Archives for category: an electoral

„Confortul din timpul somnului este direct proporțional cu efortul depus pentru pregătirea culcușului.”

religie-da-educatie-nu

Una dintre temele disputelor postelectorale a fost dezinteresul tinerilor pentru viața publică în general și pentru cea politică în particular.

Și de ce, mă rog, și-ar bate ei capul cu așa ceva?

Nu zic că nu ar trebui, mă întreb doar de ce ar face-o …

Până la urmă foarte mulți dintre tinerii de astăzi au crescut departe de părinții plecați la muncă peste hotare tocmai din cauza unor decizii luate de înșiși membrii clasei politice.
Având părinții ‘afară’, au ajuns să cunoască ambele lumi. Și să compare lucrurile.

Chiar dacă în magazine se găseasc mai mult sau mai puțin aceleași mărfuri, la prețuri destul de apropiate, asta nu înseamnă că situațiile ar fi echivalente.
Medicii pleacă, și ei, unde vad cu ochii, tot ca urmare a deciziilor politice.
Drumurile sunt sub orice critică din același motiv.
Profesorii sunt demoralizați nu doar din cauza lefurilor insuficiente ci și pentru că întregul sistem de educație este la coada prioritaților aceleiași clase politice.
Oamenii de afaceri se plâng de lipsa a suficient de mulți muncitori cu o calificare adecvată timpurilor de astăzi.
Cum răspunde ‘clasa politică’?

„Termenul de adoptare a trecut fără ca proiectul sa fi primit raportul Comisiei pentru învățământ”….

Las la o parte inconsecvența principială… religia poate fi predată fără acordul expres al părinților dar nu si educația sexuală…

Problema este că nici măcar nu s-au ostenit sa întocmească un raport în termenul stabilit de lege.

Păi dacă lor nu le-a păsat de tineri, atunci tinerilor de ce ar trebui să le pese de ei?

Sau de noi?
De niște părinți atât de ‘inconștienți’/neisprăviți încât să le lăsăm țara în halul în care este acum?

Să vezi ce pumni o să ne dăm în cap, cu toții, atunci când vom înțelege câte prostii am facut până am ajuns aici…

Inainte de vot, multi dintre cei cu mancarime la buricele degetelor se apuca sa ii sfatuiasca pe alegatori. Votati cu aia sau cu ceilalti pentru ca altfel nu stiu ce nenorociri or sa se intample.

Dupa ‘despuierea urnelor’ – asa se cheama, in termeni tehnici, ‘contabilizarea primara’ a voturilor, aceiasi logoreici se apuca sa consilieze partidele. Cum ar trebui invingatorul sa isi nuanteze pozitia si sa isi adapteze programele si ce ar trebui sa faca invinsii pentru a nu mai repeta experienta la urmatoarele alegeri.

Ei bine, s-ar putea ca exact maniera de a caracteriza rezultatele alegerilor in termeni ‘competitionali’ sa ne fi adus in starea in care suntem acum.

Dupa cum ati observat, nu am sfatuit pe nimeni cum sa voteze. Nici nu aveam cum sa fac asa ceva, avand in vedere ca eu plec de la premiza ca cititorii – toti, nu doar ai mei – sunt cel putin la fel de rezonabili ca ‘scriitorii’. Cateodata poate chiar mai rezonabili. Nu de alta, doar pentru ca multi dintre cititori citesc mai mult decat cele scrise de un scriitor pe cand multi dintre acestia au tendinta de a se rezuma doar la o rasfoire sumara a celor scrise altii. Asa, ca sa fie si ei la zi…

Destul cu intepaturile, sa revenim la cestiune.
Deci, cu atat mai putin ma voi apuca sa dau sfaturi combatantilor dupa incheiera ostilitatilor, avand in vedere ca”halul” in care ne aflam se datoreaza exact modului in care aceste partide se razboiesc intre ele in loc sa conlucreze.

Sunt naiv?

Chiar si razboiul adevarat, cel din transee, poate fi inteles ca o forma de colaborare.
La inceput, la inceput de tot, oamenii se bateau ca chiorii. Masculii invinsi erau omorati, femelele erau luate in robie si apoi siluite, copiii foarte mici erau omorati iar cei mai marisori transformati in sclavi.
Putin mai tarziu, dupa aparitia mestesugurilor, singurul lucru care s-a mai schimbat a fost acela ca artizanii/artistii au inceput sa fie crutati atunci cand cineva reusea sa cucereasca o cetate sau alta.
Si mai tarziu, pe vremea cand razboaiele erau purtate mai degraba intre seniorii feudali – care aveau nevoie de brate de munca pentru a munci la camp – decat intre migratorii pradalnici si oamenii locurilor, au inceput sa fie introduse si regulile ‘cavaleresti’. Invinsii erau mai mai ales capturati in loc sa fie omorati si apoi returnati familiilor contra unei rascumparari in loc sa fie folositi ca sclavi.

Incununarea tuturor acestor eforturi a fost introducerea notiunii de crima de razboi. Odata cu aceasta intreaga activitate ‘razboinica’ a fost codificata si a devenit clar, pentru toata lumea, ce ai voie sa faci, si ce nu, pe campul de lupta. Ca unii n-au respectat regulile… asta e alta problema, rezolvata dupa aia, cu ajutorul tribunalelor ‘de razboi’. Numai ca esenta problemei e clara. Odata codificat, razboiul a devenit si el o forma de ‘colaborare’.

Si atunci de ce mai vorbim despre invingatori si invinsi in politica?

Activitate care presupune identificarea problemelor de interes public si rezolvarea lor, nu stabilirea vre-unei ierarhii intre personajele ‘scenei politice’…

Acum, ca am stabilit ‘cadrul teoretic’ in interiorul caruia am de gand sa conduc discutia, sa trecem la subiect.

