Archives for category: economie
Newer Entries »

Neamul lui Manivelă

January 16, 2019 //
0

Socrul meu a trecut ‘în rândul drepților’
Soția mea era deja acolo așa că am făcut de unul singur cei 550 de kilometri care ne despărțeau.
La volan. Pe ninsoare. Noaptea, în cea mai mare parte.

Fiind singur, am avut timp să gândesc.

Cei mai mulți dintre cei din jurul meu erau șoferi de TIR.
99.5% dintre ei conduc aproape perfect. Chiar dacă, de multe ori, condițiile sunt improprii. .
Accidentele produse de tiriști sunt rare. La fel de rare, din punct de vedere statistic, sunt și cele produse de restul șoferilor profesioniști.

Care șoferi profesioniști cară economia în cârcă.
De la pâinea proaspătă pe care o savurăm în fiecare dimineață până la betonul de la fundația caselor noastre.

Și atunci?
De ce avem o părere atât de proastă despre acești oameni?
De ce îi alintăm ‘neamul lui Manivelă’?
Doar pentru ca 0.5% dintre ei produc niște accidente suficient de dramatice încât să ajungă ‘subiect de presă’?
Doar pentru că patronii lor le pun la dispoziție niște camioane care nu merg chiar atât de repede pe cât am vrea noi să mergem?
Sunt ei de vină pentru faptul că noi, toți, n-am fost în stare să construim suficient de multe autostrăzi?
Sunt ei de vină că ….?
0.5% dintre ei sunt. De vină. Pentru multe lucruri.

Iar noi, restul, suntem de vină pentru faptul că nu suntem în stare să facem deosebirea dintre adevărații vinovați și cei care ne pun în față ‘pâinea noastră cea de toate zilele’ în fiecare dimineață.
Pe ploaie, pe ninsoare…

Tags , , ,
Categories alegerile pe care le facem, altruism, comunicare efectiva, cooperare, economie, identitate colectiva, respect reciproc, Tara din care traim

Bunica mea a fost o hoață.

August 4, 2018 //
0

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Tags , , ,
Categories altruism, cadre mentale, ce alegeri facem, Ce tara lasam copiilor nostri?, colaborare, coruptie, economie, feminism, respect reciproc, Tara din care traim

Sistemul bancar, o necunoscuta?

April 5, 2016 //
0

Recentul sondaj cu privire la legea ‘darii in plata’, si mai ales modul in care este comentat de presa, releva faptul ca majoritatea ‘consumatorilor’ nu prea inteleg care e treaba cu bancile si ca prea multi dintre cei care stiu se fac ca ploua.

“Majoritatea respondenților s-a pronunțat împotrivă ca beneficiarii legii să fie cei care și-au cumpărat mai multe case/terenuri și au dificultăți, fiind indicați ca beneficiari ai legii numai cei care au o singură casă (81%). De altfel, 89% dintre români consideră că este bine să existe o lege care să ajute persoanele fizice care au luat un credit și se află în dificultate financiară”, se menționează într-un comunicat al ARB.

Comunitatea bancară din România reiterează că se impune devansarea termenului de intrare în vigoare a Legii 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice.”

Teoria spune ca rolul bancilor este relativ simplu.
Ca orice intreprindere comerciala, acestea supravietuiesc doar in masura in care reusesc sa se faca folositoare clientilor lor.
In cazul bancilor moderne serviciile ‘vandute’ acestora pot fi impartite in doua categorii: fundamentale si accesorii.
Cele accesorii fiind facilitarea transferului de fonduri si tot ceea ce are de a face cu chestia asta.
Pe vremuri mai era vorba si de asigurarea protectiei banilor numai ca acest aspect a cazut in desuetudine. Avand in vedere comisioanele de retragere si dobanzile pasive extrem de mici este mai ieftin sa inchiriezi o caseta de valori decat sa tii banii in banca, cel putin pe termene relativ scurte.

Si iata ca am ajuns la rolul fundamental al bancilor.
Sa ia cu imprumut bani de la cei care nu au ce face, momentan, cu ei si sa-i dea, tot cu imprumut, celor care au, acum, nevoie SI reusesc sa-i convinga pe oficialii bancii ca vor fi in stare sa returneze, la termen, respectivele fonduri.
Remarcati ca nu am facut nicaieri vorbire despre ce fel de clienti este vorba – persoane fizice sau juridice.

Ei bine, in momentul actual bancile fac aceasta diferenta.

In afara de faptul ca persoanele fizice platesc alte comisioane si primesc alte dobanzi pasive fata de persoanele juridice.

In realitate persoanele fizice sunt discriminate de banci in mod groaznic.

Sa luam cazul cuiva care se hotaraste sa intreprinda ceva si ia credit ca persoana juridica. Incepe operatiunea si, la un moment dat, totul se duce dracului. Ei bine, firma da faliment, investitorul pierde ce bani a bagat acolo – de obicei toti, iar banca mai recupereaza ceva, daca mai poate. Iar investitorul ramane fara nici un fel de datorii si chiar cu obrazul curat.
Bine, vorbim aici de ‘cazul banal’ in care nimeni dintre cei implicati nu a savarsit vreo ilegalitate – atunci cazul se schimba fundamental.

