Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’ De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…
Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.
De ce Nicușor Dan?
Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.
Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili. Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’? După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.
‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’
Aici paradoxul se adâncește și mai tare. Trăim într-o democrație. Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți. Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.
În același timp, ne-am împărțit în tabere. Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei. ‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.
Situația este, de fapt, cât se poate de simplă. Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating… Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că… Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei… Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor. Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…
Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…
Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema. Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!
‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.
De ce să ne străduim? Dacă fac tot doar ce vor ei?
Hai să o luăm altfel. Încă ne mai lasă să votăm, corect? De ce fac chestia asta? Dacă tot nu contează ce votăm noi?
Chiar și pe vremea dictaturii, tot ne puneau să votăm… Bine, pe vremea aia chiar nu conta ce votam noi. Tot ce conta era că ei puteau pretinde că trăiam într-o democrație. Așa „populară” cum era ea, puteau pretinde că era totuși o formă de democrație. Votam, nu?
„Democrația” aia de fațadă s-a terminat rău. Pentru dictator!
Ăsta este motivul pentru care ne mai lasă să votăm. Chiar și ‘ei’ au înțeles că e mai bine să ne întrebe și pe noi, din când în când, despre ce părere avem. Nu de alta, doar ca să nu mai pățească ‘vreo rușine’ cei care se întâmplă să fie la putere atunci când îi ajunge mămăligii cuțitul la os.
Așa că dacă tot votăm, hai să votăm cu cap!
Și cât mai mulți. Principalul semnal pe care îl trimite fiecare dintre membrii corpului electoral atunci când bagă votul în urnă este că îi pasă! Că nu acceptă propaganda mincinoasă pe care ne-o toarnă în ureche cei care ne vor dezbinați. Care ne îndeamnă să ne certăm între noi.
Mulți sunt de-a dreptul furioși. Nu înțeleg cum ‘ceilalți’ se pot gândi să voteze cu … Și uite-așa ajungem să citim, mai ales pe net, tot felul de mesaje care mai de care mai disprețuitoare despre ‘ceilalți’. Mare parte dintre aceste mesaje sunt distribuite/amplificate de boți. Dar sunt și unele de-a dreptul sincere. Exasperarea, pricinuită de subiecte reale și ațâțată de o propagandă abil ticluită, poate distorsiona foarte ușor procesele noastre cognitive.
Problema cu această atitudine, de dispreț pentru ceilalți, este că ne aruncă, pe toți, în brațele deschise ale celui care vrea să ne dicteze. Doar separați în tabere ne poate suci mințile. Doar atâta vreme cât ne lăsăm dezbinați ne poate deturna viitorul.
Ce mesaj trimitem atunci când votăm? Că avem încredere! În noi. În noi și în capacitatea noastră de a ne croi viitorul. Împreună!
Cătălin Tolontan, redactor șef de meserie, a înțeles cât de importantă este presa. „Becali fără televiziuni nu exista.”
Becali a înțeles că dacă lași un ‘mafiot’ să-și facă mendrele, acesta va continua până în pânzele albe. Calificativul de ‘mafiot’ aplicat televiziunii în cauză îi aparține lui Tolontan. Și presupun că știe despre ce vorbește. E de meserie…
Tot Tolontan ne spune că „închiderea unei televiziuni este un gest extrem”. Foarte corect. Ăsta fiind și motivul pentru care o televiziune nu poate fi închisă cu una, cu două. Dar pe de altă parte…
„imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul…”
„Dar acesta” NU „este prețul unei societăți libere”! Locul în care cineva își poate pune în aplicare o astfel de „ideologie”, fără „nici o reținere”, n-are nici o legătură cu societatea liberă! Aici avem de a face cu o societate care încă își caută drumul! Suntem în situația în care „mafioți” de toate culorile încearcă să bage bețe în roate unei societăți care se străduie din răsputeri să iasă la lumină!
Democrația este cea mai puțin proastă formă de guvernare. Winston Churchill
După criteriile de astăzi, Churchill numai democrat nu era. Făcea mișto de femei, îi desconsidera pe toți cei care nu erau albi – și mai ales pe indieni… Ca toți englezii vremii, era foarte sensibil la ‘diferențele de clasă socială’. Cu toate astea, făcea apologia democrației! Poate că știa el ce știa…
Ce-i face pe cei de la putere să se dea jos de pe scaune atunci când li se termină mandatele?
