor…

Doar că așa am fost învățati. Timp de aproape 50 de ani – 1948 până în 1989 – România a funcționat după principiul „noi și statul”. Noi, adică fiecare dintre noi, aveam bruma de proprietate individuală care ne era îngăduită de stat iar „noi, poporul” – adică statul comunist, reprezentat de către „cel mai iubit fiu al poporului” – avea tot restul.
Dacă furai de la cineva, persoană fizică, cunoscuții te considerau hoț. Dacă furai de la stat, cunoscuții te considerau „negustor cinstit”. Adică băiat deștept.

Obiceiurile astea au fost translatate și în noua orânduire.
Încă n-am înțeles că orice furt, chiar și cel de la stat, are consecințe pentru întreaga comunitate.
Toți avem de suferit dacă și atâta vreme cât autostrăzile noastre sunt mai scumpe și mai proaste decât autostrăzile lor. Dacă și atâta vreme fondurile din care ar trebui să fie construite spitale sunt irosite pe…
Și așa mai departe.

Și de ce spun că am avut noroc?
Pentru că nu știu cum se face dar o ducem mai bine decât vecinii noștri imediați. Plecați și ei de pe aceiași linie de start.

În orice caz, concluzia e că ne-am dezvoltat – atât cât am făcut-o – ‘împotrivă’. În ciuda celor care au fost ‘la butoane’. În ciuda proastelor noaste obiceiuri…

Și ce-i cu poza de sub titlu?
O clădire renovată din bani publici – ploua și n-am avut chef de investigații mai amănunțite, e doar un exemplu, pancarta poate fi consultată la nevoie – care are nevoie deja de o nouă renovare. Renovare, nu cosmetizare…

Ca să nu-mi aud vorbe.
Am spus mai sus „mare parte dintre ceilalți hoți au plecat să fure căciuli din țările calde”. Aici este vorba doar despre aceia dintre hoții care au ales să-și pună în valoare aptitudinile ‘printre străini’.
Cea mai mare parte dintre conaționalii noștri din diaspora au plecat la muncă. La muncă grea și serioasă. Banii trimiși de ei în țară au consolidat bugetul și au permis hoților rămași în țară să-și facă mendrele în continuare.

Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’
De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…

Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.

De ce Nicușor Dan?

Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.

Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili.
Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’?
După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.

‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’

Aici paradoxul se adâncește și mai tare.
Trăim într-o democrație.
Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți.
Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.

În același timp, ne-am împărțit în tabere.
Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei.
‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.

Situația este, de fapt, cât se poate de simplă.
Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating…
Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că…
Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei…
Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor.
Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…

Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…

Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema.
Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!

‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.

Cică nu capeți ce meriți.
Doar ce accepți!

De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?

Hai să o luăm altfel.
Încă ne mai lasă să votăm, corect?
De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?

Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm…
Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi.
Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?

„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!

Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm.
Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem.
Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.

Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!

Și cât mai mulți.
Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.

Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu …
Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.

Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.

Ce mesaj trimitem atunci când votăm?
Că avem încredere!
În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!

Pentru simplul motiv că alternativa e groaznică!

„La Realitatea e mafiotism”.
„Însă închiderea unei televiziuni reprezintă un gest extrem,

care n-ar face decât să prezinte imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul”.

Ce înțeleg eu din toată chestia asta:

Cătălin Tolontan, redactor șef de meserie, a înțeles cât de importantă este presa.
„Becali fără televiziuni nu exista.”

Becali a înțeles că dacă lași un ‘mafiot’ să-și facă mendrele, acesta va continua până în pânzele albe.
Calificativul de ‘mafiot’ aplicat televiziunii în cauză îi aparține lui Tolontan. Și presupun că știe despre ce vorbește. E de meserie…

Tot Tolontan ne spune că „închiderea unei televiziuni este un gest extrem”.
Foarte corect. Ăsta fiind și motivul pentru care o televiziune nu poate fi închisă cu una, cu două.
Dar pe de altă parte…

imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul…


Pe bune?!?
Chiar n-ar trebui să ne impacientăm, măcar un pic, atunci când „mafia” pune mâna pe un post de televiziune?
Ideologia lor e să sperie. Dacă nu te clintesc, nu au nicio reținere să atace familii, oameni fără nicio legătură cu subiectele, pe cei care nu se pot apăra,…

„Dar acesta” NU „este prețul unei societăți libere”!
Locul în care cineva își poate pune în aplicare o astfel de „ideologie”, fără „nici o reținere”, n-are nici o legătură cu societatea liberă!
Aici avem de a face cu o societate care încă își caută drumul!
Suntem în situația în care „mafioți” de toate culorile încearcă să bage bețe în roate unei societăți care se străduie din răsputeri să iasă la lumină!

