Archives for category: identitate colectiva

Pentru sociologi, ‘religia’ este modul in care se aglutineaza ‘instinctul social’.
Sau, altfel spus, modul in care se manifesta ‘gravitatia’ care ii tine impreuna pe locuitorii unui anumit teritoriu – cunoscut de catre acestia sub numele de ‘tara’.

Din punct de vedere practic ritualurile prin care se manifesta fiecare dintre aceste ‘religii’ au importanta doar pentru cei care le savarsesc. Pentru sociologii despre care vorbeam la inceput, este mult mai important daca respectiva religie isi indeplineste menirea sau nu.

Cu alte cuvinte masura in care locuitorii unei tari se comporta ca niste ‘compatrioti’ sau ca niste oameni aflati intamplator intr-un acelasi tren.
Acolo unde trebuie sa se suporte unul pe altul o anumita perioada.
Cateva ore atunci cand vorbim despre un tren ‘clasic’ sau o viata intreaga…. Prea putin conteaza durata !

Singurul lucru important cu adevarat este modul in care ne comportam unul cu celalalt.
Si, in functie de asta, ce fel de viata ne facem unul altuia.

PS. Tocmai am terminat de citit un articol despre “Colectiv”.

Ziua in care mi s-a acrit de religia voastra!” de Ciprian Pardau.

cumintenia-pamantului

Foto: Mediafax

Ne-a fost oferita, din indiferent ce motive, ocazia de a achizitiona o bucata de piatra.

Unii o considera o valoroasa opera de arta.
O parte dintre acestia cred, in plus, ca aceast ‘bolovan’ este, s-au ca macar ar putea deveni, si un simbol national.

Pe de alta parte, clasa politica din Romania este intr-o campanie electorala permanenta.
De frica vre-unui potential ‘castig de imagine’ contabilizat in dreptul uneia dintre gruparile politice, cealalta tabara a initiat o campanie de denigrare a initiativei.

Ca tot suntem si o natie de carcotasi s-au gasit si un numar suficient de ‘sceptici de meserie’ care sa ‘achieseze’ la indoielile colportate asiduu pe cele mai diverse ‘canale’ de comunicare.

Acum, la spartul targului, nu ne mai ramane decat sa interpretam ceea ce s-a intamplat.

Eu unul vad chestia asta ca pe un fel de referendum.
Numai ca, din pacate, ceea ce incepuse ca un prilej de coagulare in jurul unei simbol national – unul fara conotatii etnice dar cu larga recunoastere internationala – a esuat in derizoriu.

Cu alte cuvinte ne-am cam facut-o cu maiinile noastre.
Din nou.

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?

Recenta măsura legislativa de creștere a sprijinului financiar pentru mamele cu mai mulți copii a stârnit diverse și variate reacții.

Ana Măiță, de la Asociația Mame pentru Mame, spune ca banii suplimentari pot fi de un real folos dar că această inițiativă ar trebui să fie doar începutul. ‘Este nevoie de îmbunatațirea reală a infrastructurii de sprijin a celor care încearcă să crească copii in Romania. Creșe, grădinițe, asistență medicală, stimulente fiscale pentru cei care angajează în mod legal bone, etc., etc….’
Părinţii nu au o problemă cu a face copii în România, au o problemă când e vorba să-i crească. Şi este dureros să aleg să-i crescă în alte state, care, culmea, poate nu au aşa indemnizaţii generoase pentru creşterea copiilor, dar au un sistem de suport pentru părinţi mult mai bine pus la punct.”

Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei, ne sugerează ca, înainte de a continua același gen de măsuri pe care le-am folosit și până acum, să încercăm să înțelegem de ce atât de multe cupluri tinere renunță să facă copii sau se opresc la unul, cel mult doi urmași.

Teoria evoluționistă susține că fenomenele apar ca simple întâmplări și se perpetuează în măsura în care acestea se potrivesc cu setul de condiții care determină o situație sau alta.

Deci, pe urmele Profesorului Ghețău, să căutam care sunt acele condiții care ii ‘încurajează’ pe tineri sa se abțină de la a da urmare îndemnului, până la urma firesc, ‘creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți lumea’.