Daca acelasi investitor are proasta inspiratie sa incerce aceiasi operatiune pe persoana fizica – din diverse motive, le discutam mai tarziu, atunci s-ar putea ca acesta sa-si blesteme zilele. Daca operatiunea nu-i iese, chiar daca el nu are nici o culpa in chestia asta, acesta va trebui totusi sa returneze bancii toata suma.

Chiar si in conditiile in care ar functiona legea falimentului individual – ceea ce inca nu este cazul, situatiile ar fi complet diferite. Dupa declararea falimentului firmei investitorul este ‘spalat’ de orice in timp ce dupa declararea falimentului personal individul mai are multe de tras.

In anumite situatii diferenta asta este pe deplin justificata. De exemplu in cazul unui imprumut de nevoi personale sau a datoriilor facute pe cardul de credit.

Dar nu este in nici un fel justificata in situatia unui credit ipotecar. Care este similar pana la identificare cu un credit acordat unei persoane juridice.
Persoana juridica garanteaza cu capitalul social si cu celelalte active ale sale in timp ce persoana fizica garanteaza cu bunul supus ipotecii. Iar banca, inainte de a vira banii, analizeaza cu atentie atat valoarea, si perspectiva acesteia, bunului ipotecat precum si posibilitatile viitoare ale creditatului – atat persoana fizica cat si juridica, de a restitui creditul.

Diferenta de abordare se vede cu ochiul liber.
Unde mai este raspunderea bancii pentru due-dilligence inainte de acordarea creditului unuei persoane fizice? In ce fel mai putem spune ca cei doi sunt parteneri egali in contract?

In situatia in care creditul este acordat unei persoane juridice banca isi preia, in mod efectiv, partea ei de risc. Daca nu a apreciat bine valoarea gajurilor sau perspectivele planului de afaceri banca are mari sanse sa ‘o ia in barba’ – chiar daca cei implicati se comporta perfect onest.
In cazul unui credit ipotecar acordat unei persoane fizice, cel putin deocamdata, banca nu isi asuma nici un fel de raspundere. Indiferent de orice, acesta va fi urmarit pana in panzele albe. Dispare total egalitatea care ar trebui sa existe intre parti.
Atat egalitatea dintre partile aflate in contract cat si egalitatea dintre clientii persoane fizice si clientii persoane juridice.

Iar faptul ca ‘oamenii de rand’ sunt intrebati ‘ce opinie au despre chestia asta’ este o actiune interesanta din punct de vedere sociologic dar irelevanta din punct de vedere rational, economic.

Da, intr-adevar, nu este ‘frumos’ sa fie iertati de datorii cei care s-au gandit sa faca ‘dezvoltari imobiliare’ pe persoana fizica cu scopul de a scapa de impozite.
Numai ca treaba asta nu are logica. Nici economica si nici legala.
Fenomenul trebuie controlat cu ajutorul legislatiei despre ‘faptele de comert’, nu pe baza vre unor considerente de ordin moral.
Ca sa nu mai vorbesc despre imposibilitatea de a face diferenta intre cei care ‘nu pot plati’ si cei care ‘pot plati dar nu vor’!

Tags , , , , , ,
Categories aici sunt banii dumneavoastra, alegerile pe care le facem, an electoral, banii ca scop, cadre mentale, economie, Hazard moral, Justitie sociala, psihologie, rationalitate limitata, respect reciproc, Tara din care traim

Interesul Poarta Fesul

November 25, 2015 //
0

Pentru mine este de-a dreptul uluitor cum specialistii in imagine incearca, si de multe ori chiar reusesc, sa ne duca – cu dezinvoltura – de nas.

Sa luam exemplul legii ‘antifumat’.

Aproape toata lumea accepta ideea ca inhalarea de fum de tigara – de buna voie sau pentru ca nu ai aer curat pe care sa il respiri – creeaza conditii favorizante pentru aparitia unui mare numar de boli.

Si ce facem pe chestia asta?

Unii incearca sa interzica fumatul in cat mai multe locuri. Ceea ce mi se pare firesc – cu toate ca mai trag si eu cate o tigara, din cand in cand. Mai ales ca nu imi place, dar deloc, sa mananc in timp ce altcineva fumeaza langa mine.
Si ca sa-i ajute pe oameni sa se lase de fumat, sau sa nu se apuce, s-au gandit sa interzica comerciantilor sa expuna rafturile cu tigari chiar langa cele cu dulciuri si guma de mestecat exact acolo unde orice cumparator pierde mai mult timp si se plictiseste de moarte.

Altii spun ca daca interzicem total vanzarea de tutun vom ajunge ca pe vremea prohibitiei din America. Contrabanda va duce la cresterea coruptiei si, mai ales, vor scadea incasarile la buget. Argumentul forte al acestei linii de argumentatie fiind ca: “Industria tutunului este al doilea mare plătitor la bugetul de stat.”  Voi reveni.

Pana aici totul clar. Cine avea ceva de spus a facut-o pe fata, cu ce argumente i s-a parut lui ca vor avea mai mult impact.

Problema e ca in spatele acestor argumente stau lungi siruri de rationamente bazate pe cunostinte de psihologie aplicata, cunostinte care nu sunt puse prea des pe tapet. Nu sunt tinute la secret dar nici nu prea se vorbeste despre ele.