Păi arată-ne bă și poza originală.
Ca să vedem și noi diferențele!

Diferența majoră este cea dintre ‘știu’ și ‘știm’. Cea evidentă.
Și mai este una, despre care aproape toată lumea se face că uită. Sau, mă rog, aproape toți cei care nu sunt psihologi de meserie.

Bine, nici eu nu sunt. Psiholog.
Eu sunt inginer. Și, ca atare, mă interesează consecințele. În primul rând, consecințele.
Când mă apuc să mă gândesc la ceva, o fac pentru a înțelege care sunt consecințele acelui ceva. Nu mă interesează cunoașterea ‘oarbă’. Să știu lucruri fără număr, doar de dragul de a le ști. Dacă mă apuc să învăț/descopăr ceva, vreau să am ceva concret în față. Cu ce se leagă noile mele cunoștințe? Care pot fi consecințele a ceea ce înțeleg eu acum?
A doua diferență între cele două desene/înțelegeri este diferența dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.

Știi când ți-e foame. Dacă ești sănătos și conștient, bineînțeles.
Și atunci când ți-e foame ție, crezi chestia asta. Tu te crezi pe tine atunci când ți-e foame.
Dacă ești mamă, primul lucru pe care îl crezi atunci când plânge bebe este „îi e foame copilului”. Și-l pui la sân. Nu ‘știi’ că-i e foame dar ești convinsă de acest lucru.
Știm, fiecare dintre noi, că tuturor ne este foame. Măcar din când în când. Dar câți dintre noi îi credem pe cerșetorii care stau cu mâna-ntinsă?

Pentru scopurile cursului de Teoria Deciziei, desenul de sus a fost suficient. În accepțiunea celui care a ținut cursul. Dacă nu ar fi fost suficient, măcar la acel moment, titularul de curs ar fi folosit un alt desen.
Și pentru mine a fost suficient. Suficient de incitant încât să mă facă să mă gândesc.

Punând cap la cap o parte dintre frânturile de înțelegere la care am ajuns – o parte din formele alea regulate din desenul de data trecută – am ajuns la concluzia că ceea ce știm, fiecare dintre noi, poate fi mai bine reprezentat de desenul pe care îl propun eu. Iar dacă ar fi să propun un desen care să reprezinte ceea ce știm împreună ar fi ceva din aceiași categorie. ‘Obiectele’ ar fi mai mari, mai dese și mai ‘încălecate’ dar tot ar mai rămâne niște spații libere între ele. ‘Locuri’, în mijlocul nostru, despre care nimeni nu știe nimic. Dar despre care suntem convinși – măcar unii dintre noi – că, la o adică, am putea afla ce ne (va) interesa. Știm noi ce se afla pe fundul mării? Nu, dar credem că – dacă ne-am propune – am putea trimite un submarin din ăla robotizat să aducă o piatră sau două din fundul oceanului…

Care submarin n-ar putea fi făcut de vre-unul dintre noi. De unul singur. Dar împreună… Am făcut nu știu câte submarine! De la cele care au semănat distrugere în cel de-al Doilea Război Mondial pănă la cele nucleare de acum. Care ne asigură că nimeni nu va ieși teafăr din următorul război cald purtat la scară majoră.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi știe mai puțin decât știm împreună.
Știm chestia asta cu toții. La nivel intelectual. Sau, chiar dacă unii dintre noi încă nu s-au gândit la asta, toți înțeleg acest lucru. Dacă vine vorba despre asta.
Dar câți dintre noi sunt convinși – și cred cu tărie – că le știu ei pe toate? Indiferent de nivelul de cunoștințe/educație!
Sau dacă nu chiar pe toate, câți dintre noi cred că ei sunt cei care știu destul?