Statul de drept este o convenție. O convenție implicită care a evoluat către ce este acum în funcție de condițiile locale. Care condiții locale au influențat, decisiv, modurile în care funcționează fiecare dintre statele care există acum.
‘Adică ce vrei să spui? Că toate statele care există acum sunt ‘state de drept’?!? Inclusiv Coreea de Nord, de exemplu?’
Excelentă întrebare. Răspunsul, ca aproape întotdeauna, este inclus în întrebare. Depinde pe cine întrebi. Kim Yong Un, „L’etat c’est lui”, ar răspunde că da. Că atâta vreme cât voința lui este respectată Coreea de Nord rămâne un stat de drept. Toate statele contemporane fac apel la ‘drept’. La un set de norme, formalizate sub formă de legi, despre care toată lumea știe că ar trebui să fie respectate. Nici un stat modern nu mai poate funcționa fără un astfel set de norme formalizate. Indiferent de cât de abuziv-arbitrare ar fi acestea. Pentru că în absența acestor norme formalizate, fiecare ar face ce l-ar tăia capul. Și așa, prea mulți dintre noi fac ce îi taie capetele… Dacă nimeni n-ar mai respecta vreo lege – ar fi ca și cum n-ar mai exista nici o normă formalizata – ne-am afla în plină anarhie. N-ar dura mult – situația ar degenera extrem de repede – dar ar fi foarte ‘intens’.
Nici măcar nu-ți poți imagina ce s-ar putea întâmpla? E foarte normal. Noi am trăit – de ceva generații – într-o lume normală. Într-o lume cu reguli. Chiar și războaiele se duc după niște reguli… De exemplu, după ce ne-am lămurit care-i treaba, nimănui nu i-ar trece prin cap să folosească arme nucleare… Pentru că și ceilalți au suficient de multe încât nu merită! Cam așa și cu celelalte reguli. Cei mai mulți oameni, adică cei normali la cap, sunt convinși – conștient sau inconștient – că nu merită. Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi conștienți de chestia asta… Cu alte cuvinte, aproape toți oamenii – cu voie sau chiar inconștient – respectă regulile aproape tot timpul. Indiferent de ce e în sufletul lor, cei mai mulți oameni respectă culorile semaforului. Relativ puțini fură. Nu prea vezi oameni bătându-se pe stradă… Și așa mai departe…
Modul acesta de comportament colectiv face posibilă funcționarea societății.
Faptul că noi ne-am comportat ca și cum am fi înțeles și acceptat că ‘așa’ e mult mai bine decât să fi facut fiecare cum ne tăia capul ne-a adus unde suntem acum.
Faptul că cei care s-au născut în societăți deja democratice au continuat tradițiile respective a făcut ca societățile democratice să o ducă mult mai bine decât cele conduse în mod autocratic. Faptul că unii au reușit, cum necum, să treacă de la dictatură la democrație a reprezentat un imens salt înainte.
Bă, tu ești prost?!? Ne spui să fim de folos unul altuia, să ne respectăm între noi… în timp ce ăștia…
Bunică-mea avea o vorbă. Unde e multă deșteptăciune e și multă prostie… Eram mic, râdeam și eu… ca prostul! Între timp, la cursul de Teoria Deciziei, Cătălin Zamfir ne-a arătat un desen asemănător celui de mai sus. Profesorul de sociologie ne explica, studenților din anul II, cum e cu ce știm și ce nu știm. ‘Cu cât știm mai mult, cu atât limita dintre ce știm și ce nu știm e mai departe de fiecare dintre noi. Cu cât știm mai mult – adică aria din interiorul curbei e mai mare – cu atât perimetrul, adică lungimea gardului, este mai mare. Cu cât perimetrul este mai mare, cu atât fiecare dintre noi intră în contact cu mai mult necunoscut.’