Pozitionarea marfurilor in magazine, de exemplu, este facuta dupa indelungi studii. Dulciurile – si tigarile, sunt puse langa casa de marcat tocmai pentru oamenii nu au, in mod real, nevoie de ele. Si atunci s-ar putea sa ‘uite’ sa le cumpere. Sau chiar sa nu le treaca vreodata prin cap sa o faca. Asa ca au fost pozitionate strategic, undeva unde nu poti face abstractie de ele. Copiii ii vor bate la cap pe parinti pana acestia vor ceda. Si apoi, nervosi, vor amana pe alta data mult promisa lasare de fumat.

Stiu ca povestea mea pare trasa de par dar ia ganditi-va mai bine!

Si acum, ca tot am vorbit despre lucruri care nu sunt secrete dar nu se prea vorbeste despre ele, haideti sa facem niste calcule.

Bugetul Sanatatii pe 2014:
Bugetul Ministerului Sanatatii: 7.8 miliarde lei
Bugetul Casei Nationale de Asigurari de Sanatate: 22.9 miliarde lei
Bugetul Administratiilor locale pentru Sanatate: Nu am reusit sa gasesc date centralizate la nivel national.
Total: cel putin 31.7 miliarde de lei. Adica aproximativ 7 miliarde de Euro.

Am mentionat mai sus ca cei din industria tutunului se bat cu caramida in piept ca ei sunt ‘al doilea mare platitor la bugetul de stat’. Hopa… adica aduc bani de-acasa?
Ei nu, singuri spun ca doar aduna “pur și simplu banii de la consumator”.
Pai si-atunci cum adica sunt ‘platitori’?
Nu v-am spus ca aici e multa pricepere in materie de dres busuiocul? Spui una la inceput, ca sa impresionezi, si apoi completezi ca sa nu te faci de ras. Numai ca ordinea in care este prezentata informatia este extrem de importanta. Cineva care se grabeste sau care este disponibil sa ia de bun tot ce citeste va ramane cu impresia ca industria tutunului chiar este importanta pentru constructia bugetului.

Si, cel putin la prima vedere, chiar este. Aproape 40% din bugetul sanatatii nu este putin lucru.
E foarte greu de evaluat daca acesti bani acopera cheltuielile pentru tratamentul bolilor provocate sau agravate de fumat.
Asa ca voi pune, pur si simplu o intrebare. Stie cineva vreo situatie in care doctorul v-a spus ‘poti sa fumezi linistit in continuare, la boala pe care o ai nu mai conteaza’?

S-a prins cineva ca am folosit exact aceiasi metoda a ‘iutelii de mana in conditii de nebagare de seama’ ca sa va induc un anumit sentiment?

Inseamna ca v-ati prins si ca voi sunteti adevaratii platitori de impozite.

Tags
Categories aici sunt banii dumneavoastra, alegerile pe care le facem, banii ca scop, cadre mentale, economie, psihologie, respect mutual

10% in + pentru bugetari

November 12, 2015 //
0

Atunci cand vine vorba despre analizat, post factum, intentiile faptuitorilor treaba este atat de complicata incat mi se pare o pierdere de vreme. Primul obstacol fiind acela ca niciodata nu poti sti daca a fost vorba despre nestiinta sau despre asumarea costurilor, mai ales atunci cand acestea urmeaza sa fie platite de altii. Iar al doilea lucru care ma determina sa fac economie de efort este ca, de fapt, nu conteaza. Consecintele sunt aceleasi, indiferent de motivatiile celor care au initiat procesul.

Iar acestea, consecintele, fiind de natura factuala, sunt mult mai usor de analizat.

Numai ca, oricat de factuale ar fi, ele trebuie analizate in cheia potrivita.

Deci.
PSD-ul a initiat un amendament, ceilalti au protestat de forma, amendamentul a trecut pana la urma aproape in unanimitate, ‘o parte a presei’ a luat foc iar cei din tabara initiatorilor tac malc asteptand sa vada ce va face Iohannis.

Trecerea in revista este foarte schematica si fara o conexiune stransa cu spatiul media este greu de sesizat ce voi spune in continuare asa ca voi solicita din partea voastra un pic de incredere ‘oarba’. Bineinteles, doar pe durata urmatoarelor cateva paragrafe.

Ei bine, masura luata in parlament este prin excelenta una politica numai ca marea majoritate a analistilor o intorc pe toate fetele doar din punct de vedere economic. Foarte rar mai spune cate unul, si doar en-passant, ca cei care au votat in favoarea ei – toti, nu doar initiatorii, au facut acest lucru luand in considerare (numai?) apropierea alegerilor. Si apoi se apuca sa planga, in cheie economica, de grija deficitului bugetar de anul viitor.

Tocmai de aceea voi incepe prin a incerca sa inteleg ce efecte va avea aceast amendament mai ales in plan politic si abia apoi in plan economic.

Aparent scorul este 1 la 1. Parlamentarii ambelor tabere au votat cot la cot asa ca, cel putin la prima vedere, s-ar parea ca nimeni nu va castiga nimic din chestia asta.
Da, numai ca efecte vor fi – chiar daca ele nu vor putea fi transformate in voturi de nici una dintre parti.

