De cativa ani incoace finalul lunii iunie este marcat de controverse pe marginea “Examenului de Capacitate“.

Un timp discutiile s-au invartit in jurul examenului in sine iar mai apoi in fiecare an au fost gasite motive punctuale pentru alte controverse destul de aprinse.

‘Era mai bine pe vremea noastra. La sfarsitul scolii dadeai un examen de intrare la liceu si gata. Daca erai in stare sa intri la liceul pe care ti l-ai ales, bine. Daca nu, treaba ta… cine te-a pus sa incerci la liceul ala. Inseamna ca nu te-ai evaluat bine.
Acuma… vin dom-le unii de pe la tara cu niste medii… te doare mintea… si ocupa locurile de la liceele bune din orase… de parca nu stim si noi cum merge treaba acolo’.

Pe vremea cand am trecut eu prin experienta asta partidul sustinea sus si tare: “copiii sunt viitorul tarii”.
Si, in copilaria mea, chiar asa parea sa fie. Vaccinurile se faceau la timp, manualele nu lipseau la inceputurile fiecarui an scolar, parintii aveau unde muncii ca sa ne creasca, blocurile crestau ca din pamant si toata lumea avea un acoperis deasupra capului.
Iar noi, copiii, stiam foarte clar ca singura cale pentru a face ceva in viata era sa punem burta pe carte. Varianta PCR – pile, cunostinte, relatii – era luata in calcul doar de parintii nostri. Macar din punctul asta de vedere noi traiam intr-o naivitate totala.

Apoi lucrurile au inceput sa se imputa.

Mancarea a disparut treptat din magazine, hainele cat de cat aratoase se dadeau pe sub mana, sapunurile mai de soi devenisera atat de rare incat oamenii mai degraba isi parfumau rufele cu ele in loc sa le foloseasca la spalat.

La inceput oamenii spuneau ‘ai carte, ai parte’.
Pe la jumatatea anilor ’80 a inceput sa circule poanta cu ‘de ma, ce sa-ti fac eu daca ti-a placut cartea’. Pentru generatiile mai tinere era vorba despre doi colegi de liceu. Unul se dusese mai departe la facultate, ajunsese profesor de istorie, facea naveta la tara si traia inca in apartamentul primit de parintii lui cu chirie de la intreprinderea unde lucrau. Celalalt facuse scoala de macelari – carnea era la mare pret, nu se mai gasea in magazine – si la treizeci de ani avea deja casa lui, masina, etc, etc… Toate astea din spaga, bineinteles.

Imediat dupa revolutie scoala a devenit din nou la moda. Foarte multi dintre absolventii relativ tineri de facultate – in jur de 30 de ani – si-au gasit slujbe extrem de bune prin strainatate iar chestia asta a inceput sa-i remotiveze pe tineri. Cuplat cu faptul ca invatamantul superior din Romania era, in ciuda unor carcotasi, capabil sa dea absolventi de calitate, fenomenul a generat o noua efervescenta legata de educatie.

Din pacate ‘efervescenta’ asta era legata si de diplome in sine.
Ceea ce a dus, pe de o parte, la inflatia de doctori pe care o observam acum iar pe de alta la  aparitia unei intregi pletore de institutii de invatamant superior, private dar si de stat, unde era foarte usor de intrat. Ce invatai acolo… asta era alta problema…

Intre timp s-a mai intamplat ceva.
Parintii au inceput sa petreaca din ce in ce mai multe ore la servici si sa paseze din ce in ce mai multe asteptari si responsabilitati pe umerii scolii in ceea ce priveste educatia copiilor lor.
‘Eu ma spetesc sa-i asigur cele mai bune conditii, el (copilul) trebuie doar sa invete. Iar profesorii sa puna mana sa-i educe, ca doar de aia primesc leafa din impozitele platite de mine’.

Problema e ca niciodata scoala nu va putea sa le ofere copiilor cei 7 ani de-acasa. Anii aia in care inveti sa ai grija de tine si sa-i respecti pe cei din jurul tau.

Uite asa cele doua tabere au inceput sa se certe intre ele. Parintii dau vina pe profesori ca ‘nu se mai face scoala ca pe vremea mea’ iar profesorii sa le reproseze parintilor ca ‘nu sunt in stare sa-si tina copii in frau’.
Evident, toti uita ca si profesorii au copii – care nu se comporta deloc diferit de ceilalti – dar si ca toti profesorii, absolut toti, sunt si ei copiii cuiva.

Daca adaugam la asta si faptul ca prestigiul profesorilor a scazut foarte mult in ultima vreme… Ca sa nu mai vorbim de salariiile aproape derizorii, mai ales la nivelul debutantilor.
Ce chef de munca or avea acestia?
Sa plece daca nu le place?
Si copii nostrii sa fie educati doar de suplinitori?

Sa revenim la ceea ce s-a intamplat anul asta.

Se pare ca problema din diagrama a creat unele dificultati unora dintre copii.
Si suficienta emotie astfel incat 40000 dintre parinti sa faca o petitie pentru ca doua variante de raspuns, atat cea buna cat si una dintre cele gresite, sa fie luate in calcul.
Pe motivul ca formularea problemei nu a fost suficient de clara.

Ori tocmai asta este insusi scopul examenului de capacitate.
Sa determine daca cei care il dau, si in ce masura, sunt capabili sa jongleze cu informatia si sa o organizeze in mod eficient.

Cred ca inainte de a avea pretentii de la copii nostri, sau de la cei chemati sa ii invete, ar trebui sa ne uitam un pic in ochii nostri.

Ce vrem noi de la viata noastra si de la copiii carora le-am dat nastere?
Cum ne propunem sa ii ajutam si ce exemple le dam?

Ce inteleg copiii astia daca noi ne apucam sa injuram guvernul pentru ca unii dintre ei nu au inteles o problema?
Ce inteleg copiii astia daca noi facem petitii la nivel national pe tema ‘merge si asa’?
Cum adica
“Dlui ministru Adrian Curaj
La subiectul 6 cu diagrama, nu este menţionat că axa ox reprezintă notele şi axa oy elevii. Unii elevi au văzut invers, nu le poţi cere să fie subtili. Cel mai corect este să le acorde punctaj maxim indiferent cum au văzut.”

Cum ar fi trebuit sa fie formulata problema?
‘Nu-i asa ca din aceasta diagrama rezulta ca 3 elevi au luat nota 5 dar si ca ea ar putea fi interpretata in sensul ‘de fapt au fost 8 elevi care au luat 5′?’