Ca instrument de analiză vă propun să folosim Piramida lui Maslow. Chiar dacă a fost ‘denigrată’, mai ales de psihologi, aceasta poate deveni un instrument valoros, mai ales în sociologie.
Voi face o scurtă digresiune pentru a explica la ce mă refer.
Teoriei lui Maslow i se reproșează o anumită ‘lipsă’ de rigoare științifică – “However, after Maslow’s death in 1970, researchers did undertake a more detailed investigation, with attitude-based surveys and field studies testing out the Hierarchy of Needs. “When you analyse them, the five needs just don’t drop out,” says Hodgkinson (a psychologist at Warwick Business School). “The actual structure of motivation doesn’t fit the theory. And that led to a lot of discussion and debate, and new theories evolved as a consequence.”
Reproș absolut nemeritat, în primul rând pentru că Maslow însuși a prezentat-o ca pe un început fără pretenții: „The present theory then must be considered to be a suggested program or framework for future research and must stand or fall, not so much on facts available or evidence presented, as upon researches to be done, researches suggested perhaps, by the questions raised in this paper.”
Alți cercetători, cu procupări mai degrabă sociologice decât psihologice, au opinii mai nuanțate: „The researchers also discovered that those who felt their life was positive did so more when their most basic needs of food, shelter, and money were met. The higher needs, autonomy, respect, and social support, were linked to a feeling of joy. “Thus life satisfaction is not just an individual affair, but depends substantially also on the quality of life of one’s fellow citizens,”

Concluzia pe care o trag eu este ca Teoria lui Maslow are o puternică ‘încărcătură’ statistică, în sensul că observațiile sale sunt valabile mai degrabă ca medii rezultate din observarea unor populații întregi decât ca niste reguli cărora s[ li se supună indivizi izolați. Și aceștia respectă, bineînțeles, acelaș tip de legități,  însă cu puternice ‘variații’ individuale și nu în mod deterministic, așa cum și-ar dori psihologii și departamentele de HR.

Simplificând puțin teoria, putem grupa cele cinci etaje ale piramidei în trei mari etape.

– Cea care grupeaza necesitățile ‘fiziologice imediate’: de regulă, și mai ales în situația indivizilor valizi, acestea sunt satisfăcute în principal prin eforturi individuale, chiar dacă efectuate în context social.
– Cea care grupeaza necesitățile legate de siguranța persoanei, apartenența la grup și stima de sine – fiecare dintre ele putând fi satisfăcute nu doar exclusiv in context social ci doar exclusiv cu concursul activ al celorlalți membrii ai comunității imediate persoanei despre care vorbim și
– Cea care marchează, de fapt, întoarcerea la autonomia individuală – actualizarea sinelui. Ne-uitand nicio clipă, bineînțeles, că și această etapă are loc, indiferent de cât de puternică este componenta individuală, tot în context social – individul însuși a fost deja puternic modelat de societatea în care/cu ajutorul căreia și-a satisfăcut – în ce măsura în a fost capabil să o facă în condițiile date – necesitățile grupate în primele doua etape.

Să vedem cum reușește populația Romaniei să își satisfacă aceste trei categorii de necesități, ținand cont de faptul că evaluarea rezultatelor este făcută de invizii în sine, procesul fiind mai degraba unul de tip iterativ – fiecare om își re-evaluează, constant, situația și, în plus, compară rezultatelele obținute de sine cu cele obținute de ‘ceilalți’.
Și cum din ce în ce mai mulți Români au acces la internet acești ‘ceilalți’ sunt din ce în ce mai departați de punctul ‘de stație’, atât în sensul geografic al conceptului cât și in cel cultural.