Daca impartim scena politica si sociala – locul unde se joaca aceasta piesa de teatru, pana la urma destul de absurda – in tabere, vom observa cu usurinta ce se intampla:

– Parlamentarii, aproape toti, incearca in disperare sa isi pastreze sansele de a fi realesi. ‘Pai si ce te miri?’ Nu ma mir de ce fac ei, doar ma intreb daca agitatia lor ar mai fi fost atat de mare daca ar fi fost adoptata legea pensiilor pentru parlamentari si, anticipez un pic, ce ar fi fost mai ieftin? Sa platim pensiile alea ‘nesimtite’ sau sa facem fata catastrofei economice cu care ne ameninta marea majoritate a celor care au pareri pe tema asta?
– Platitorii de taxe se simt jefuiti.
– Bugetarii se simt aratati cu degetul.
– Marii operatori economici, cei care sperau sa prinda contractele de investitii de anii viitori, se simt frustrati ca nu vor mai avea la fel de multi bani la dispozitie.

Concluzia?

Exact in momentul in care eram pe cale sa gasim un minim consens national si sa incepem ce n-am facut in ultimii 25 de ani – adica sa ne apucam cu adevarat de treaba, iar am reusit sa gasim un motiv pentru a ne uita chioras unii la ceilalti! Parlamentul, impreuna cu intreaga clasa politica, au mai pierdut ceva din bruma de credibilitatea pe care o mai aveau, populatia este din nou dezbinata, prapastia dintre angajatori si forta de munca s-a mai adancit inca un pic…
Deci nimeni nu castiga nimic, nici macar in termeni relativi, numai ca toti pierdem din greu.

Mai conteaza daca cei care au trecut aceasta masura prin parlament stiau ce urma sa se intample? Sau daca tot ce au incercat sa faca a fost sa-si maximizeze sansele la urmatoarele alegeri?
Poate pentru istorici…

In ceea ce priveste efectele economice ale acestei masuri, daca or mai avea vreo relevanta…
Cresterea deficitului nu este de loc certa. O executie bugetara corecta, atat pe partea de colectare cat si pe partea de verificare cu atentie a costurilor, s-ar putea sa aduca mari surprize…
Cu atat mai mult cu cat toate cresterile astea salariale se vor duce imediat in consum. Chiar daca o parte din acest consum se refera la marfuri importate in conditiile unei colectari (mai) eficiente a taxelor bugetul va avea destul de mult de castigat.

Si inca o chestie foarte interesanta. Acu’ vreo doua zile am auzit pe cineva la televizor – imi pare rau dar nu am fost atent sa vad cine era si nici macar la ce emisiune – care intreba foarte inspirat: ‘oare de ce finantatorii internationali (FMI, BM, UE) protesteaza doar atunci cand vine vorba despre majorari de salarii sau scaderi de taxe si niciodata cu privire la faptul ca in Romania un kilometru de autostrada costa de 2-3 ori mai mult decat oriunde in alta parte?’ Bine, nu doar finantatorii internationali se comporta in felul acesta…

In incheiere as vrea sa va atrag atentia, doar aparent fara legatura, asupra unui articol publicat de DCNews.
“A treia sau a patra oară, după tragedia din Apuseni, văd că, în timp ce muncim ore în șir ca să rezolvăm totul, începe, cum se spune în afară, asasinarea caracterelor. Mai precis, pe cine vrem să terminăm. Vrem să-l terminăm pe Arafat. Și începe o linie de articole cu atacarea lui Arafat pe toate liniile. Ce nu se înțelege, în acest moment, este faptul că acest tip de atac continuu, nu întotdeauna fondat, pe bază de informații credibile (mai precis cu ‘aparenta de credibilitate’, completarea mea), va face ca, în viitor, multor colegi să le fie teamă să ia decizii, să coordoneze o intervenție și să avem o situație mult mai gravă în situații urgente”, a mai zis Raed Arafat.”

Vorbeam mai sus despre faliile care exista in societatea romaneasca, si care o impiedica sa functioneze cat de cat multumitor. Ei bine, iata unul dintre mecanismele prin care apar si sunt adancite aceste falii.
Pana la revolutie ‘presa centrala’ ne batea la cap ad nauseam cu ‘unitatea de nezdruncinat a intregului popor in jurul conducatorului iubit’ iar acum fiecare tabara are cate un ‘organ de presa’ cu ajutorul caruia isi ataca ‘dusmanii’, inclusiv sub centura daca nu se gaseste un motiv real.

Pe termen scurt s-ar putea ca ‘divide et impera’ sa dea rezultatele scontate numai ca pe termen lung aceasta tactica duce intotdeauna la pierderi strategice.

Tags , , , , ,
Categories alegerile pe care le facem, an electoral, economie, politica, respect reciproc

Care e diferenta dintre TVA si taxa pe stalp.

August 25, 2015 //
0

Pertractarile intense care au loc in ultima vreme pe tema noului Cod Fiscal si pozitionarile diversilor actori politici si economici mi-au readus in atentie diferenta fundamentala dintre TVA si taxa pe stalp/supraacciza pe combustitbil.

Sumele colectate la buget din TVA sunt undeva la 58% din cat ar trebui sa fie pe cand taxa pe stalp si cea pe combustibil se incaseaza aproape in intregime.

De ce? Simplu. Stalpii si cantitatile de combustibil sunt foarte greu de ascuns. Si atunci taxele care li se adreseaza sunt usor de evidentiat si de perceput.

In schimb atunci cand vine vorba de TVA lucrurile pot fi complicate la nesfarsit. Nu sunt specialist in contabilitate dar nu e foarte greu sa pricepi notiunea de firma fantoma in carca careia sa pui TVA-ul neplatit dupa care sa o dizolvi. Nu poti face acelasi lucru si in cazul celorlalte doua taxe.