Care sunt convinși că așa stau lucrurile, după cum cred ei…

https://bibliotecadesociologie.ro/en/download/zamfir-catalin-1990-incertitudinea-o-perspectiva-psiho-sociologica-bucuresti-stiintifica/

Pleonasmul este frecvent în folosirea limbii,
fiind totdeauna un fenomen de redundanță în exprimare.
Este de cele mai multe ori o greșeală de logică,
dar atitudinea față de el ține de natura sa și de orientarea lingvistului care îl tratează.

V-ați uitat la dată?
Mai uitați-vă odată… Citiți și articolul…

‘Și ce legătură are toată chestia asta cu pleonasmul?!?’

Trei personaje în căutarea unui triplu plenonasm.
La Pirandello erau 6… personaje… să trecem peste…

Nimic nu e mai sigur decât moartea. Primul pleonasm.
Boala lungă duce, evident, la moarte. Pentru ca moartea vine sigur la capătul vieții. Al doilea pleonasm.
Boala lungă este, la rândul ei, ‘sigură’. Al treilea pleonasm!

‘De unde ai mai scos și prostia asta?!?’

Păi boala lungă e sigură pentru un motiv foarte simplu.
Ajungi să te obișnuiești cu ea!

Gândește-te doar la cât tușește un fumător. Înainte de a face cancer…

Cam așa și cu Georgescu ăsta!

Sunt foarte mulți supărați pe netul românesc.
Iar cei mai mulți dintre ei – cel puțin pe peretele meu de la facebuci – sunt supărați pe cei care au votat ‘schimbarea’. Pe cei care au vrut să-l schimbe pe Iohannis cu Călin Georgescu.

Principala acuzație adusă acestor oameni este prostia!
‘Cum poți să nu-ți dai seama că Georgescu spune numai prostii?!?’
După care își aduc aminte ‘stai așa, mai mult de 50% dintre elevi erau analfabeți din punct de vedere funcțional încă din 2021. Și de atunci nu s-au îmbunătățit lucrurile! N-ai ce să faci dom-le cu ăștia! Nu înțeleg nimic… trec argumentele peste ei ca apa peste penele raței!’

Hai să o luăm invers!
De la coadă la cap.

Dacă sunt atât de proști încât nu pricep nimic, cum de au putut fi convinși?!?
Dacă sunt atât de impenetrabili la argumente, cum de au reușit propagandiștii care îl împing pe Georgescu-n față să penetreze așa-zisa lor prostie?
Dacă sunt atât de proști, cum de au reușit să țină minte cu cine li s-a spus să voteze?!?

Nu sunt proști?
Doar răuvoitori? Răuvoitori plătiți de Moscova?

O parte da!
Adică cea mai mare parte dintre cei care comentează ‘pro’. Care ‘își aduc aportul’. Care contribuie la amplificarea ‘mișcării’.
Doar că aici n-ai ce căuta cu vre-un argument.
Oamenii ăștia sunt convinși!
Sunt convinși că ei sunt deasupra. Deasupra tuturor. Deasupra proștilor pe care îi conving.
Alături de cei care îi plătesc.
Alături de care vor sta la masa învingătorilor….

Așa cred ei…

Și uite-așa am ajuns la capatul firului.
La așa zișii proști care au votat așa cum li s-a spus.
La ‘proștii’ care ‘s-au lăsat păcăliți…’
La ‘proștii’ ‘pe care n-ai cum să-i convingi că au fost păcăliți’!

Am să fac o pauză aici.
Să vă întreb ceva.
Știți că mai sunt încă oameni convinși că Băsescu este un mare om de stat? Alții profund recunoscători lui Iliescu?
Și știți cât de mulți sunt cei convinși că Emil Constatinescu a fost cel mai prost președinte al României? ‘A fost’…

Să revenim.

Avem de a face cu o situație inedită.
Pentru prima oară ‘la adăpost’.
Pentru prima oară într-o relativă abundență.
Tarabele din București arată, în sfârșit, așa cum arătau cele din Budapesta în 1993…

Mihai Bravu, 27 Decembrie 2024

Și noi ne ducem după fentă?!?

Care ‘noi’?