Necesitățile ‘fiziologice imediate’.
Din păcate suntem încă destul de departe de media Europeană – cea pe care o cunoaștem, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai bine. Și cu toate că o cunoaștem, nu prea reușim să ne apropiem suficient de repede de ea.
Cu toate astea sunt anumite segmente de populație din Romania care par a nu lua în considerare aceste aspect. Dupa cum sunt și unele popoare, care trăiesc mult mai prost chiar și decât cele mai defavorizate grupuri din Romania, care continuă să dea naștere unui număr de-a dreptul eroic de copii. S-ar putea deci ca acest aspect, cel direct material și relativ ușor de rezolvat cu mijloace financiare, să nu fie chiar atât de definitoriu pe cât speră cei care promovează, mai degrabă ‘expeditoriu’,  măririle de alocații…. mai ales că același fenomen de încetinire a nașterilor apare și în alte țări, unele cu niveluri de trai mult peste cel din Romania. Japonia, Germania, Scandinavia…
Unii ar spune chiar că ‘prea multă bunăstare moleșește’. Nici asta nu mi se pare a fi vreo certitudine. Îmbătrânirea demografica apare și în Rusia, care, cu toate progresele făcute, nu poate încă rivaliza cu țările din Europa de Vest, precum și în Grecia, țară cu mult in urma Germaniei la capitolul nivel de trai si doar cu foarte putin in urma ei la capitolul fertilitiate – 1,3 copii nascuți la o femeie față de 1,4, in 2013. România, la aceiași dată, înregistrând aproape 1,4, adica undeva intre Grecia si Germania – cu toate ca nivelul de trai este semnificativ mai mic decât în oricare dintre acestea două.

Pe de altă parte sunt unele tari cu un nivel de trai foarte ridicat care nu suferă de această problema. SUA și Israelul de exemplu.

Grupa necesităților psiho-sociale – adica cele care isi gasesc implinirea in etajele 2, 3 și 4 ale piramidei, pentru care este nevoie de colaborarea celorlalți membri ai comunității și, mai ales, care determina hotărâtor modul în care fiecare individ va reacționa odată ajuns la ‘etajul’ la care se face ‘reevaluarea sinelui’ – unde, printre altele, individul ia decizia de a face sau nu copii.

Aici am ajuns exact in zona pe care o menționau Ana Măiță și Vasile Ghețău.

Infrastructura de care vorbea reprezentanta Mamelor pentru Mame este un construct social. Este nevoie de o cooperare instituțională bine pusă la punct pentru ca necesitațile despre care vorbea ea să fie îndeplinite iar suplinirea lor la nivel individual cere eforturi aproape supraomenești.
În același timp exact la acest nivel – cel al cooperării sociale – sunt edificate și așteptările indivizilor care compun o anumita comunitate. Iar dacă rromii, de exemplu, au fost învătați de către istorie să se bazeze doar pe ei înșiși și să nu se aștepte la prea mare sprijin din partea celor din afara comunității lor restrânse, marea majoritate a celorlalți au alte așteptări de la societatea din care fac parte – așteptări născute tocmai din și în timpul interacțiunii cu conaționalii lor precum și din normele social-culturale prevalente la momentul respectiv în comunitatea analizată.
Tot la acest nivel este constatată problema – scăderea natalității – și propuse/luate măsurile prin care societatea încearcă remedierea ei.

Ori, dacă așa cum ne atrage atenția Vasile Ghețău, acționăm înainte de a înțelege cu adevărat ce ni se întâmpla, s-ar putea ca rezultatele intervențiilor noastre să nu rezolve, cu adevărat, mare lucru.

Și, de fapt, mi-e tare teama ca nici măcar rezolvarea formala a celor sesizate de Ana Măiță nu ar fi suficient. Ar fi, evident, un mare pas înainte. Precum și o indicație, chiar dacă indirectă, că ne aflam pe drumul cel bun – către un nou ‘proiect de țară’.

Căci, până la urmă, asta e diferența între Israel/SUA și celelalte țari ‘dezvoltate’. Cetățenii acestor două țări, Israelul și SUA, Americanii într-o măsură din ce în ce mai mică, mai știu încă ‘pentru ce trăiesc’. Chiar dacă ‘visul American’ nu mai e chiar atat de mobilizator – mai ales pentru americanii înșiși – acesta este încă suficient de puternic pentru a ‘energiza’ masele către viitor. Tot așa marea majoritate a Israelienilor știu pentru ce trăiesc. Măcar pentru a-și apăra țara proaspăt regăsită.

Dar noi?!?

Noi pentru ce traim?

Ce vise ne propunem să indeplinim?
Ce poate visa, in mod rezonabil, un cetățean obișnuit al României?
Ce planuri îi sunt propuse, la nivel comunitar sau național, de către figurile semnificative care trăiesc în contemporaneitatea sa?