Si mai e o chestie. 24% e un procentaj enorm fata coeficientii de rentabilitate cu care se lucreaza acum. Iar acest lucru ofera un avantaj competitiv imens celor care reusesc sa fenteze fiscul in materie de TVA, in raport cu cei care il platesc. De voie sau de nevoie.
Haideti sa facem un experiment mental.
Sa presupunem ca avem o firma care are vanzari, nete, de 1 miliard de lei anual. Asta iseamna ca pana la sfarsitul anului ar fi trebuit sa plateasca TVA de 240 de milioane. Sa presupunem, in continuare, ca se hotaraste sa plateasca doar jumatate din suma. Ramane cu 120 de milioane. Dar are si cheltuieli suplimentare, de la contabili care sa aranjeze lucrurile pana atentii oferite celor care contribuie la bunul mers al lucrurilor. Sa presupunem ca aceste cheltuieli consuma jumatate din TVA-ul neplatit.
La sfarsitul ‘schemei’ firma respectiva tot ramane cu 60 de milioane de lei. ‘Curati’, in sensul ca nu mai trebuie sa plateasca impozit pe venit si apoi pe dividende. Asta corespunde unei eficiente economice de 6% pe an, ceea ce in conditiile actuale este excelent. Unii se chinuie sa obtina o asemenea performanta din activitatea de baza.

Concurentul acestei firme, un nou venit pe piata, are, fiind la inceput, doar 100 de milioane vanzari si inca nu si-a pus la punct schema de evaziune fiscala. Ca atare va plati tot TVA-ul.
Pentru ca este o firma mai mica si mai ‘nervoasa’ reuseste sa fie putin mai eficienta in activitatea de baza dar, per total – adica cu tot cu ce castiga prima firma neplatind tot TVA-ul, nu poate ajunge la performanta celui ‘harsit in rele’.
Oare cat va dura pana cand isi va pune la punct schema de evaziune? Cu toate ca pentru el va fi mai anevoios, tocmai pentru ca acesta din urma va avea la dispozitie doar 12 milioane de lei pentru a ‘organiza lucrurile’ – presupunand ca va actiona in aceiasi parametrii cu prima firma. Iar ipoteza de la care am plecat, ca o firma mai mica si chiar la inceputul activitatii reuseste sa fie mai eficienta decat una matura, amandoua actionand intr-un domeniu in care sunt volume mari de vanzari – aici apare tentatia mare in materie de fentare a TVA-ului – reprezinta un ideal destul de greu de atins.

Si uite asa se explica de ce in 2014 incasarile din TVA au scazut cu toate ca vanzarile au crescut. Pentru ca daca TVA-ul este suficient de mare chiar ‘merita’ sa nu il platesti.

Ce s-ar intampla daca TVA-ul ar scadea la 20%?

Pastrand premisa ca ‘intreprinzatorul’ e hotarat sa plateasca doar jumatate atunci firma cu vanzari de 1 miliard ar opri pentru ea 100 de milioane. Din care ar trebui sa ‘dea mai departe’ tot 60 de milioane, in situatii din astea nu prea poti miscora ‘contributiile’. Ar insemna sa ramana cu 40 de milioane. Tot o suma uriasa si sunt mari sanse ca cel putin un timp sa continue in aceasta maniera. Firmele mai mici, in schimb, ar fi puternic descurajate sa mai incerce sa puna pe picioare scheme de genul asta.

Am lasat pentru final o alta deosebire. Aceea ca taxa pe stalp este platita de firme din banii lor si abia dupa aceea transferata sub forma de costuri catre consumatori in timp ce TVA-ul si supraacciza sunt platite direct de consumatori si doar colectate de catre firme.

Tags , , ,
Categories alegerile pe care le facem, banii ca scop, cadre mentale, coruptie, economie, identitate colectiva

Instrumentalizarea in politica

July 25, 2015 //
0

E de notorietate disputa care se poarta acum in jurul Codului Fiscal.

Interventia de aseara a lui Bogdan Glavan la Digi 24 mi-a atras atentia asupra unui aspect mai putin mentionat.
‘Nici un guvern nu actioneaza cu adevarat in maniera liberala daca nu este fortat de alegatori.’
‘Nu ma intereseaza din ce motiv a promovat Ponta acest Cod Fiscal, probabil pentru ca pur si simplu vrea sa se mentina la putere, dar prilejul este prea bun pentru a fi ratat’
(Am redat din memorie, am sa caut linkul cand voi putea)

Asa ma gandeam si eu.
Ar fi pacat ca din ratiuni politicianiste liberalii sa isi ia votul inapoi chiar pe un subiect atat de drag oricarui liberal autentic.

Inteleg presiunile externe.
Daca in timp ce grecilor li se baga austeritate pe gat cu polonicul cel mare noi ne apucam sa scadem taxele, si ‘ne iese’, atunci ‘austeritatea de dragul austeritatii’ va primi o lovitura de maciuca chiar in moalele capului.

Ce nu inteleg eu, nedumerire impartasita probabil si de cei care l-au rugat pe Iohannis sa promulge Codul Fiscal, este de ce se joaca unii cu chibriturile daca nu stiu cum se face focul in siguranta.

In ceea ce priveste ‘iesitul’, chestia asta depinde aproape exclusiv de noi.
Principalul este sa lasam deoparte ambitiile meschine si sa ne apucam o data serios de treaba.