Situatia in care ne aflam este clara. S-ar fi putut sa fie mult mai buna si alegatorii sunt constienti de chestia asta. Din pacate nici unul dintre programele propuse de catre partidele participante nu a generat vre-un mare entuziasm si nici unul dintre partide nu s-a bucurat de vreo mare manifestare de simpatie.

Asa se explica prezenta extrem de scazuta la vot. Nu neaparat in procente ci in cifre absolute. 72120000 in 2016 fata de precedentul minim, 7238000, inregistrat in 2008 – dupa o alta crestere economica desfasurata concomitent cu o apriga infruntare intre personajele politice ale momentului, Basescu si Tariceanu.

Sa vedem acum ce sugereaza numarul de voturi contabilizate in dreptul fiecaruia dintre partide.

Grupul politic cel mai disciplinat si ale carui promisiuni s-au adresat in principal persoanelor ‘lipsite de initiava’ – sau a caror raza de autonomie/aspiratie este relativ mai mica – s-a bucurat de o mai mare atentie din partea electoratului decat partidele care s-au adresat unui electorat mai ‘sofisticat’ si cu ‘pretentii’ mai ‘elevate’.

Luand in calcul si faptul ca in ultimii 26 de ani nici una dintre aripile politice care s-au perindat pe la putere nu prea si-au respectat cu adevarat promisiunile putem concluziona ca electoratul ‘lipsit de initiativa’ este relativ mai indulgent fata de cei care l-au ‘pacalit’.
Nu pentru ca nu si-ar da seama ca au fost pacaliti ci, mai degraba, dintr-un fel de inertie… dar, de fapt, nici nu prea conteaza chestia asta.
Cert este ca exista un numar de electori dispus sa voteze pentru un anumit gen de program, chiar daca cei care tot vin cu astfel de programe in fata alegatorilor reusesc sa le puna in practica cel putin la fel de prost precum cei din tabara cealalta.

Si mai interesant este ce s-a intamplat cu cei aflati pe partea dreapta a spectrului politic.

Prima oara au ajuns la putere in ’96, mai degraba ca un fel de razbunare experimentala a electoratului fata de excesele post-revolutionare decat ca urmare a vre-unei maturizari politice a populatiei. Aceasta lipsa de maturitate a fost evidenta si printre membrii clasei politice – cei de dreapta s-au certat intre ei in loc sa guverneze tara.

Dupa aceea au preferat mai degraba sa isi vada fiecare de treaba lui, grupati eventual in gasti.
Unele dintre acestea au fost, poate, mai bine organizate decat altele….
Cert este ca nici una nu a priceput ca electoratul de dreapta este mai greu de pacalit si mai greu de mobilizat decat cel din stanga. Pentru ca are pretentii mai mari, pentru ca intelege mai repede ca a fost pacalit – si se supara mai tare, pentru ca este mai mobil – inclusiv ‘fizic’, multi dintre cei de dreapta au plecat din tara cu prima ocazie … definitiv sau temporar.., pentru ca, statistic, cei care il compun au impresia ca se pot descurca foarte bine si singuri, fara ‘ajutorul statului’ – ceea ce ii face foarte sensibili la propaganda care incearca sa-i convinga ca ‘democratia este o vorba goala’ si ca lumea este oricum condusa din ‘umbra’

Fac o paranteza pentru a ma intreba, aici si acum, in ce masura sunt constienti ‘politologii’ de dimensiunea efectelor secundare care sunt generate de strategiile ‘de comunicare’ folosite de toti combatantii aflati ‘in conflict’.

Poate de acum incolo.
Daca omenirea a invatat sa transforme chiar si razboiul intr-o forma de cooperare, poate vom reusi si noi sa colaboram in ceea ce priveste destinul tarii noastre.

Altfel ne furam singuri caciula.
Si dupa aceea ne plimbam cu ea pe Coasta de Azur pentru ca aici nu prea are cine sa ne-o admire.

Politica poate fi vazuta, intr-adevar, si ca o ‘lupta pentru ciolan’. Mai ales ca bugetul unui stat poate oferi o gramada de ‘oase de ros’.

Numai ca genul asta de atitudine seamana putin cu agricultura extensiva.
Folosesti un teren agricol pana se secatuieste pamantul. Dupa aceea mai aprinzi o parcela de padure si te muti acolo.
Din pacate metoda asta functioneaza doar pana cand se termina padurea. Ce te faci atunci cand incerci sa te intorci de unde ai inceput si descoperi ca acolo s-a instapanit deșertul?

Nu cumva era mai bine sa fi avut, de la bun inceput, grija de pamantul tau? Mai o rotatie a culturilor, mai un ingrasamant, natural de preferinta… lucruri cunoscute de multa vreme de altfel…

Democratia reala este despre ce se intampla inainte de momentul votului.

Corectitudinea numaratorii depinde doar de cinstea celor din comisiile electorale iar comportamentul alesilor de caracterul cu care au venit de-acasa.
Daca alegatorii coopereaza eficient inainte de momentul votului – adica daca discuta deschis si civilizat,  daca practica o democratie autentica – atunci intreg procesul devine o incercare de a gasi solutii la problemele comunitatii.
Inaintea alegerilor sunt identificate problemele si propuse solutii, in timpul lor sunt selectati unii care par capabili sa duca la bun sfarsit acel set de solutii care pare mai potrivit iar dupa momentul electoral alesii se apuca de treaba, avand ca obiectiv principal indeplinirea programului. Urmand ca electoratul sa le multumeasca reinnoindu-le mandatul, in masura in care programul a fost indeplinit.

