Bunica mea a fost o hoață.

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”