Cei care am dormit 35 de ani?
Care am asistat impasibili la deteriorarea învățământului? „Analfabetismul funcțional” – un oximoron, un alt subiect de actualitate – n-a ajuns singur în halul ăsta! Noi l-am lăsat să cadă pe scări…
‘Noi’ care i-am reproșat lui Rațiu că ‘n-a mâncat salam cu soia’ după care ne-am peticit deficitul de cont curent cu banii trimiși în țară de căpșunari? Și de badante? Badante și căpșunari de care cam facem mișto de câte ori vine vorba despre ei….
Badante și căpșunari cărora le reproșăm că au votat cu Georgescu! Nu numai ei, dar ei în cea mai mare proporție…

În realitate, lucrurile sunt destul de simple.

‘Pe afară vopsit gardu’,
înăuntru leopardu’ .’

Doar că gardul a devenit transparent…

Tarabele or fi ele pline, și pensiile proapăt mărite, doar că oamenii au aflat, în sfârșit, cum e treaba cu deficitul de cont curent. Și cu serviciul datoriei externe…
Bine, nu prea înțeleg ei mare lucru. Deh, „analfabetismul funcțional” își face simțită prezența… Doar că tinerii au început să simtă că e ceva putred în Danemarca. Tinerii, adică cei pe umerii cărora va cădea povara datoriei externe…
Tinerii, adică cei de educația cărora nu prea ne-am ocupat! Noi, părinții lor. Nu altcineva…
Noi nu le-am spus care e alternativa. Alternativa la ceea ce avem acum. Și de care ne batem joc!

Tinerii care i-au votat pe ‘suveraniști’.
Tinerii care ne întreabă pe restul: „Da’ voi cum vă închipuiți că se poate schimba ceva dacă rămân la putere tot cei care ne-au adus în halul în care suntem?”

Proști? Că s-au dus după fentă?
Care dintre noi?!? Despre care dintre fente e vorba?

Până la urmă, o țară e ca un fel de echipă.
Când trag toți la căruță, ajung undeva. Mai la stânga, mai la dreapta… dar undeva.
Dacă prea mulți se cred la adăpost, dacă prea mulți ajung să credă că ‘ei se pot descurca singuri’… lucrurile încep să băltească.
Lucrurile să băltească și nemulțumirile să se adune.
Fiecare are ceva de reproșat și fiecare are ceva de revendicat!

Și uite-așa se adună, bob cu bob, frustrarea!

Care frustrare e materia primă de care se folosesc pescuitorii în ape tulburi!
Frustrarea este materia primă din care manipulatorii produc zâzanie!
Care manipulatori ne vor tehui de cap.
Care manipulatori își freacă măinile văzându-ne cum ne înjurăm unii pe ceilalți.
Care manipulatori se folosesc de greșelile noastre pentru a ne face mai slabi. Mai orbi.

Mai orbi și mai incapabili să pricepem ce ni se întâmplă!

Ne-am tot lăsat păcăliți de 35 de ani încoace.
Că n-am avut experiență în ale democrației, că la noi comunismul a fost mai nasol decât la alții, că noi n-am avut un Havel.
Ne-am obișnuit cu boala…

Da’ n-am murit încă!
Și dacă ne pricem la ceva… atunci ne pricem la supraviețuit.
Și la schimbat macazul, de fiecare dată când a fost cazul.

A cam venit cazul!

Nu-i frumos dar simt nevoia să raportez chestia asta.

Am găsit o plajă mișto lângă Fanari/Grecia.
Un ‘The Beach Bar, West Side’. Chestie în care nu prea mă duc.
Dar aveau umbrele, la ora 11 esențiale pe plajă în Iunie.

Parcarea era gratis. OK, e cam pustiu în jur. Fanari seamană puțin cu Tuzla. Cu Tuzla de acum 20 de ani, dacă ar fi avut ieșire directă la mare… iar Fanari e la marea Egee… complicat!

Intrăm și suntem lăsați să ocupăm singura umbrelă liberă de la marginea mării. Avea un fel de ‘rezervat’ pe ea dar cel care ne-a condus acolo a luat-o repede. Am comandat un cafe frappe și ne-am așteptat ca la notă să fie adăugat tariful pentru șezlonguri. 2 la număr, umbrelă, măsuță și un fotoliu bonus. Toate în stare perfectă de funcționare.
Nu! Șezlongurile erau ‘în preț’. Nu comandai nimic, deveneau ‘gratis’.