Dupa cum spunea Deng Xiaoping, nu conteaza culoarea pisicii atata timp cat prinde soareci.
Oamenii nu sunt atat de destepti pe cat se cred ei dar nici atat de prosti pe cat ii cred unii.
La un moment dat incep sa se prinda ca pisica doar se face ca alearga dupa soareci.

Tags , , ,
Categories banii ca scop, cadre mentale, economie, identitate colectiva

Un pic de matematica aplicata

June 20, 2015 //
1

Toata lumea e oripilata de raspandirea bolilor cu transmitere sexuala, de sarcinile nedorite si de efectele fumatului.
Cu atat mai mult cu cat toate astea afecteaza din ce in ce mai mult generatia tanara.

Si ce facem pe chestia asta?

Am ridicat foarte mult pretul tigarilor. OK… a crescut si contrabanda. Cu toate astea poti crede ca pretul mare i-ar putea descuraja pe fumatori sa insiste in viciul lor. Nu prea e adevarat – nimeni nu se lasa de fumat din cauza banilor ci abia dupa ce se convinge, intr-un fel sau altul ca acest obicei ii face rau – dar macar e o iluzie ‘de bun simt’.

Ce ma mira pe mine foarte tare este pretul prezervativelor. O cutie de Durex, cea cu trei bucati, costa undeva intre 12 si 14 lei, foarte aproape de pretul unui pachet de tigari.

Cu alte cuvinte trei obiecte care iti pot salva sanatatea, viata sau pot preveni aparitia unei sarcini nedorite costa aproape cat 20 de obiecte care pot provoca boala, moarte prematura sau chiar avorturi spontane.

Si ne mai laudam ca suntem singurele animale rationale de pe pamant…

Tags , , , , , ,
Categories aici sunt banii dumneavoastra, banii ca scop, cadre mentale, economie, psihologie

Nu toți cei care se întâmplă să-ți arunce cu rahat în cap îți doresc cu adevărat răul!”

June 17, 2015 //
0

După cum nici unii dintre cei care încearcă să te scoată de acolo nu se gândesc neapărat la binele tău…

Pentru cei care nu cunosc fabula:

Cică o vrabie cade, aproape înghețată, în mijlocul drumului.
Peste ceva timp trece pe acolo o vacă. Voit sau din întâmplare, nu avem de unde să știm chestia asta, vaca face o balegă exact peste vrabie.
Readusă la viață de căldura balegii, aceasta începe să miște.
Un uliu care căuta și el ceva de mâncare pentru puii săi o vede și o ia de acolo.

Mi-am adus aminte de chestia asta ieri, din cauza zaverei stârnite pe seama ‘pensiilor nesimțite pe care și le-au votat parlamentarii’.

Să-ncepem cu începutul.

Până în 1911 cei care erau aleși în Camera Comunelor de la Londra nu primeau nici un fel de salariu din partea statului. Marea majoritate aveau „venituri independente” iar cei câțiva deputați laburiști care intraseră în parlament fuseseră „subvenționați” de către sindicate până în 1909, atunci când o decizie a Camerei Lorzilor a stabilit că această practică era ilegală.
În felul acesta s-a ajuns la situația în care cetățenii britanici care nu aveau suficient de mulți bani ‘de-acasă’ nu mai puteau intra în politică iar publicul nu mai putea alege în mod liber. (Ewing, Keith, The Cost of Democracy...2007, pg. 30). Începând cu 1911 membrii Camerei Comunelor au primit o suma de bani despre care Llyod George spunea ca „nu este remunerație, nu este recompensă și nu este nici măcar salariu. Pur și simplu este doar o alocație care ne permite să deschidem larg ușa tuturor celor care doresc să își servească cu cinste țara.”

Tocmai aceasta alocație a permis ca în anii ’50 40% dintre deputații laburiști din Camera Comunelor să provină din ‘clasa muncitoare’. Din păcate acest lucru nu mai este valabil: „Încă de pe vremea când Harold Wilson (ultimul lider laburist care a mai avut legături strânse cu clasa mijlocie) se retrăgea de pe scenă, 1976, politica făcuse un mare pas înapoi. Erau din ce în ce mai puțini mineri sau muncitori manuali în rândurile deputaților laburiști. Din ce în ce mai mult partidul se transformase într-o ‘organizație’ care proteja administrația publică și care pierduse legătura cu cei din clasa muncitoare – pe care încă pretindeau că-i reprezintă.”

Parcă ar fi vorba despre România zilelor noastre și nu despre Anglia de acum 50 de ani… Se pare că din punctul ăsta de vedere am reușit deja să ne sincronizăm cu cea mai veche tradiție democratică din Europa…
Și dacă luăm în considerare scandalul „cheltuielilor parlamentare” din 2009 în urma căruia Parlamentul Britanic a fost gratulat cu apelativul de „putred” paralela este deja bine conturată.
Bine, acolo scandalul a dus la o reformă consistentă a modului în care sunt gestionate fondurile Parlamentului…

Pe de altă parte publicul britanic are, în mod tradițional, o destul de mare încredere în Parlamentul său iar măsurile de reformă, luate la presiunea ‘societății civile’, au reușit să dreagă într-o oarecare măsură situația. Nu de tot, dacă e să judecăm după modul în care a fost primită de către public încercarea de indexare a veniturilor parlamentarilor dar situația nu pare a fi atât de grava cum este pe malurile Dâmboviței, unde 73% dintre respondenți cred că România are nevoie de o nouă clasă politică.