Ce fel de țară a primit, Românul de rand, moștenire de la părinții săi?
Ce fel de țară pare condamnat să lase în urmă, indiferent unde și când va pleca?
De ce ar mai aduce pe cineva pe lume, AICI?

Traditia este o institutie foarte importanta.

Prin intermediul ei comunitatile pastreaza o suma de informatii care stau la baza functionarii comunitatilor respective. Renuntarea cu prea mare usurinta la respectul cuvenit traditiei a dus, de prea multe ori, la o adevarata dezradacinare a comunitatilor care au facut acest lucru. ‘Om fara Dumnezeu’ nu este chiar o vorba aruncata in vant.
Degringolada morala care a inceput sa devina evidenta de pe vremea comunismului si care face acum ravagii printre noi are niste cauze oarecum obiective numai ca a fost facilitata si de usuratatea cu care noi toti am acceptat ‘noul’, fara sa luam in calcul toate consecintele actiunilor noastre.

Pe de alta parte nici ‘incremenirea in proiect’ nu reprezinta un panaceu.
Apelul la ‘traditie’ doar de dragul ‘traditiei’ sau, si mai rau, pentru ca in felul acesta poate fi construit pretextul pentru un ‘atac la persoana’ impotriva unui dusman, ‘personal’ sau ‘de clasa’, nu reprezinta o alternativa cu adevarat viabila. Nu de alta, mai devreme sau mai tarziu realiatatea are prostul obicei de a ne da cate un branci – tocmai pentru a ne ‘readuce pe calea cea drepta’.

“„Problema calendarului există demult, dar a căpătat o însemnătate deosebită în zilele noastre, când devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun, acelaşi cu calendarul folosit în celelalte ţări ale Europei şi în America. Din toate părţile Biserica primeşte cereri şi doleanţe de a se stabili un calendar comun în viaţa laică şi religioasă, nu numai pentru ca creştinul să fie în armonie cu sine însuşi, ca cetăţean şi creştin, ci şi pentru a contribui la unirea tuturor creştinilor chemaţi în numele Domnului, care să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi învierea Sa”.

Aceleaşi motive sunt invocate de către patriarhul Meletie şi în cuvântarea sa la deschiderea Congresului ”pan-ortodox”: Devine evident că principiile directe care au dus la reforma calendarului bisericesc îşi aveau rădăcinile nu în tradiţie, teologie,  în  viaţa  liturgică  şi  normele  canonice  ale  Bisericii  Ortodoxe,  ci  în dimensiunea orizontală a gândirii semilaice, semireligioase, în cultul ecumenic al ideii politico-religioase a unităţii creştine.”
(“125 de la proclamarea autocefaliei BOR, cadoul masonului Meletie Metaxakis pentru SCHIMBAREA CALENDARULUI în România ortodoxliber.wordpress.com

Cei care continua sa ‘apare’ calendarul iulian, indiferent de motivul pentru care o fac, uita un lucru. Peste vreo cateva sute de ani Craciunul ar fi cazut in mijlocul verii iar de Paste am fi savurat in exclusivitate miei congelati – de unde unii proaspeti prin septembrie, octombrie… Dar poate ca ar fi fost si unele avantaje… Posturile ar fi fost mai usor de tinut, avand in vedere bogatia de legume si fructe proaspete, de Paste am fi avut parte de tulburel…

1886

“Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: “Dati un leu pentru Ateneu!”. Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale.”

ateneu

De la Amarandei Lucian, DP, https://ro.wikipedia.org/w/index.php?curid=327965

 

2016

“Guvenul României şi Ministerul Culturii lansează oficial campania de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia pământului”. Campania se va derula până pe 30 septembrie şi are nevoie de un sprijin cât mai larg, anunţă Guvernul.”

Vom reusi oare sa urmam exemplul stramosilor nostri?

certificat-de-donator_14687385370029

De cativa ani incoace finalul lunii iunie este marcat de controverse pe marginea “Examenului de Capacitate“.

Un timp discutiile s-au invartit in jurul examenului in sine iar mai apoi in fiecare an au fost gasite motive punctuale pentru alte controverse destul de aprinse.