Cu mai multă prostie, ar fi completat bunica mea…
Au trecut vreo 15 ani de atunci. Eu mi-am continuat studiile. De unul singur. Și am ajuns la concluzia că desenul era incomplet. Bine, scopul cursului respectiv era destul de îngust. Până la urmă se adresa unor studenți la început de drum…
X-ul din imagine este fiecare dintre noi, Formele regulate – la atât se rezumă capacitatea mea de a desena – reprezintă lucrurile pe care le știm. Despre care credem că știm, de fapt. După cum se vede cu ochiul liber, între obiectele cunoscute – adică pe care suntem în stare să le recunoaștem cu relativă precizie – sunt spații libere. Locuri despre care știm bine că nu le controlăm dar despre care suntem convinși că putem învăța. Dacă am avea nevoie. Cunoscut și ‘cognoscibil’, împreună, constituie spațiul familiar. Locul unde ne simțim acasă. Dincolo de linia punctată … locuiesc ‘fantomele’. Vedem că e ceva acolo. Măcar în apropierea limitei… Dar nu REcunoaștem. N-am mai văzut, nu prea înțelegem ce vedem, nu ne simțim confortabil. Iar dincolo de fantome…
Așa că da. Este indubitabil că sunt prost. E atâta neștiință prezentă în capul meu încât ….
Tot Cătălin Zamfir ne vorbea despre paradigme. Bine, conceptul a fost furat de Thomas Kuhn din lingvistică și folosit în filozofia științei în loc de Weltanschauung… l-a mai formalizat un pic… Până la urmă este vorba doar despre setul de valori și înțelesuri general acceptate cu ajutorul cărora o anumită comunitate se raportează la lume. La Welt… ‘Se raportează’ adică modul în care recunoaște/numește obiectele familiare și ‘tehnologia’ cu ajutorul căreia studiază spațiul dintre obiectele deja cunoscute. NB. Când spun tehnologie mă refer atât la obiectele tehnologice în sine – microscoape, de exemplu – cât și la normele și instrucțiunile de lucru utilizate în timpul cercetării. De la normele de protecția muncii până la standardele dezvoltate de Karl Popper despre ce e aia știință.
Cum am ajuns la varianta de mai sus a conceptului preluat de la Cătălin Zamfir? Punând cap la cap ce am înțeles din cursul lui Zamfir cu lecturile din Kuhn și Popper. După care am încercat să verific în viața de zi cu zi concluziile teoretice…
Așa am înțeles că fiecare dintre noi – de la măturător/spălător de vase până la Einstein – știm câte ceva. Unii mai multe, alții mai puține… Dar fiecare dintre noi știm suficiente lucruri suficient de bine încât să supraviețuim. Să supraviețuim în context social. Să fim suficient de folositori celorlalți încât aceștia să ne ajute la rândul lor. Fiecare dintre noi știm suficient de mult despre lucrurile pe care le cunoaștem încât să le facem suficient de bine. Suficient de bine încât lucrurile ‘să meargă’. Suficient de mult încât să-i putem învăța și pe ceilalți la nevoie. Iar acest fenomen – societatea merge ‘înainte’ – indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu de contribuția fiecăruia dintre noi!
Ce înseamnă ‘înainte’, unde-o să ajungem și de ce am folosit apostroafele?
M-am lungit destul, astăzi e duminică, s-a făcut ora prâzului…
„Lumea veche e pe moarte, lumea nouă e în chinurile facerii… acum este vremea monștrilor!”
Postarea precedentă a avut ca pretext „corectitudinea politică”. Ceva născocit din nevoia de a recalibra comunicarea. Inventatorul corectitudinii politice – și promotorii ei din vremea aia – atrăgeau atenția asupra faptului că nu e bine să-i jignești pe cei cărora te adresezi. Pentru simplul motiv că odată jigniți, aceștia vor înceta să mai asculte ce vrei/încerci să spui. Și vor auzi doar ce cred ei că spui. Adică vor auzi doar ceea ce consideră ei că e jignitor. Și vor ignora, pur și simplu, orice altceva. Între timp, adică de ceva vreme încoace, ‘corectitudinea politică’ a devenit o armă. Un bici retoric în mâna celor care vânează chestii cu care pot să nu fie de acord.
Explicam atunci – poate mai pe ocolite – că mesajul transmis de Mândruță – semi-jignitor și destul de inexact, până la urmă – era, totuși, demn de a fi luat în considerare. Prea mulți copiii au fost, și continuă să fie, aduși pe lume ÎN CONDIȚII CARE LASĂ DE DORIT.