Daca suficient de multi dintre alegatori se lasa ‘aburiti’ de pescuitorii in ape tulburi atunci intreg procesul electoral degenereaza intr-un  concurs de manipulare in care se infrunta diversele tabere care se bat intre ele pentru ‘premiul cel mare’.

Accesul la resursele pe care le ofera ‘puterea’.

Iar alegatorii, toti – atat cei aburiti cat si cei care n-au fost in stare sa-i trezeasca pe primii, se vor trezi ca trebuie sa achite nota de plata pentru dezmăț.

 

Acuma, dupa ce ‘Cumintenia Pamantului‘ s-a dus pe apa Sambetei, aveam nevoie de alte subiecte pentru a ne certa intre noi.

monument-monstru-din-bucuresti-body-image-1470818106-size_1000

Cam așa ar putea să arate monumentul din Piața Alba Iulia din București. Captură foto de site-ul sculptorului Ioan Bolborea.

 

Teoria si practica democratiei prevad, la unison, un schimb constant de informatie intre membrii comunitatii care practica acesta metoda de gestiune a treburilor publice.

in mod absolut normal, calitatea deciziilor adoptate, dmocratic, depinde in mod esential de onestitatea cu care sunt puse ‘pe piata’ informatiile care stau la baza acestor decizii.

Putem aborda subiectul in cheie ‘umoristica’:
“Poate ai văzut zilele astea pe Facebook că a circulat un filmuleț cu o nouă construcție care ar trebui făcută în Piața Alba Iulia din Capitală și care se cheamă „Monumentul Marii Uniri”. De fapt, va fi o sferă, mai exact o semisferă înaltă de 18 metri, ornată de sus până jos cu omuleți din bronz care țin mâinile întinse și se ating ca într-un fel de horă țărănească.
N-ai înțeles genialitatea ideii și mesajul pentru posteritate al viitorului monument? E clar: ești „zero la cultură”, ca și mine de altfel, după cum mi-a spus maestrul Ioan Bolborea, autorul operei.
Și, atenție, eu nici măcar nu am îndrăznit să-i spun că nu-mi place, ci doar că, deocamdată, nu am nicio părere. Hai să-ți explic acum ce este cu Monumentul Marii Uniri și ce șanse sunt chiar să se materializeze, fix în buricul Bucureștiului. (“Tot ce trebuie să știi despre sfera-monstru de 18 metri care poate ajunge în centrul Capitalei“)

“Pro-festivista”:
“Monumentul „Marea Unire” a trecut prin diverse transformări, artistul Ioan Bolborea căutând mereu perfecţiunea. După opt ani, din momentul în care  câştigat concursul organizat la nivel naţional, de la o lucrare în linii drepte, dure, monumentul „Marea Unire” s-a transformat într-o sferă, simbolul perfecţiunii şi, acum, al uniunii.” (“Monumentul Marii Uniri, de la Bucureşti, o lucrare de care România are nevoie“)

Sau chiar “Negationist-fundamentalista”:
“Brâncuşiul de serviciu de astăzi pare a fi domnul Ioan Bolborea. Iar propagandistul asiduu al său ar fi domnul Pavel Şuşară.
În Piaţa Alba Iulia a Bucureştilor, după monstruozităţile din faţa Teatrului Naţional, se pregăteşte o altă belea.
Care se pare că-i şi gata. Doar s-o pună acolo. O să fie sacrificată şi parcarea aceea generoasă de-acolo, când se va băga acolo meteoritul ăsta în formă de cozonac, garnisit cu serii de omuleţi, veniţi parcă dintr-o invazie cosmică?” (“Brancusiul de Serviciu“)

Din fericire, si spre disperarea ‘spin-doctorilor‘ care se dau peste cap incercand sa ne abureasca, calitatea acelor decizii – care determina in mod esential calitatea vietii noastre – depinde si de grija cu care noi, cei chemati sa adoptam, prin vot, acele decizii, analizam toate aceste mesaje – aruncate ca niste petarde in spatiul public de catre ‘specialistii in comunicare’ (a.k.a spin doctors) angajati de fiecare dintre taberele ‘concurente’.

Ca spin-doctorii nu prea isi dau seama ca atunci cand ne pacalesc pe noi isi taie si ei crengile de sub picioare… e treaba lor.
Ca noi ne uitam de parca am fi hipnotizati la toate circariile astea… e treaba noastra!

Tocmai mi-am adus aminte de un banc de pe vremea cealalta.

Cica Stalin se duce in vizita la un colhoz.
Se organizeza mare adunare populara in piata satului.
Stalin le vorbeste oamenilor despre greutatile pe care trebuie sa le rabde in timpul constuctiei socialismului pentru a se putea bucura mai apoi de binefacerile viitoare a comunismului.
Lumea aplauda frenetic.
Adunarea se incheie, Stalin – inconjurat de oameni, se indreapta spre masina.
Cand tocmai se pregatea sa se urce, o babushka din multime il roaga:
‘Iosif Visarionovici, eu sunt o baba proasta. N-am prea inteles care e deosebirea intre socialism si comunism. Mai explica-ne o data, sa putem pricepe si noi, taranii!”Uite bab-o. Capitalismul e ca praful asta de pe ulita iar comunismul e precum masina asta confortabila in care urmeaza sa ma urc eu acum. Iar socialismul e cum sunt eu acum, cu un picior in praf si altul in masina. Ai priceput?’
‘Acum am priceput maica, cum sa nu pricep daca ne-ai explicat atat de limpede.
Da’ mai am o intrebare. Mult o sa mai stam noi craciti asa?’

Cam asta ma intreb si eu.

Ne mai uitam mult in gurile astora sau incepem sa ne vedem si noi de treburile noastre?