‘Era mai bine pe vremea noastra. La sfarsitul scolii dadeai un examen de intrare la liceu si gata. Daca erai in stare sa intri la liceul pe care ti l-ai ales, bine. Daca nu, treaba ta… cine te-a pus sa incerci la liceul ala. Inseamna ca nu te-ai evaluat bine.
Acuma… vin dom-le unii de pe la tara cu niste medii… te doare mintea… si ocupa locurile de la liceele bune din orase… de parca nu stim si noi cum merge treaba acolo’.

Pe vremea cand am trecut eu prin experienta asta partidul sustinea sus si tare: “copiii sunt viitorul tarii”.
Si, in copilaria mea, chiar asa parea sa fie. Vaccinurile se faceau la timp, manualele nu lipseau la inceputurile fiecarui an scolar, parintii aveau unde muncii ca sa ne creasca, blocurile crestau ca din pamant si toata lumea avea un acoperis deasupra capului.
Iar noi, copiii, stiam foarte clar ca singura cale pentru a face ceva in viata era sa punem burta pe carte. Varianta PCR – pile, cunostinte, relatii – era luata in calcul doar de parintii nostri. Macar din punctul asta de vedere noi traiam intr-o naivitate totala.

Apoi lucrurile au inceput sa se imputa.

Mancarea a disparut treptat din magazine, hainele cat de cat aratoase se dadeau pe sub mana, sapunurile mai de soi devenisera atat de rare incat oamenii mai degraba isi parfumau rufele cu ele in loc sa le foloseasca la spalat.

La inceput oamenii spuneau ‘ai carte, ai parte’.
Pe la jumatatea anilor ’80 a inceput sa circule poanta cu ‘de ma, ce sa-ti fac eu daca ti-a placut cartea’. Pentru generatiile mai tinere era vorba despre doi colegi de liceu. Unul se dusese mai departe la facultate, ajunsese profesor de istorie, facea naveta la tara si traia inca in apartamentul primit de parintii lui cu chirie de la intreprinderea unde lucrau. Celalalt facuse scoala de macelari – carnea era la mare pret, nu se mai gasea in magazine – si la treizeci de ani avea deja casa lui, masina, etc, etc… Toate astea din spaga, bineinteles.

Imediat dupa revolutie scoala a devenit din nou la moda. Foarte multi dintre absolventii relativ tineri de facultate – in jur de 30 de ani – si-au gasit slujbe extrem de bune prin strainatate iar chestia asta a inceput sa-i remotiveze pe tineri. Cuplat cu faptul ca invatamantul superior din Romania era, in ciuda unor carcotasi, capabil sa dea absolventi de calitate, fenomenul a generat o noua efervescenta legata de educatie.

Din pacate ‘efervescenta’ asta era legata si de diplome in sine.
Ceea ce a dus, pe de o parte, la inflatia de doctori pe care o observam acum iar pe de alta la  aparitia unei intregi pletore de institutii de invatamant superior, private dar si de stat, unde era foarte usor de intrat. Ce invatai acolo… asta era alta problema…

Intre timp s-a mai intamplat ceva.
Parintii au inceput sa petreaca din ce in ce mai multe ore la servici si sa paseze din ce in ce mai multe asteptari si responsabilitati pe umerii scolii in ceea ce priveste educatia copiilor lor.
‘Eu ma spetesc sa-i asigur cele mai bune conditii, el (copilul) trebuie doar sa invete. Iar profesorii sa puna mana sa-i educe, ca doar de aia primesc leafa din impozitele platite de mine’.

Problema e ca niciodata scoala nu va putea sa le ofere copiilor cei 7 ani de-acasa. Anii aia in care inveti sa ai grija de tine si sa-i respecti pe cei din jurul tau.

Uite asa cele doua tabere au inceput sa se certe intre ele. Parintii dau vina pe profesori ca ‘nu se mai face scoala ca pe vremea mea’ iar profesorii sa le reproseze parintilor ca ‘nu sunt in stare sa-si tina copii in frau’.
Evident, toti uita ca si profesorii au copii – care nu se comporta deloc diferit de ceilalti – dar si ca toti profesorii, absolut toti, sunt si ei copiii cuiva.

Daca adaugam la asta si faptul ca prestigiul profesorilor a scazut foarte mult in ultima vreme… Ca sa nu mai vorbim de salariiile aproape derizorii, mai ales la nivelul debutantilor.
Ce chef de munca or avea acestia?
Sa plece daca nu le place?
Si copii nostrii sa fie educati doar de suplinitori?