Mândruță se referea la perioada de acum 30-40-50 de ani. Avea dreptate în sensul că foarte mulți dintre părinții din epocă lucrau, amîndoi, în schimburi. Că bunicii erau departe. Că profesorii erau extenuați. Având foarte mulți elevi în fiecare clasă și predând atât dimineața cât și după-amiaza. Copiii aceia au crescut „cu cheia de gât”. Aproape de unii singuri…
‘Astea erau condițiile. Ce erau să facă bieții oameni? Să nu mai facă copiii?!? Unde mai pui că avortul fusese interzis iar alte forme de contracepție erau aproape imposibil de găsit…’
Am spus eu că a fost vina părinților? Am spus eu că a fost vina cuiva? Eu doar am punctat niște realități… o situație în care au apărut niște consecințe. Și acum am să scot în evidență inexactitatea care a produs neînțelegerea:
Regimul comunist făcea vreo protecție socială?!? Pe ce lume a trăit omul ăsta înainte de 1989? Dacă toate mergeau atât de bine, de ce ne-am mai supărat pe dictator?!?
Și uite-așa ajungem la fondul problemei…
Se tot vântură prin spațiul public ideea că „educația”. Că prea mulți dintre contemporanii noștri suferă de prea puțină educație. Că prea mulți dintre oameni – în afară de cei care spun lucrul acesta, bineînțeles – sunt prea puțin educați.
Iarăși o afirmație cât se poate de incorectă din punct de vedere politic. Adică (semi)jignitoare. Și fundamental inexactă. În sensul că oricât de multă ‘educație’ ar fi răspâdită în populație, oricum unii vor fi mai (puțin) educați decât alții. Doar că, de data asta, nu se ofuschează nimeni!
Needucații știu lucrul ăsta. Unii regretă, alții sunt chiar mândri… dar nici unul dintre ei nu se apucă să conteste un adevăr. Și educații știu acest lucru. Iar mare parte dintre ei dau vina pe needucați. ‘De ce nu s-au dus la școală?’. Ingnorând cu dezinvoltură faptul că e treaba educaților să-i educe pe restul… Pentru că educații au, cel puțin teoretic, o ‘înțelegere superioară a realității’… Și, mai ales, pentru că educații sunt cei care ar trebui să înțeleagă mai ușor că o populație mai educată are mai multe șanse la fericire decât una mai puțin educată.
Până la urmă, educația este un proces! Un drum mai degrabă decât o destinație. Drumul parcurs de informația care este trecută de la o generație la alta…
Iar drumul acesta are doua benzi. Pe una dintre ele circulă informația ‘brută’. Genul de lucruri pe care le înveți la școală. Sau la cursurile de calificare. Pe cealaltă bandă circulă ‘moravurile’! „Cei șapte ani de-acasă”, diferența dintre bine și rău, „cine astăzi fur-un ou, mâine o să fure-un bou”, „bătaia e ruptă din rai”, „locul femeii e la cratiță”, „capul plecat, nimeni nu-l taie”…
Educația, ca toate drumurile, are și niște etape. Una dintre acele etape este cea pe care o depășesc cei care înțeleg un lucru destul de simplu. Dar pe care nu-l mai predă nimeni. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem singuri.
„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste…””.
‘Bine, și…?!?’
‘Omul care stăpânește’… Păi care e prima grijă a stăpânului? Să exploateze, fără nerușinare, sau să aibă grijă? Pentru simplul motiv că dacă faci ciorbă din gâsca cu ouă de aur …. ‘Om după chipul Nostru’… Păi dacă toți suntem făcuți după chipul Lui, asta nu înseamnă că ar trebui să ne respectăm unii pe ceilalți? Ca frați ce suntem? Ca frați care împărțim aceiași scânteie de divinitate?
‘Asta e marea ta descoperire? Un citat din Biblie?!? Parcă te dădeai agnostic?…’
Descoperirea mea e secretul lui Polichinelle. Toată lumea ‘educată’ e la curent cu faptul că toți, noi toți, vedem lumea printr-un ‘filtru ideologic’. Prin filtrul convingerilor pe care le avem deja. Că de prea multe ori vedem doar lucrurile care confirmă convingerile pe care le avem deja și ne chinuim să ignorăm tot ce nu ne convine. Ei bine, eu cred ca a venit momentul să mai înțelegem odată că de unii singuri – adică fiecare ‘în banca lui’ – suntem o pradă sigură. Pentru orice gașcă de jmecheri. Că putem supraviețui doar împreună!