NB.
Asta nu inseamna ca ar trebui sa nu mai citim nimic sau sa nu ne mai uitam la televizor.
Ar insemna sa ne orbim singuri. Tot ce trebuie sa facem este sa fim cu adevarat atenti atunci cand ne uitam la ceva.
Si, mai ales, sa gandim cu capetele noastre. Daca mai inghitim mult, si pe nemestecate, ce tot incearca astia sa ne bage pe gat, o sa ne ‘trezim’ abia la taiere. Precum gastele indopate.

turkey-taleb

Pentru sociologi, ‘religia’ este modul in care se aglutineaza ‘instinctul social’.
Sau, altfel spus, modul in care se manifesta ‘gravitatia’ care ii tine impreuna pe locuitorii unui anumit teritoriu – cunoscut de catre acestia sub numele de ‘tara’.

Din punct de vedere practic ritualurile prin care se manifesta fiecare dintre aceste ‘religii’ au importanta doar pentru cei care le savarsesc. Pentru sociologii despre care vorbeam la inceput, este mult mai important daca respectiva religie isi indeplineste menirea sau nu.

Cu alte cuvinte masura in care locuitorii unei tari se comporta ca niste ‘compatrioti’ sau ca niste oameni aflati intamplator intr-un acelasi tren.
Acolo unde trebuie sa se suporte unul pe altul o anumita perioada.
Cateva ore atunci cand vorbim despre un tren ‘clasic’ sau o viata intreaga…. Prea putin conteaza durata !

Singurul lucru important cu adevarat este modul in care ne comportam unul cu celalalt.
Si, in functie de asta, ce fel de viata ne facem unul altuia.

PS. Tocmai am terminat de citit un articol despre “Colectiv”.

Ziua in care mi s-a acrit de religia voastra!” de Ciprian Pardau.

cumintenia-pamantului

Foto: Mediafax

Ne-a fost oferita, din indiferent ce motive, ocazia de a achizitiona o bucata de piatra.

Unii o considera o valoroasa opera de arta.
O parte dintre acestia cred, in plus, ca aceast ‘bolovan’ este, s-au ca macar ar putea deveni, si un simbol national.

Pe de alta parte, clasa politica din Romania este intr-o campanie electorala permanenta.
De frica vre-unui potential ‘castig de imagine’ contabilizat in dreptul uneia dintre gruparile politice, cealalta tabara a initiat o campanie de denigrare a initiativei.

Ca tot suntem si o natie de carcotasi s-au gasit si un numar suficient de ‘sceptici de meserie’ care sa ‘achieseze’ la indoielile colportate asiduu pe cele mai diverse ‘canale’ de comunicare.

Acum, la spartul targului, nu ne mai ramane decat sa interpretam ceea ce s-a intamplat.

Eu unul vad chestia asta ca pe un fel de referendum.
Numai ca, din pacate, ceea ce incepuse ca un prilej de coagulare in jurul unei simbol national – unul fara conotatii etnice dar cu larga recunoastere internationala – a esuat in derizoriu.

Cu alte cuvinte ne-am cam facut-o cu maiinile noastre.
Din nou.

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?

Recenta măsura legislativa de creștere a sprijinului financiar pentru mamele cu mai mulți copii a stârnit diverse și variate reacții.

Ana Măiță, de la Asociația Mame pentru Mame, spune ca banii suplimentari pot fi de un real folos dar că această inițiativă ar trebui să fie doar începutul. ‘Este nevoie de îmbunatațirea reală a infrastructurii de sprijin a celor care încearcă să crească copii in Romania. Creșe, grădinițe, asistență medicală, stimulente fiscale pentru cei care angajează în mod legal bone, etc., etc….’
Părinţii nu au o problemă cu a face copii în România, au o problemă când e vorba să-i crească. Şi este dureros să aleg să-i crescă în alte state, care, culmea, poate nu au aşa indemnizaţii generoase pentru creşterea copiilor, dar au un sistem de suport pentru părinţi mult mai bine pus la punct.”

Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei, ne sugerează ca, înainte de a continua același gen de măsuri pe care le-am folosit și până acum, să încercăm să înțelegem de ce atât de multe cupluri tinere renunță să facă copii sau se opresc la unul, cel mult doi urmași.

Teoria evoluționistă susține că fenomenele apar ca simple întâmplări și se perpetuează în măsura în care acestea se potrivesc cu setul de condiții care determină o situație sau alta.

Deci, pe urmele Profesorului Ghețău, să căutam care sunt acele condiții care ii ‘încurajează’ pe tineri sa se abțină de la a da urmare îndemnului, până la urma firesc, ‘creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți lumea’.

Ca instrument de analiză vă propun să folosim Piramida lui Maslow. Chiar dacă a fost ‘denigrată’, mai ales de psihologi, aceasta poate deveni un instrument valoros, mai ales în sociologie.
Voi face o scurtă digresiune pentru a explica la ce mă refer.
Teoriei lui Maslow i se reproșează o anumită ‘lipsă’ de rigoare științifică – “However, after Maslow’s death in 1970, researchers did undertake a more detailed investigation, with attitude-based surveys and field studies testing out the Hierarchy of Needs. “When you analyse them, the five needs just don’t drop out,” says Hodgkinson (a psychologist at Warwick Business School). “The actual structure of motivation doesn’t fit the theory. And that led to a lot of discussion and debate, and new theories evolved as a consequence.”
Reproș absolut nemeritat, în primul rând pentru că Maslow însuși a prezentat-o ca pe un început fără pretenții: „The present theory then must be considered to be a suggested program or framework for future research and must stand or fall, not so much on facts available or evidence presented, as upon researches to be done, researches suggested perhaps, by the questions raised in this paper.”
Alți cercetători, cu procupări mai degrabă sociologice decât psihologice, au opinii mai nuanțate: „The researchers also discovered that those who felt their life was positive did so more when their most basic needs of food, shelter, and money were met. The higher needs, autonomy, respect, and social support, were linked to a feeling of joy. “Thus life satisfaction is not just an individual affair, but depends substantially also on the quality of life of one’s fellow citizens,”