Și uite-așa am ajuns și noi la „cestiune”.

Experiența britanică ne spune că nu e suficient să aloci fonduri mai mari pentru salarii și gata, dau năvală o grămadă de oameni super-capabili care ard de nerăbdare să se jertfească pentru țară…

Atenție!
„Nu este suficient”!

Bineînțeles că nu e suficient. Orice om cu scaun la cap știe că ‘frica păzește bostănăria’. Oricât de cinstit și de binevoitor ar fi cineva totuși ‘oamenii sunt sus-puși greșelilor’ și de aceea ei trebuie să fie atent supravegheați. Pentru asta avem opinie publică, societate civila, alegeri periodice, procuratură… nu?

Pe de alta parte este absolut necesar ca acești oameni să poată trai decent, pentru nivelul lor, și să nu fie foarte preocupați de ziua de poimâine – adică de cum or să trăiască atunci când vor ieși la pensie.

În realitate este iluzoriu să ne dorim ca Parlamentul să devină o oglindă fidelă a populației: atâția țărani, atâția muncitori, atâția ingineri, atâția economiști… Oricum o dai în politica de vârf vor accede mai degrabă oameni cu o oarecare ‘cuprindere financiara’ și dintre cei cu experiență în administrația publică – locala sau centrala. Iar acest lucru nu este rău de loc. Cei care au fost în stare sa construiască averi au dat deja dovada ca se pricep la ceva și bănuiesc că nu este nevoie sa explic de ce este nevoie de experiența celor care au lucrat deja în administrație.
Problema e ce ne facem cu restul?
Cum convingem niște oameni din zona ‘medie superioară’ să-și abandoneze slujbele lor relativ bune – adică acelea care le-au permis să-și cumpere, în rate, un apartament un pic mai mult decât decent (sau chiar o ‘casa pe pământ’) și o mașină mai scumpă de 15 000 de euro?

Nu prea e rezonabil să credem că persoane aflate în situația asta vor pleca în necunoscut pentru un salariu puțin mai mic decât cel pe care îl au acum și pentru perspectiva de a mai ciupi ceva din banii pentru biroul de parlamentar din teritoriu sau din diurna pentru cazare, mai ales dacă luăm în considerare că la expirarea mandatului sunt slabe șanse să se mai poată întoarce la vechea slujba.
‘Da, dar o să-și facă relații in timpul ala!’
Pai pentru asta ii trimitem în Parlament? Ca să-și facă relații? Și acceptăm chestia asta, chiar de la bun început?

Poate că înainte să ne dorim schimbarea clasei politice avem nevoie sa ne schimbam noi modul de raportare la viața politica în sine…

De aici și titlul postării mele de astăzi…

Nu mai merge cu ‘sărac și cinstit’ ca Iliescu și nici cu ‘imoral dar nu ilegal’ ca Băsescu.

Iar chestiile astea nu pot fi rezolvate doar prin masuri legislative. Pentru asta este nevoie de o presiune constanta din partea publicului și de o noua atitudine fața de ce înseamnă politica.
Daca vom continua sa repetam ‘(toți)parlamentarii sunt corupți și își voteaza pensii nesimțite’ vom avea surpriza ca la urmatoarele alegeri să avem exact aceiași candidați ca cei de acum și atunci de unde să mai vina schimbarea aia pe care ne-o dorim atâta?

http://www.economist.com/blogs/blighty/2013/12/members-parliament

11 Decembrie 2023.
Între timp pensiile parlamentarilor au ajuns ‘nesimțite’. Și au fost desființate. Pentru viitor.
Pensiile – actuale și viitoare – ale parlamentarilor “care au exercitat cel puțin un mandat parlamentar complet până la intrarea în vigoare a Legii 192/2023” rămân ‘așa cum am stabilit’.
Și, tot între timp, au fost înființate suficient de multe ‘pensii speciale’ încât bugetul asigurărilor sociale e aproape pe butuci.
Păi ce-ați făcut mă?!?

Tags , , , , , ,
Categories altruism, cadre mentale, economie, Justitie sociala, Money as goal, politica, psihologie

Credite in franci elvetieni

June 14, 2015 //
0

“Au trecut 5 luni de când explozia cursului de schimb leu-franc a scos, încă o dată, la iveală faptul că sistemul bancar a lansat pe piaţă un produs toxic din dorinţa de a acumula profit maxim de pe urma cetăţenilor, în ciuda riscurilor pe care acest produs le presupunea. Deşi riscurile au fost cunoscute de către instituţiile bancare şi BNR, deşi sunt vinovate de dezinformarea în masă a clienţilor, băncile sunt în continuare protejate de asumarea oricărei responsabilităţi, timp în care client, îi suportă toate costurile lăcomiei sistemului bancar: dobânzi majorate, rate dublate de evoluţia agresivă a cursului valutar, comisioane abuzive de risc valutar sau de administrare’, notează organizatorii protestului, într-un comunicat de presă.”

Chestia asta seamăna foarte bine cu ‘eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia!’

Organizatorii protestului vor să ne convingă de „inocența” celor care s-au „aruncat” la oferta, aparent irezistibilă, făcută de bănci – cărora li se reproșează „dezinformarea în masă a clienților”.

În realitate problema e ușor mai nuanțată.