Că singurul plan rezonabil de viață se bazează pe a fi de folos. Cu cât ești mai folositor celorlalți, cu atăt mai abitir vor avea aceștia grijă de tine. Și că te simți cu adevărat fericit doar atunci când faci ceva bine, Restul… e ca un drog. Fericirea de dragul fericirii poate fi obținută foarte simplu. Cu ajutorul a diverse instrumente deja inventate. Fiecare după gustul lui. Doar că, la sfârșit, gustul devine amar…
De exemplu, cei care își găsesc fericirea găsind câte ceva de criticat în fiecare spunere care se întâmplă în prezența lor sunt tot timpul în al nouălea cer. Folosind corectitudinea politică este posibil să întorci pe dos aproape orice spunere… spre fericirea îndemânaticului care se bucură de fiecare dată când mai pune pe câte cineva cu botul pe labe… Doar că în foarte scurt timp respectivul se va trezi singur. Iar societatea care permite, sau chiar încurajează, o astfel de instrumentalizare a limbajului va deveni un loc al pierzaniei. Unde comunicarea se transformă în confruntare, informația devine armă, individul se desprinde de organismul social… și, precum bobul de grâu căzut pe piatră, ajunge să se usuce la soare. Asta în timp ce societatea atomizată devine pleavă în bătaia vântului…
M-am lungit cam mult? Închei imediat. Ne dorim să fim fericiți. După ce gustăm sentimentul, e firesc să vrem mai mult. Unii spun că fericirea este absența suferinței. Alții spun că fericirea apare atunci când îți atingi scopurile. În realitate, suferința încetează cu adevărat abia după ce nu mai poate fi simțită. Iar scopurile ies la iveală precum ciupercile după ploaie. Cum te apropii de unul dintre ele, cum mai apar două în spatele lui. Așa că… poate ar fi mai înțelept să ne bucurăm de fiecare dintre reușitele noastre, să avem ca scop principal să ne ajutăm unul pe celălalt și să ne păzim spatele. Spatele nostru! Dacă înțelegeți ce vreau să spun…
L’etat c’est moi! Louis XIV, 1643-1715, autrement connu comme le Roi Soleil
Statul este instrumentul prin intermediul căruia este asigurată evoluția. Instrument dezvoltat de către organismul social, este utilizat de către acesta pentru a face față provocărilor. Războaie, revolte, catastrofe naturale… Statul organizează în scop administrativ informația de care are la dispoziție și o folosește atunci când este cazul.
Folosit în mod propice, pune la dispoziție celor care îl locuiesc căile și mecanismele prin care aceștia valorifică resursele pe care le au la dispoziție și oportunitățile pe care reușesc să le identifice.
Căzut pe mâna unor impostori, statul devine instrument de distrugere în masă.
Pe vremea monarhiilor absolutiste, era treaba proprietarului – adică a monarhului absolut – să păstreze statul în stare de funcționare. Pe vremea democrației, a poporului suveran, e treaba acestuia să păstreze statul în stare de funcționare.
Diferența dintre democrație și monarhie absolutistă a devenit evidentă în timpul Revoluției Franceze. Dacă statul nu funcționeză cum trebuie, cel responsabil de funcționarea acestuia suportă consecințele. Ludovic al XVI-lea a plătit cu capul. La propriu. Ceaușescu a scăpat puțin mai ieftin… sau măcar mai întreg!
„Ce e de înțeles” din toată chestia asta?
Că dormim după cum ne așternem! Că degeaba credem că o să vină cineva călare pe vre-un cal alb… care să… Noi suntem cei care trebuie să ne facem ordine în bătătură! Pentru că nouă ne intră musca în casă dacă permitem mizeriei să ni se adune în curte!
Prea multă lume suferă. Care suferință este folosită ca o resursă. De către cei care consideră acest lucru ca fiind acceptabil. Sub ochii pasivi ai celor care consideră că nu este treaba lor și/sau că pe ei nu-i afectează ce se întâmplă.
Această postare nu este despre imigranți. Nu este doar despre imigranți… Este despre oameni. Despre oameni care suferă. Despre oameni care exploatează suferința. Și despre oamenii care încă n-au înțeles ca suferința semenilor lor va ajunge, la un moment dat, și la ei. În situația în care, profitând de nepăsarea indiferenților, cei care exploatează suferința continuă să ne taie tuturor creaga de sub picioare.
Bănuiesc că ați identificat deja ‘cauza’. Procesul la care asistăm – și care este pe cale să destructureze însuși modul nostru de viață – este pus în mișcare tocmai prin instrumentalizarea suferinței umane. Identificarea acesteia ca fiind o oportunitate și apoi ‘înhămarea’ ei conform scopurilor celor care încearcă să profite de pe urma existenței acestei suferințe.
Care este remediul?
Soluția ‘banală’ ar fi rezolvarea tututor problemelor care produc suferințe semenilor noștri. Nerealist? Au încercat și comuniștii chestia asta? Chiar dacă doar la nivel declarativ? Și mai rău au făcut?
Soluția realistă comportă trei aspecte. Acceptam că fiecare dintre noi avem limitele noastre. Și că nici unul dintre noi n-am putea să ne descurcăm de unul singur. Acceptăm că avem la dispozitie un spațiu limitat. Că nu avem unde să ne ascundem. De ceilalți și nici de consecințele faptelor noastre. Acceptam că primii care trebuie să facă ceva suntem noi. Fiecare dintre noi. Pentru că noi suntem cei despre care e vorba!
Odată acceptate cele trei chestii de mai sus, remediul este gata. Renunțăm la pasivitate! Tragem de mânecă pe cei care exploateză suferința. Le explicăm consecințele faptelor lor Îi ajutăm pe cei care suferă. Inclusiv deschizându-le ochii cu privire la adevăratele cauze ale suferințelor lor.
Iar primul pas, și poate cel mai important, este să nu ne mai înjurăm între noi dacă se întâmplă să avem păreri diferite. Să nu ne lăsăm provocați de cei care bagă bățul prin gard. Să nu dăm vina pe victimă pentru cele înfăptuite de agresor.
Gura Humorului. Sfârșitul lui mai. Răcoare bine. Soarele se strecura printre nori. Am o epifanie. În bătaia soarelui, era și cald. Nu doar lumină! Îi spun unchiului meu: – Soarele dă și căldură. Când iese din nori, se simte ca și cum ai sta în fața unui foc. – Da, așa este. – Și de unde vine căldura? Cine pune lemne pe foc? – Unii ar spune că Dumnezeu dar eu am mari îndoieli cu privire la chestia asta… Aveam vreo 4 ani iar unchiul era cel mai mic dintre frații bunicii mele materne.
București, cândva prin clasa a III-a. Vine o profesoară nouă. De engleză. Strigă catalogul să ne cunoască. – Tu ești de origine armeană, nu? – Da, bunicii și părinții tatălui meu au fugit din Turcia. Din fundul clasei: – Auzi mă, toți armenii sunt proști ca tine? Cam jumătate din clasă începe să râdă. Eu printre ei. – Da’ tu de ce râzi? – De el. Ce altceva aș putea să fac? Pe proști nu poți să te superi… Alte hohote.
București, cam în același timp cu amintirea de mai sus. – Bunica, tu de ce nu mă duci la biserică? Mamaia merge din când în când la biserica armeană… Știu că părinții n-au voie de la partid, dar tu de ce nu mergi? Am văzut că te rogi câte odată, că aprinzi lumânări… – Ți-am mai povestit că bunicul a murit în timpul războiului. De boală. E înmormântat la Târgu Cărbunești. Eram în refugiu. Fugiserăm din Basarabia – unde ne trimisese Antonescu ca funcționari la o primărie – cu hainele de pe noi și cu ce am putut căra în mâini. Bruma de bani pe care o mai aveam se dusese pe medicamente și pe zahăr pentru el. Că doar asta mai putea mânca în ultima vreme. M-am dus la preotul din sat. ‘Părinte, mi-a murit bărbatul.’ ‘Slujba te costa atât. Să vii pregătită cu două colive, colaci, prosoape si o sticla cu vin. Coșciug ai, bănuiesc.’ ‘Coșciug am. Am să-l îmbrac cu hainele lui bune. O coliva îmi face gazda la care stau. Dar restul… n-am de unde, părinte!’. ‘Descurcă-te. E începutul lui Martie. Mortul nu se strică așa repede.’ Din clipa aia nu mi-a mai venit să intru în nici o biserică și, mai ales, nu mi-a mai fost la îndemână să vorbesc cu vre-un preot. – Și cu bunicul ce-ai făcut? – În satul de alături era o unitate de jandarmi. Refugiați și ei ca și noi. Îi cartiruiseră – așa se spune în armată – în casele unui boier fugit din țară. M-am dus – pe jos, prin zăpadă – la comandant. Îl cunoscusem cu vreo două luni înainte. La Târgu Jiu, unde fusesem pentru ceva acte. Știa că bunicul tău era pe moarte. Pe el îl cunoscuse din Basarabia. I-am spus că a murit și că nu știu ce să fac. Că nu am bani să-i dau preotului. A trimis un sergent și un soldat, cu o șaretă, și l-au adus pe sus pe preot. Pe mine m-a ținut acolo și a pus la popota – la bucătăria pentru ofițeri – să facă un colac. L-a lăsat pe preot să aștepte undeva până a fost gata colacul. După care l-a chemat la el, pe mine mă ținuse tot timpul acolo, și i-a spus ‘vă trimit pe amândoi înapoi cu șareta. Mâine dimineață îl îngropi pe domnul Ungureanu. Ia colacul ăsta. Colivă o să fie. Vin și prosoape pui tu. Și să nu aud vreo vorbă!’
București, undeva în timpul gimnaziului. Avem de scris o ‘compunere’ despre scrisoarea a III-a. Mă pune Michiduță și-o citesc pe toată. Nu doar pasajul din manual. După care mă apucă așa un elan muncitoresc și fac câteva remarci cu privire la șovinismul lui Eminescu. ‘Ce vrea să zică poetul când vorbește despre bulgăroi cu ceafa groasă? Cum rămâne cu internaționalismul proletar?’ Bine că n-a trebuit să citesc lucrarea în clasă… Profa m-a luat deoparte și m-a întrebat ‘De unde ți-au venit ideile astea? De unde știi tu despre internaționismul proletar?’ I-am explicat că maică-mea era secretară de partid. Mi-a spus că să nu mai amestec lucrurile, să citesc doar chestiile din manual și să nu mai trag cu urechea când vorbesc oamenii mari.
Tot București, în timpul liceului. Ne întreabă profesoara de filozofie – unde ‘studiam’ materialismul dialectic și istoric, numele pompos de sub care se ițea comunismul cel de toate zilele – ‘în ce constă superioritatea materialismului dialectic față de toate celelalte curente materialiste’. Ridic mâna și: ‘Caracteristica materialismului dialectic consta în dialogul constant dintre cei care gândesc în felul acesta și realitate. Cei care practică genul acesta de materialism verifică tot timpul în practică consecințele deciziilor pe care le iau și își modifică convingerile în funcție de ce învață în felul acesta.’ Asta era în al doilea trimestru. Am avut media 10 pe tot anul, cu felicitări, fără să mă mai întrebe vreodată ceva. Pe moment, am fost foarte mândru. Peste ani, când mi-am dat seama că spusele mele nu aveau nici o acoperire în practică, că decidenții vremii făceau doar ce le trecea lor prin cap… m-a apucat așa o rușine…
București, în primele zile după schimbarea de regim. Mare adunare mare la locul de muncă. Masele mobilizate numesc un nou director. Un inginer cu vechime care chiar știa despre ce era vorba în propoziție. Peste vreo săptămână, altă adunare. Să alegem reprezentantul intreprinderii în FSN-ul pe sector. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, ‘FSN’ era, încă, un organ consultativ prin intermediul căruia era exercitată puterea legislativă. Direct de către popor, prin intermediul reprezentanților săi. Esența democrației, nu? Bine, FSN-ul a fost foarte repede transformat în partid, de către liderul său. Ion Iliescu. Să revenim. N-am ce face și îmi întreb colegii: ‘Măi oameni buni. Tocmai ce l-am ales pe domnul inginer să fie directorul nostru. Asta este o funcție executivă. Acum tot dânsul este propus să îndeplinească și o funcție de natură legislativă. Păi cum rămâne cu separația puterilor în stat? De ce-am mai făcut Revoluția asta dacă ne întoarcem la „partidul e-n toate”?!?’
București, câteva luni după schimbarea de regim. Colegul care mi-a explicat că ‘n-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile’ – atunci când cu separația puterilor în stat – a început să ne convingă să adunăm niște bani. Că ‘schema funcționează foarte simplu. Cel care organizează toată chestia a adunat deja o lista. Toți cei de pe listă au pus fiecare câte trei mii de lei. Bani cu care au fost acoperite cheltuielile inițiale. Acum face lista cu tura a doua. Punem fiecare cate trei mii de lei. Banii adunați de la noi vor fi impărțiți între cei de pe prima listă. Deja sunt înscriși pe a doua listă suficienți oameni încât fiecare de pe prima să ia de patru ori mai mult decât a pus. Când ajungem la 5, se inchide lista, se împart banii și se începe lista pentru tura a treia.’ – Și de unde-or să vină cei de pe lista asta? Care să ne dea nouă de cinci ori mai mult decât o să punem? – Pe ăștia o să-i găsiți voi. Noi ne ocupăm numai de organizare!
Klaus Iohannis a predat ștafeta. Drept pentru care mai toate canalele media au chemat ‘experți’ și le-au cerut să-și dea cu părerea. Marea majoritate au subliniat faptul că Iohannis și-a pierdut întreaga popularitate pe care a avut-o la începutul mandatului. De parca treaba președintelui este să fie popular…
Unul dintre experții menționați mai sus, istoric de meserie și scriitor ca ocupație, a sintetizat activitatea lui Iohannis la Cotroceni folosind expresia pe care am citat-o în titlu. La un moment dat a adaugat și ‘treaba unui președinte este să-i vorbească prostului de popor pe care îl păstorește’. Aici am parafrazat un pic. Opinia istoricului scriitor se aliniază la opiniile împărtășite de majoritatea celor rugați să se exprime. Principalul defect scos în evidență cu privire la activitatea lui Iohannis a fost „nu a comunicat”. Nu a comunicat în spațiul public, bănuiesc…
Dând cezarului ce e al cezarului, trebuie să recunosc că acești experți au perfectă dreptate. Iohannis nu a comunicat în spațiul public în modul recomandat de experții în domeniu.
Cel de-al doilea reproș care i se face este că nu și-a ținut promisiunea cu privire la PSD.
Foarte puțini dintre comentatori își aduc aminte de participarea lui Iohannis la marșul de protest împotriva ordonanțelor de urgență prin care guvernul Dragnea vroia să răscroiască sistemul de justiție din România.
Ziarul Financiar, ce să facă și el, recapitulează ultimul deceniu din punctul său de vedere. Lăsând la o parte amănuntul Schengen …
O să-mi spuneți că toate astea le-am făcut noi. România. Nu Iohannis! Și aveți perfectă dreptate…
România a muncit așa cum a muncit. România a votat așa cum a votat!
Oamenii de afaceri români și-au condus afacerile în așa fel încât au obținut rezultatele înregistrate în ultimul deceniu. Politicienii votați de noi – de mai multe ori în ultimii 10 ani – au condus treburile publice așa cum au făcut-o. Comentatorii au explicat poporului, în direct și la ore de maximă audiență, ce, cum și de ce. Ce, cum și de ce se întâmplă în România. De parcă noi n-am avea ochi să vedem și singuri…
Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume… cele rele au fost puse în cârca lui Iohannis. Ficusul care n-a comunicat destul… Președintele care n-a ascultat sfaturile experților în comunicare publică.
Faptele reci spun totuși altceva. Atunci când poporul și Iohannis au fost pe aceiași lungime de undă, lucrurile au fost – măcar temporar – readuse la normal. Ordonanțele alea au fost retrase. Dragnea n-a mai fost prim-ministru. Romania a fost primită în Schengen. Economia a crescut ca Făt Frumos.
Tot faptele reci mai spun și că percepțiile sunt influențate – mai ales pe terment scurt – de cuvinte. De multe ori ne lăsăm vrăjiți de cuvintele care ni se par frumoase atunci când le auzim. După care ne întrebăm ce o fi fost în mințile noastre….
nicichiarasa 