Concluzia pe care o trag eu este ca Teoria lui Maslow are o puternică ‘încărcătură’ statistică, în sensul că observațiile sale sunt valabile mai degrabă ca medii rezultate din observarea unor populații întregi decât ca niste reguli cărora s[ li se supună indivizi izolați. Și aceștia respectă, bineînțeles, acelaș tip de legități,  însă cu puternice ‘variații’ individuale și nu în mod deterministic, așa cum și-ar dori psihologii și departamentele de HR.

Simplificând puțin teoria, putem grupa cele cinci etaje ale piramidei în trei mari etape.

– Cea care grupeaza necesitățile ‘fiziologice imediate’: de regulă, și mai ales în situația indivizilor valizi, acestea sunt satisfăcute în principal prin eforturi individuale, chiar dacă efectuate în context social.
– Cea care grupeaza necesitățile legate de siguranța persoanei, apartenența la grup și stima de sine – fiecare dintre ele putând fi satisfăcute nu doar exclusiv in context social ci doar exclusiv cu concursul activ al celorlalți membrii ai comunității imediate persoanei despre care vorbim și
– Cea care marchează, de fapt, întoarcerea la autonomia individuală – actualizarea sinelui. Ne-uitand nicio clipă, bineînțeles, că și această etapă are loc, indiferent de cât de puternică este componenta individuală, tot în context social – individul însuși a fost deja puternic modelat de societatea în care/cu ajutorul căreia și-a satisfăcut – în ce măsura în a fost capabil să o facă în condițiile date – necesitățile grupate în primele doua etape.

Să vedem cum reușește populația Romaniei să își satisfacă aceste trei categorii de necesități, ținand cont de faptul că evaluarea rezultatelor este făcută de invizii în sine, procesul fiind mai degraba unul de tip iterativ – fiecare om își re-evaluează, constant, situația și, în plus, compară rezultatelele obținute de sine cu cele obținute de ‘ceilalți’.
Și cum din ce în ce mai mulți Români au acces la internet acești ‘ceilalți’ sunt din ce în ce mai departați de punctul ‘de stație’, atât în sensul geografic al conceptului cât și in cel cultural.

Necesitățile ‘fiziologice imediate’.
Din păcate suntem încă destul de departe de media Europeană – cea pe care o cunoaștem, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai bine. Și cu toate că o cunoaștem, nu prea reușim să ne apropiem suficient de repede de ea.
Cu toate astea sunt anumite segmente de populație din Romania care par a nu lua în considerare aceste aspect. Dupa cum sunt și unele popoare, care trăiesc mult mai prost chiar și decât cele mai defavorizate grupuri din Romania, care continuă să dea naștere unui număr de-a dreptul eroic de copii. S-ar putea deci ca acest aspect, cel direct material și relativ ușor de rezolvat cu mijloace financiare, să nu fie chiar atât de definitoriu pe cât speră cei care promovează, mai degrabă ‘expeditoriu’,  măririle de alocații…. mai ales că același fenomen de încetinire a nașterilor apare și în alte țări, unele cu niveluri de trai mult peste cel din Romania. Japonia, Germania, Scandinavia…
Unii ar spune chiar că ‘prea multă bunăstare moleșește’. Nici asta nu mi se pare a fi vreo certitudine. Îmbătrânirea demografica apare și în Rusia, care, cu toate progresele făcute, nu poate încă rivaliza cu țările din Europa de Vest, precum și în Grecia, țară cu mult in urma Germaniei la capitolul nivel de trai si doar cu foarte putin in urma ei la capitolul fertilitiate – 1,3 copii nascuți la o femeie față de 1,4, in 2013. România, la aceiași dată, înregistrând aproape 1,4, adica undeva intre Grecia si Germania – cu toate ca nivelul de trai este semnificativ mai mic decât în oricare dintre acestea două.

Pe de altă parte sunt unele tari cu un nivel de trai foarte ridicat care nu suferă de această problema. SUA și Israelul de exemplu.

Grupa necesităților psiho-sociale – adica cele care isi gasesc implinirea in etajele 2, 3 și 4 ale piramidei, pentru care este nevoie de colaborarea celorlalți membri ai comunității și, mai ales, care determina hotărâtor modul în care fiecare individ va reacționa odată ajuns la ‘etajul’ la care se face ‘reevaluarea sinelui’ – unde, printre altele, individul ia decizia de a face sau nu copii.

Aici am ajuns exact in zona pe care o menționau Ana Măiță și Vasile Ghețău.

Infrastructura de care vorbea reprezentanta Mamelor pentru Mame este un construct social. Este nevoie de o cooperare instituțională bine pusă la punct pentru ca necesitațile despre care vorbea ea să fie îndeplinite iar suplinirea lor la nivel individual cere eforturi aproape supraomenești.
În același timp exact la acest nivel – cel al cooperării sociale – sunt edificate și așteptările indivizilor care compun o anumita comunitate. Iar dacă rromii, de exemplu, au fost învătați de către istorie să se bazeze doar pe ei înșiși și să nu se aștepte la prea mare sprijin din partea celor din afara comunității lor restrânse, marea majoritate a celorlalți au alte așteptări de la societatea din care fac parte – așteptări născute tocmai din și în timpul interacțiunii cu conaționalii lor precum și din normele social-culturale prevalente la momentul respectiv în comunitatea analizată.
Tot la acest nivel este constatată problema – scăderea natalității – și propuse/luate măsurile prin care societatea încearcă remedierea ei.