În primul rând Isărescu a repetat până la saturație „luați credite în moneda în care aveți veniturile!”
Unii clienți au ales să le ia în franci elvețieni.

Aceștia pot fi împărțiți în două categorii.
Unii știau bine ce fac. Creditele în CHF erau oferite la o dobândă mult mai mică decât cele în Eur. Dacă respectivul client negocia un comision suficient de mic pentru restituirea anticipată și avea grijă să nu plătească comisioane enorme de administrare și de acordare a creditului afacerea ar fi putut fi una benefică pentru ambele părți.
A doua categorie a fost reprezentată mai ales de clienți relativ naivi și/sau lacomi. Voiau să ia un credit mai mare decât le-ar fi permite veniturile – ratele ieșeau prea mari dacă creditul ar fi fost exprimat în Eur iar dobânzile la lei erau enorme – așă că au acceptat ofertele făcute băncile care nu s-au gândit ce se vor face dacă rata de schimb va crește atât de mult în defavoarea clienților încât aceștia nu vor mai putea să plătească.
Și pentru că tot i-au prins la cotitură și au văzut cât de „disperați” erau clienții lor să-și cumpere „casele visurilor lor” atunci i-au împovărat și cu o droaie de comisioane enorme. Din nou, fără să se gândească deloc la „nu omorî găina cu oua de aur”!

Ce nu prea iau în calcul „analiștii” fenomenului – sau cel puțin nu prea vorbesc despre asta – este ce se întâmplă dacă cineva are un credit cu garanție imobiliară și nu mai poate plăti.
În America banca îți ia casa, o vinde, își oprește câți bani are de luat de la tine, îți dă restul – dacă mai rămâne ceva, și „la revedere”. Iar dacă între timp valoarea caselor a scăzut foarte mult și banca nu-și poate acoperi paguba… ghinion. Clientul nu mai are nici o treabă cu chestia asta.
La noi situația e alta. Dacă banca nu își acoperă ce are de luat prin executarea garanției atunci se întoarce înapoi la client și continua să îi ceară restul de bani.
Exact această situație a indus în conducătorii băncilor sentimentul de siguranță că lor nu li se poate întâmpla nimic. O dată semnat contractul clientul nu mai are scăpare. Acesta este și motivul pentru care băncilor le este groază de ideea introducerii conceptului de faliment personal.

Pe de altă parte și solicitările celor care nu mai pot efectiv răsufla de sub povara ratelor sunt cel puțin excesive. Dorința lor ca statul să legifereze conversia forțată la un curs ales de legiuitor – în favoarea clienților, bineînțeles – este contrară celor mai elementare precepte ale pieței libere… Dacă nu te-ai gândit bine înainte de a intra într-un contract n-ai decât să tragi consecințele…

OK, și atunci?

În orice piață funcțională există regula negocierii. Când apare o problemă care pune în pericol continuarea colaborării părțile caută să renegocieze clauzele înțelegerii iar arbitrul pieței, de obicei statul, are grijă ca situația să nu intre în blocaj.
În momentul de față este clar ca o mare parte dintre clienți sunt de-a dreptul disperați și că mare parte dintre bănci încă nu au înțeles gravitatea fenomenului. Sau că nu le pasă.

Și ce ar putea face statul? Mai ales după ce am sugerat ca a legifera conversia forțată este contrar preceptelor pieței libere.

Ei bine, ar putea legifera altceva.
Orice contract de bun simț presupune împărțirea atât a riscurilor cât și a beneficiilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă atunci putem bănui partea care se bucură doar de beneficii fără a-și fi asumat și o parte din riscuri că a făcut abuz de puterea sa sau că a avut parte de „informații privilegiate”. Ori exact asta este treaba statului, să se asigure că cei puternici nu abuzează de forța lor în detrimentul oamenilor de pe stradă. Așa se justifică, de altfel, și intervenția justiției în cazul comisioanelor considerate a fi fost abuzive.
Făcand analiza risc/beneficii constatăm că clienții și-au asumat, implicit sau explicit, volatilitatea cursului valutar, a ratelor dobânzilor cât și volatilitatea prețurilor de pe piața imobiliară în timp ce băncile doar pe primele două.
Cu toate că băncile își trimit experții evaluatori înainte de a acorda orice credit cu garanții imobiliare și apoi aplică niște corecții zdravene asupra „valorii de piață” înainte de a accepta un imobil ca garanție pentru un credit ele nu își asumă nici o responsabilitate în această privință. Clientul n-are decât să plătească cât s-a angajat cu toate că obiectul în sine n-ar mai merita să fie scos de sub gaj pe când banca nu-și asumă în nici un fel posibilitatea ca obiectul acceptat ca garanție să fi suferit o depreciere în timp.

Ei bine exact aici ar putea interveni legiuitorul.
Ideea falimentului personal e bună dar s-ar putea să fie prea devreme pentru România zilelor noastre.
În schimb ar putea fi introdusă regula că băncile nu mai pot urmări debitorii pentru sumele rămase restante după executarea și valorificarea garanțiilor imobiliare.

Să vezi atunci flexibilitate din partea băncilor în privința renegocierii condițiilor creditului dar și grija lor atunci când vine vorba despre valorificarea cât mai buna a imobilelor preluate de la datornici.

Tags , , , , , , , , , , ,
Categories banii ca scop, cadre mentale, economie, Justitie sociala, politica
Newer Entries »