Sa revenim la ceea ce s-a intamplat anul asta.

exercitiu-mate-diagrama

Se pare ca problema din diagrama a creat unele dificultati unora dintre copii.
Si suficienta emotie astfel incat 40000 dintre parinti sa faca o petitie pentru ca doua variante de raspuns, atat cea buna cat si una dintre cele gresite, sa fie luate in calcul.
Pe motivul ca formularea problemei nu a fost suficient de clara.

Ori tocmai asta este insusi scopul examenului de capacitate.
Sa determine daca cei care il dau, si in ce masura, sunt capabili sa jongleze cu informatia si sa o organizeze in mod eficient.

Cred ca inainte de a avea pretentii de la copii nostri, sau de la cei chemati sa ii invete, ar trebui sa ne uitam un pic in ochii nostri.

Ce vrem noi de la viata noastra si de la copiii carora le-am dat nastere?
Cum ne propunem sa ii ajutam si ce exemple le dam?

Ce inteleg copiii astia daca noi ne apucam sa injuram guvernul pentru ca unii dintre ei nu au inteles o problema?
Ce inteleg copiii astia daca noi facem petitii la nivel national pe tema ‘merge si asa’?
Cum adica
“Dlui ministru Adrian Curaj
La subiectul 6 cu diagrama, nu este menţionat că axa ox reprezintă notele şi axa oy elevii. Unii elevi au văzut invers, nu le poţi cere să fie subtili. Cel mai corect este să le acorde punctaj maxim indiferent cum au văzut.”

Cum ar fi trebuit sa fie formulata problema?
‘Nu-i asa ca din aceasta diagrama rezulta ca 3 elevi au luat nota 5 dar si ca ea ar putea fi interpretata in sensul ‘de fapt au fost 8 elevi care au luat 5′?’

WP_20160613_12_03_45_Pro

Mi-am dus nevasta la gara.
Nu va bucurati degeaba, se intoarce. A plecat in delegatie.

Trebuie sa ajunga la Miercurea Ciuc.
Trenul catre acea destinatie pleaca, cel putin cel de la 12:15, de la peronul 13.
Vagonul 7 era oprit in dreptul gaurii pe care o aveti in fata.

De unde si intrebarile care urmeaza.

Toata Gara de Nord e in halul asta sau peronul 13 e pastrat special pentru unguri?

Si care o fi fost desteptul care a pus genul asta de paviment acolo unde fiecare al doilea trecator taraste dupa el o valiza pe roti?

WP_20160613_12_04_00_Pro

Sa nu uit. Daca vi se face sete in Gara de Nord duceti-va la supermarketul de langa casele de bilete. E singurul loc unde au mai multe feluri de apa – la chioscuri exista doar Dorna – si unde flaconul de juma de litru costa 2 lei, ca in restul orasului. La chioscuri e cu 50% mai scump.

Nu stiu daca asa o fi de obicei.
Tot ce pot sa va spun este ca asa a fost ieri seara.

Am iesit sa ne intalnim cu niste prieteni.
In piateta din fata Hanului Manuc ne-am bucurat ca niste copii urmarind un spectacol de acrobatie oferit cu extrema dezinvoltura de o trupa din Kenya. Click aici pentru fotografii.

Doua ore de discutii extrem de interesante la o carciuma. Curtea Berarilor Timisoreana.
Mancare banala, serviciu tern, prietenii la inaltime.

Incepe al doilea meci. Nici habar n-am avut ca fusese deja unul.
Din motive pe care n-am reusit sa le intelegem, atunci cand a inceput Anglia-Rusia cineva a dat sonorul atat de tare incat nu ne mai puteam auzi gandurile din cap. L-am intrebat pe chelner, a spus ceva despre management si si-a cerut scuze, in nume propriu.

Plecam, evident.

Ne mutam la Hanul lui Manuc sa bem o cafea.

La usa, maitre d’, o domnisoara, ne spune ca toate mesele sunt rezervate… ca ar avea o masa de 2 (noi eram 6)… ca daca mai asteptam un pic…
Era deja 10 jumate iar cel putin o treime din mesele din curtea interioara erau goale. Dupa vreo doua minute de ‘parlamentari’ descopera ca ar mai fi o masa la care ar putea sa ne ‘plaseze’. Abia cand ajungem acolo incep sa ma intreb daca nu cumva o fi asteptat ceva de la noi… Eu stiam ca se lasa ceva chelnerului, daca esti multumit de serviciu… si ca doar la curve e cu plata inainte… poate ma insel si atribui motivatii care exista doar in capul meu… sper din tot sufletul sa fie asa.
Stam vreo ora, timp in care terasa se goleste vazand cu ochii. Cand iesim uitam sa o intrebam pe maitre d’ unde e aglomeratia promisa.

Hai la taxi.
Cand sa ne urcam: “unde mergeti?”
Ne uitam in jur. O multime de oameni umbla printre taxiurile parcate in fata si in jurul Magazinului Unirea.
Toate cu lampa verde aprinsa pe tavan, semn ca sunt libere. Marea majoritate a soferilor vorbesc la telefon si toti intreaba: ‘unde mergeti’?
Cei mai multi dintre potentialii clienti ii injura si fac comanda pe telefoanele mobile. Strainii se urca, neavand alta optiune.
Cineva din apropiere ii spune unui prieten: ‘Un taximetrist mi-a cerut 30 de lei pana in Dorobanti’. Cam de trei ori mai mult decat pe ceas.

Mergem la autobuz, daca tot au introdus liniile de noapte.

In doua minute vine N104. Nu ne credem ochilor ce noroc avem. 104, cel de zi, trece foarte aproape de unde locuim noi.
Incercam sa ne urcam. Singura usa deschisa e cea de la sofer. Aglomeratie. Unii vor sa urce, altii vor sa coboare ‘la prima’. Asa ca stau un usa si nu ai cum sa te urci. Cineva il intreaba pe sofer de ce nu deschide si celelalte usi. ‘Asa e regula pe cursele de noapte!’. N-ai cum sa-l contrazici, cu toate ca celelalte doua autobuze din statie au toate trei usile deschise.
Reusim sa ne urcam, vreo 4 oameni raman pe din=afara cu toate ca autobuzul era gol in spate.
La prima statie: ‘Faceti-ne va rog loc, vrem sa coboram’. Vreo 4 dintre noi coboara, doar pentru a face loc. Ii intreb pe cei care coboara: ‘Ce ar fi fost daca faceam si noi ca dumneavoastra? Daca nu ne-ati lasat sa urcam, de ce sa va facem loc sa coborati?’
Evident ca mai raman cativa in statie, din fericire nu dintre cei 4 care coborasem.
Se incinge discutia cu soferul. Acesta o tine tare pe a lui – ‘Asa e regula si pe mine ma da seful afara daca nu o respect’ – iar calatorii mai au putin si sar la bataie.
Cu toate astea multi prefera sa se inghesuie la usa din fata in loc sa se duca toti in spate si sa se apropie de usa doar cand vor cu adevarat sa coboare. Loc ar fi fost berechet, chiar daca s-ar fi urcat si cei care ramasesera pe jos.
La un moment dat autobuzul iese din traseul lui 104. De, era N104, nu 104 normal. De ce or fi folosit un indicativ care sa produca confuzie? De ce nu i-r fi spus N-IJGBTZ in loc de N104 daca traseul e comun doar in prima treime iar destinatia cu totul si cu totul alta?
Spiritele se incing din nou intre sofer si calatori, noroc ca intre timp acesta primise ‘intariri’ – in ‘ghereta’ din fata autobuzului aparuse un ghertoi de cel putin 100 de kile. Chiar daca avea mai mult de 50 de ani era suficient de malac incat sa mai domoleasca furia calatorilor.

Coboram.

Trecem strada si ne speriem ingrozitor.

Nu, nu era nici un spectru. Doar o reprezentare post modernista a lui Cajal.

Noapte buna.

WP_20160612_00_34_55_Pro 2

PS. Intr-adevar regulile RATB prevad ca pe liniile de noapte “Accesul publicului călător se realizează numai pe la uşa 1” dar si ca “Abonamentul eliberat pe o linie/două linii RATB este valabil şi pe liniile de noapte care au traseu comun cu aceasta/acestea, dar numai pe porţiunile de traseu comun.” iar “Controlul titlurilor de călătorie se efectuează de către conducatorii de vehicule”.
Acum ati inteles de ce se deschide doar usa din fata?

http://www.ratb.ro/v_noapte.php

 

presedintele critica fiscul

Cred că libertatea de exprimare nu poate fi suprimată pentru banale motive administrative. În al doilea rând, această abordare heirupistă din partea ANAF mi se pare nepotrivită, dacă nu discutabilă, și am constatat din discuții avute că există deschidere la factorii de decizie și prin discuții așezate și calme se găsesc soluții convenabile”,

Indiferent de cati ii sar acum la beregata omul are dreptate.

Am folosit ‘omul’ in loc de ‘Presedintele’ pentru a sublinia faptul ca atat el cat si toti ceilalti – admiratori, detractori precum si cei care incearca sa isi pastreze capul limpede, sunt oameni, cu o capacitate de intelegere inerent limitata.
Si tocmai de aceea ar face bine ca macar sa incerce sa se inteleaga unii pe ceilalti inainte de a se exprima in ‘sentinte’.

De ce cred ca are dreptate Iohannis in cazul asta?

Simplu.
Hotararile justitiei au fost puse in aplicare. Din punct de vedere ‘contabil’ pagubele stabilite de instanta au fost acoperite. Imobilele in cauza sunt intabulate ‘pe statul roman’.

Mai sunt, intr-adevar, multe de facut. Aceste imobile trebuie valorificate.

Numai ca aceasta este o problema administrativa. Tine de modul in care niste functionari, niste angajati ai statului, inteleg sa-si indeplineasca indatoririle de serviciu.

Este o lege care cere ca imobilele confiscate sa fie valorificate prin vanzare?
Foarte bine! Atunci sa fie vandute.
Spune legea ca proprietarul are dreptul, in anumite conditii, sa ceara celui care ocupa o cladire sa o evacueze in termen de 5 zile? Asta inseamna ca proprietarul, sau un reprezentant al sau, are intr-adevar dreptul sa ceara acest lucru.

Dreptul!

Nu neaparat obligatia. Aceasta poate decurge, insa, din legea care prevede modul in care sunt valorificate imobilele confiscate.

Iar cei chemati sa aplice aceste doua legi mai trebuie, atunci cand isi indeplinesc obligatiile de serviciu, sa tina cont si de celelalte reglementari care au tangenta cu situatia.

De fapt exact asta este datoria functionarilor publici. Sa faca in asa fel incat interesele noastre, ale tuturor, sa fie respectate.
In conditiile specificate de lege. De toate legile aflate in vigoare la un moment dat.

Inclusiv de cele care le permit celor de la Antena 3 sa ceara tot felul de lucruri in instante.

Iar evacuarea propriu-zisa, daca va fi pusa in aplicare vreodata, va putea fi facuta abia dupa ce toate formalitatile legale vor fi fost indeplinite. Altfel insusi conceptul de justitie va fi fost tarat in mocirla.

‘Da’, dar cei de la Antena 3 se dedau la niste actiuni oribile de manipulare a opiniei publice!’

Da, si mie mi se pare chestia asta.

Numai ca atunci cand te injura cineva ai la dispozitie trei variante.

– Te faci ca nu auzi.
Cateodata merge, mai ales daca nu te vei mai intalni vreodata cu respectivul.

– Il injuri si tu pe el.
Toata situatia degenereaza si peste putin timp vei avea de solutionat o problema mult mai mare decat cea de la inceput.

– Cauti o alta rezolvare.
De exemplu iti pastrezi calmul si ii raspunzi astfel incat sa i se faca lui rusine de ce a facut. Sau macar sa il faci de ras in fata spectatorilor.
Iar daca nu merge cu frumosul, il ‘dai in judecata’. Si astepti ca justitia sa isi urmeze cursul.

Ca daca nu ai o incredere reala in mersul justitiei toata discutia de pana acum a fost degeaba.
Iar daca nu iti plac legile in vigoare la un moment dai nu ai decat sa incerci sa le schimbi.
Daca incerci sa te fofilezi pe langa ele nu faci decat sa creezi un precedent care se va intoarce impotriva ta, mult mai repede decat iti poti inchipui.

Asta asa, ca sa-i dau dreptate si lui Ciolos.

ciolos are dreptate