Ori, dacă așa cum ne atrage atenția Vasile Ghețău, acționăm înainte de a înțelege cu adevărat ce ni se întâmpla, s-ar putea ca rezultatele intervențiilor noastre să nu rezolve, cu adevărat, mare lucru.

Și, de fapt, mi-e tare teama ca nici măcar rezolvarea formala a celor sesizate de Ana Măiță nu ar fi suficient. Ar fi, evident, un mare pas înainte. Precum și o indicație, chiar dacă indirectă, că ne aflam pe drumul cel bun – către un nou ‘proiect de țară’.

Căci, până la urmă, asta e diferența între Israel/SUA și celelalte țari ‘dezvoltate’. Cetățenii acestor două țări, Israelul și SUA, Americanii într-o măsură din ce în ce mai mică, mai știu încă ‘pentru ce trăiesc’. Chiar dacă ‘visul American’ nu mai e chiar atat de mobilizator – mai ales pentru americanii înșiși – acesta este încă suficient de puternic pentru a ‘energiza’ masele către viitor. Tot așa marea majoritate a Israelienilor știu pentru ce trăiesc. Măcar pentru a-și apăra țara proaspăt regăsită.

Dar noi?!?

Noi pentru ce traim?

Ce vise ne propunem să indeplinim?
Ce poate visa, in mod rezonabil, un cetățean obișnuit al României?
Ce planuri îi sunt propuse, la nivel comunitar sau național, de către figurile semnificative care trăiesc în contemporaneitatea sa?

Ce fel de țară a primit, Românul de rand, moștenire de la părinții săi?
Ce fel de țară pare condamnat să lase în urmă, indiferent unde și când va pleca?
De ce ar mai aduce pe cineva pe lume, AICI?

potrivit pentru prim ministru

“Ion Iliescu a declarat pentru Digi 24 ca Dragnea ar putea sa fie premier din toamna, ca urmare a rezultatelor obtinute de PSD in alegerile locale. Potrivit acestuia, Dragnea ar avea “toate calitatile necesare” iar condamnarea sa nu reprezinta un impediment.”

Pe 22 Aprilie 2016 Liviu Dragnea, presedinte al PSD, a fost condamnat, definitiv, pentru frauda electorala. Este, in continuare, presedinte al partidului sau.

Pe 6 Iulie Curtea Constitutionala a determinat ca o lege aflata in vigoare din 2004, 393/2004 cu privire la Statutul Alesilor Locali, este neconstitutionala.

“O singură decizie am luat astăzi, în unanimitate, aceea de a admite sesizarea preşedintelui cu privire la legea 393/2004, pe care am declarat-o în totalitate neconstituţională. Am avut în vedere că s-a creat un regim discriminatoriu şi că soluţia pe care a ales-o Parlamentul ar fi deturnat scopul legiuitorului, acela de a apăra integritatea, responsabilitatea funcţiei de ales local.
Suspendarea este tot o formă de executare a pedepsei. S-ar fi creat inechităţi”, a declarat Valer Dorneanu, preşedintele interimar al Curţii Constituţionale.”
“Judecătorii argumentează că, dacă aleşilor locali condamnaţi cu suspendare nu le-ar înceta mandatul, acest lucru ar echivala „cu un privilegiu creat acestora, împrejurare care este de natură să nesocotească prevederile art.16 alin.(1), (2) şi (3) din Constituţie”.”
“Decizia CCR vine după ce preşedintele Klaus Iohannis a sesizat Curtea Constituţională cu privire la legea statutului aleşilor locali, votată de Parlament, care prevede că cei care au fost condamnaţi cu suspendare pentru fapte de corupţie nu îşi pierd mandatul.”
“Noua opţiune a legiuitorului este conjuncturală, nu ia în considerare un interes social real şi vine în contradicţie cu valorile sociale ocrotite prin lege. În opinia noastră, a permite unei persoane care a adus atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi cu privire la care instanţa a considerat că prezintă un pericol social să continue exercitarea mandatului de ales local nu este de natură să asigure exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice în coordonatele statului de drept”, se arată în sesizarea înaintată CCR.

Tot pe 6 Iulie 2016, Gabriela Vranceanu Firea, proaspat aleasa primar al Capitalei – cea de a doua functie in stat ca legitimitate democratica, dupa numarul de voturi exprimate pentru alegerea persoanei care ocupa aceasta functie – a afirmat: Liviu Dragnea, presedintele PSD, ar fi “foarte potrivit” pentru a fi prim-ministru, iar condamnarea acestuia la doi ani de inchisoare cu suspendare nu a fost insotita si de o interdictie de a ocupa aceasta functie

Teoreticienii naivi, adica cei care – la indemnul lui Max Weber, construiesc ideal tipuri despre cum ar trebui sa decurga procesul politic plecand de la ce pare sa functioneze in democratiile avansate si incercand sa evite greselile facute de acestea, pornesc de la premisa ca politica este o activitate umana care se bazeaza pe trei piloni.

Interesul obstei pentru ceea ce i se intampla.
Respectul reciproc dintre membrii acesteia.
Constientizarea de catre membrii comunitatii ca aceasta are cel putin un scop comun – ‘supravietuirea’, si ca atingerea macar a acestui tel necesita cooperarea intregii comunitati.

Simpla enumerare a acestor principii sugereaza ca, in ciuda aparentei naivitati, aici nu este vorba despre ‘vanare de vant’.

Daca obstea nu este, cu adevarat, interesata de soarta ei atunci fraiele destinului sunt preluate, mai devreme sau mai tarziu, de tot felul de impostori care vor cauta sa-si ‘traga spuza pe turta proprie’ fara sa le pese de ceea ce se intampla in jurul lor.

Daca partile constitutive ale angrenajului democratic – plecand de la premisa ca discutam despre o societate democratica, principiile raman valabile pentru orice fel de aranjament – adica indivizii si gruparile de indivizi – partidele politice si celelalte organizatii para-politice – nu se respecta intre ele atunci colaborarea dintre ele nu este reala. Daca partile aflate in dialog democratic nu sunt absolut convinse ca ‘celalalt’ voteaza cu buna credinta si fara ‘scopuri ulterioare’ atunci democratia este retrogradata la ‘domnia gloatei’.
In locul unei discutii rationale, cu toate argumentele pe masa, vom asista la o multitudine de incercari de manipulare, in care vor fi folosite toate instrumentele de marketing politic aflate la dispozitia partilor.

Daca suficient de multi dintre membrii unui grup social inteleg ca scopul lor comun este, in primul rand, supravietuirea comunitatii ca mediu in interiorul caruia fiecare dintre membri pot sa se apropie cat mai mult de realizarea potentialului propriu atunci acestia vor putea sa isi coordoneze in mod eficient actiunile iar ‘supravietuirea’, si chiar prosperitatea, grupului va depinde doar de intensitatea eforturilor depuse de membri si de cat de mult ‘noroc’ au acestia.
Daca prea multi dintre membrii grupului nu inteleg importanta acestei colaborari, eforturile indivizilor se ‘decupleaza’ iar comunitatea, dupa ce o perioada continua sa functioneze in virtutea inertiei, incepe sa se dizolve. Situatie descrisa de Durkheim folosind conceptul de anomie.

Revenind la situatia de la care am plecat trebuie sa aduc in discutie conceptul de ‘stat de drept’.
De fapt acesta sintetizeaza toate cele trei principii pe care le-am mentionat mai sus.
Pentru ca statul de drept sa functioneze cu adevarat este nevoie ca cei interesati de buna lui functionare sa depuna eforturile necesare pentru ca acest lucru sa se intample.
Pentru ca un stat sa poata fi ‘de drept’ este nevoie ca toti membrii sai sa fie egali in fata legii si sa o respecte. Adica sa se respecte intre ei, indiferent de ranguri si pozitii sociale.
Pentru ca un stat de drept sa ramana asa, adica de drept, e nevoie ca indivizii care il compun sa colaboreze in mod onest, nu ca unii sa se cocoate in spinarea celorlalti iar acestia sa se resemneze, tacuti.

Si acum, ca ‘pregatirea de artilerie’ s-a terminat, sa revenim la oile noastre.
Adica la viitorul prim ministru al tarii.

Din faptul ca PSD-ul a facut zid in jurul presedintelui sau rezulta ca marea majoritate a partidului considera condamnarea acestuia ca fiind cel putin nedreapta. Sau chiar o imixtiune abuziva a justitiei in viata politica.

Sa acceptam, de dragul discutiei, aceasta ipoteza.

Nu ma voi intreba, retoric, care este contributia acestui partid la starea – presupus jalnica, daca s-a putut preta la asa ceva – a justitiei. Asta avand in vedere ca PSD a fost la putere, singur sau in coalitie, pe fata sau ‘din umbra’, timp de 18 ani din ultimii 26. Voi pleca de la premisa ca noua echipa reprezinta altceva decat ‘vechiul FSN’. Chiar daca amendamentele aduse legii 393/2004 (PSD-ul este in majoritate in actualul parlament) si pozitia inca semnificativa ocupata de Ion Iliescu in partid sugereaza o oarecare continuitate.

Voi pune alte intrebari.
Cum va putea noul prim-ministru sa aduca justita pe calea cea dreapta din postura de condamnat, fie si cu suspendare?
Cum va fi reprezentata Romania de un prim ministru condamnat, cu suspendare, la negocierile legate de intrarea in Spatiul Schengen? Negocieri in timpul carora, cel putin pana acum, ni s-a tot aratat o pisica care avea forma unui raport MCV chiar pe tema functionarii justitiei in Romania.
Este trasa de par concluzia ca PSD-ul pune interesele membrilor sai mai presus de cele ale tarii in ansamblu? Chiar si in ipoteza ca Dragnea ar fi fost condamnat din ‘greseala’…?

Doar in matematica doua minusuri dau, si doar in anumite conditii, ‘cu plus’. In viata de zi cu zi repetarea unor greseli nu face decat sa ne adanceasca pe calea pierzaniei.

Din pacate starea de spirit conform careia partidele politice reprezinta ‘grupuri de interese’ si nu echipe care incearca sa atinga, pe cai diferite, acelasi tel – bunastarea a cat mai multi dintre membrii comunitatii nationale – este dominanta in intreaga societate. Si nu numai in Romania.

De cativa ani incoace finalul lunii iunie este marcat de controverse pe marginea “Examenului de Capacitate“.

Un timp discutiile s-au invartit in jurul examenului in sine iar mai apoi in fiecare an au fost gasite motive punctuale pentru alte controverse destul de aprinse.

‘Era mai bine pe vremea noastra. La sfarsitul scolii dadeai un examen de intrare la liceu si gata. Daca erai in stare sa intri la liceul pe care ti l-ai ales, bine. Daca nu, treaba ta… cine te-a pus sa incerci la liceul ala. Inseamna ca nu te-ai evaluat bine.
Acuma… vin dom-le unii de pe la tara cu niste medii… te doare mintea… si ocupa locurile de la liceele bune din orase… de parca nu stim si noi cum merge treaba acolo’.

Pe vremea cand am trecut eu prin experienta asta partidul sustinea sus si tare: “copiii sunt viitorul tarii”.
Si, in copilaria mea, chiar asa parea sa fie. Vaccinurile se faceau la timp, manualele nu lipseau la inceputurile fiecarui an scolar, parintii aveau unde muncii ca sa ne creasca, blocurile crestau ca din pamant si toata lumea avea un acoperis deasupra capului.
Iar noi, copiii, stiam foarte clar ca singura cale pentru a face ceva in viata era sa punem burta pe carte. Varianta PCR – pile, cunostinte, relatii – era luata in calcul doar de parintii nostri. Macar din punctul asta de vedere noi traiam intr-o naivitate totala.

Apoi lucrurile au inceput sa se imputa.

Mancarea a disparut treptat din magazine, hainele cat de cat aratoase se dadeau pe sub mana, sapunurile mai de soi devenisera atat de rare incat oamenii mai degraba isi parfumau rufele cu ele in loc sa le foloseasca la spalat.

La inceput oamenii spuneau ‘ai carte, ai parte’.
Pe la jumatatea anilor ’80 a inceput sa circule poanta cu ‘de ma, ce sa-ti fac eu daca ti-a placut cartea’. Pentru generatiile mai tinere era vorba despre doi colegi de liceu. Unul se dusese mai departe la facultate, ajunsese profesor de istorie, facea naveta la tara si traia inca in apartamentul primit de parintii lui cu chirie de la intreprinderea unde lucrau. Celalalt facuse scoala de macelari – carnea era la mare pret, nu se mai gasea in magazine – si la treizeci de ani avea deja casa lui, masina, etc, etc… Toate astea din spaga, bineinteles.

Imediat dupa revolutie scoala a devenit din nou la moda. Foarte multi dintre absolventii relativ tineri de facultate – in jur de 30 de ani – si-au gasit slujbe extrem de bune prin strainatate iar chestia asta a inceput sa-i remotiveze pe tineri. Cuplat cu faptul ca invatamantul superior din Romania era, in ciuda unor carcotasi, capabil sa dea absolventi de calitate, fenomenul a generat o noua efervescenta legata de educatie.

Din pacate ‘efervescenta’ asta era legata si de diplome in sine.
Ceea ce a dus, pe de o parte, la inflatia de doctori pe care o observam acum iar pe de alta la  aparitia unei intregi pletore de institutii de invatamant superior, private dar si de stat, unde era foarte usor de intrat. Ce invatai acolo… asta era alta problema…

Intre timp s-a mai intamplat ceva.
Parintii au inceput sa petreaca din ce in ce mai multe ore la servici si sa paseze din ce in ce mai multe asteptari si responsabilitati pe umerii scolii in ceea ce priveste educatia copiilor lor.
‘Eu ma spetesc sa-i asigur cele mai bune conditii, el (copilul) trebuie doar sa invete. Iar profesorii sa puna mana sa-i educe, ca doar de aia primesc leafa din impozitele platite de mine’.

Problema e ca niciodata scoala nu va putea sa le ofere copiilor cei 7 ani de-acasa. Anii aia in care inveti sa ai grija de tine si sa-i respecti pe cei din jurul tau.

Uite asa cele doua tabere au inceput sa se certe intre ele. Parintii dau vina pe profesori ca ‘nu se mai face scoala ca pe vremea mea’ iar profesorii sa le reproseze parintilor ca ‘nu sunt in stare sa-si tina copii in frau’.
Evident, toti uita ca si profesorii au copii – care nu se comporta deloc diferit de ceilalti – dar si ca toti profesorii, absolut toti, sunt si ei copiii cuiva.

Daca adaugam la asta si faptul ca prestigiul profesorilor a scazut foarte mult in ultima vreme… Ca sa nu mai vorbim de salariiile aproape derizorii, mai ales la nivelul debutantilor.
Ce chef de munca or avea acestia?
Sa plece daca nu le place?
Si copii nostrii sa fie educati doar de suplinitori?

Sa revenim la ceea ce s-a intamplat anul asta.

exercitiu-mate-diagrama

Se pare ca problema din diagrama a creat unele dificultati unora dintre copii.
Si suficienta emotie astfel incat 40000 dintre parinti sa faca o petitie pentru ca doua variante de raspuns, atat cea buna cat si una dintre cele gresite, sa fie luate in calcul.
Pe motivul ca formularea problemei nu a fost suficient de clara.

Ori tocmai asta este insusi scopul examenului de capacitate.
Sa determine daca cei care il dau, si in ce masura, sunt capabili sa jongleze cu informatia si sa o organizeze in mod eficient.

Cred ca inainte de a avea pretentii de la copii nostri, sau de la cei chemati sa ii invete, ar trebui sa ne uitam un pic in ochii nostri.

Ce vrem noi de la viata noastra si de la copiii carora le-am dat nastere?
Cum ne propunem sa ii ajutam si ce exemple le dam?

Ce inteleg copiii astia daca noi ne apucam sa injuram guvernul pentru ca unii dintre ei nu au inteles o problema?
Ce inteleg copiii astia daca noi facem petitii la nivel national pe tema ‘merge si asa’?
Cum adica
“Dlui ministru Adrian Curaj
La subiectul 6 cu diagrama, nu este menţionat că axa ox reprezintă notele şi axa oy elevii. Unii elevi au văzut invers, nu le poţi cere să fie subtili. Cel mai corect este să le acorde punctaj maxim indiferent cum au văzut.”

Cum ar fi trebuit sa fie formulata problema?
‘Nu-i asa ca din aceasta diagrama rezulta ca 3 elevi au luat nota 5 dar si ca ea ar putea fi interpretata in sensul ‘de fapt au fost 8 elevi care au luat 5′?’