Intrăm în mare.
Plaja cu nisip, apa cu bolovani. Un fel de bucățoaie de gresie pe care era bine să le ocolești. Pe mal, nu foarte aproape de noi, era o grămadă de bolovani scoși din apă.
Doi tipi, evident bine făcuți, scoteau ‘bucățoaie de gresie’ din apă.

De plictiseală, ne apucăm să-i ajutăm.
Eu mai serios, soția mai cu grijă.
Evident – pentru că nu sunt în stare să stau cu ochii deschiși în apă și pentru că nu mai pot să ridic/car ca la 25 de ani – bolovanii pe care îi scoteam eu erau mai mici decât cei pe care îi scoteau ei. Mult mai mici și mai puțini.

Peste vreo două ore ni se face foame.
Mă duc la bar și aleg două chestii. Una să-i placă soției, a doua să se potrivească cu intoleranțele mele. Una peste alta, 10 euro.
Mi se spune că vor fi aduse la umbrelă.

Mă întorc, mă așez și peste 3 minute vine unul dintre ei care știa destul de bine engleză să ne spună că ce am comandat și două sticle de bere sunt din partea lor. Pentru că i-am ajutat la pietre.

ȘI NE ÎNTREABĂ DACĂ E OK?!?

Îi explic că eu nu pot bea bere și că una singură e mai mult decât destul.

Vine mâncarea.
Eu comandasem de 10 euro, ei au adus de 16. Două porții din ce aveau ei mai bun. Că s-ar putea să am eu ceva probleme mai încolo… N-am să mor din chestia asta! Plus berea…

Și uite-așa ne-am câștigat noi prânzul cărând pietre.

Love Greece!

PS.
Mini hamburgherii aia – patru la număr – au fost cei mai buni hamburgheri pe care i-am mâncat vreodată.
La-s că genul ăsta de chiftele sunt mult mai bune în Grecia decât la McDonald’s, astea erau mai bune decât cele obișnuite. Obișnuite în Grecia…
Să nu uit.
Locul părea o afacere de familie.
Profesioniști – toți sub 30 de ani – se mișcau foarte repede, dar reușeau cumva să nu fie obositori. Tot timpul cu zâmbetul pe buze – un zâmbet autentic – și cât se poate de respectuoși.
De respectuoși între ei! Cei care luau comanda vorbeau foarte frumos cu cei care cărau comenzile. Cei care cărau pietrele, mai puțin noi, râdeau cu ‘șeful de sală’.

PS II

Doi copii, de vreo 10 ani, bulgari după vorbă, s-au apucat și ei să scoată pietre din apă.
Cât puteau și ei.

Ce faci tovarășe cu atâta hârtie igienică?
Mă pregătesc.
Pentru ce?!?
Vin vremuri căcăcioase…

Ne tot întrebăm de unde ni se trage… modul în care funcționează societatea.
Modul în care interacționăm între noi.

Acuma… n-o fi comunismul de vină pentru tot ce ni se întâmplă!
Mai ales că au trecut 34 de ani de atunci.
Doar că metehnele nu trec singure. Trebuie să scăpăm noi de ele!
Curațenia nu se face singură. Nici măcar sufletul nu se curăță fără un pic de efort din partea celui în cauză.

Ascultați-l pe ‘sărbătorit’ înainte de a citi mai departe.

Nu cred ca mai înțelegea cu adevărat ce citea…

Textul ăla era mai degrabă o confesiune.
Accepta faptul că cei care făceau recepțiile erau incompetenți, corupți sau amândouă laolaltă.

Dacă ar fi început cu ‘Următorii cetațeni au fost condamnați pentru abuz/neglijență în serviciu pentru că au acceptat recepționarea unor utilaje necorespunzatoare’ și apoi le atragea atenția celor nearestați încă ce urma să li se întâmple dacă mai continuau așa… era o chestie! Așa cum a citit el ce primise pe foaie…. ‘Să avem grijă să nu se mai întâmple…’

Ce fel de dictator mai era ăsta?!?

Nu cumva ne-am făcut-o cu mâna noastră?
Atât atunci cât și acum?

Nu cumva ne-am furat/ne furăm singuri căciula?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu