Archives for category: 1989

„Să nu confundăm poporul cu statul”

„Statul”, cuvântul „statul”, are mai multe sensuri. Cel puțin două…
Statul ‘degeaba’.
Și statul ca instituție.
Adică să stai degeaba la stat…

„A confunda” are tot doua sensuri. Cel puțin două…
A confunda la nivel perceptiv și a confunda la nivel agentic.
A încurca lucruri între ele atunci când le examinezi și a ‘amesteca’, eventual în cunoștință de cauză, un ‘ceva’ cu un altceva.

Ludovic al paișpelea, dacă nu mă înșeală memoria, este pomenit pentru afirmația „L’etat c’est moi”.
El pretindea că …
Iar cei din jurul lui acceptau această pretenție! Așa era pe vremea aia…

Între timp, adică de la Revoluția Americană încoace, poporul a revendicat – prin reprezentanții săi, discuție lungă – locul de onoare.
Fenomenul a fost imitat foarte repede pe vechiul continent. Atunci cînd foștii supuși ai lui Ludovic catorz l-au descăpățânat pe Ludovic XVI. Pentru „înaltă trădare și crime împotriva statului”…

Nu pot să nu observ ironia faptului… Ludovic XIV, pe vremea aia monarh absolut, a ajutat poporul American să se „confunde” cu statul American. Ce mai contează motivele pentru care…

Ludovic XIV și-a făcut-o cu mâna lui… Pe vremea când conducea Franța.
Chiar dacă, în mare parte, ‘nominal’. Prin interpuși…
Mai apoi nici măcar n-a fost în stare să fugă la timp!

Cam așa și cu popoarele. Mai ales cu cele care, cândva în istoria lor, au acces – adică ‘s-au urcat’, la democrație.
Care au ceva de spus atunci când vine vorba despre viitorul lor!
Care au devenit una, care se confundă, cu statele în care trăiesc.

Acele popoare, mai ales acele popoare, sunt responsabile pentru soarta lor!
Pentru un singur motiv.
Pentru motivul că ele sunt cele care își trăiesc soarta!

Where there’s a way
There will be a will!

An open wound will be ‘colonized’ by various organisms.
A mixture of water and flour will develop a ‘froth’.
A naive person will be swindled.

A healthy immune system will, eventually, take care of the infection. Successfully or not…
If in the hands of an experienced baker, the mixture of water and flour will – eventually – become the starting point for a delicious sour-bread loaf.
The previously naive person, once swindled, might learn something from the experience.

Life is nothing but an added layer of opportunity.
The pre-animated world is about strict rules. No variation, except for that brought about by happenstance.

Life is also about rules. But way laxer than those governing the pre-animated world.
While the pre-animated world is about nothing more than mere existence, life is about surviving in the given conditions. About evolution. About change.

And here’s the catch.
Pre-conscious change is also mainly about happenstance.
Darwin’s evolution is driven by minute changes at the DNA level. Those which are helpful are perpetuated while those which are harmful either kill out-rightly the organism where they have appeared or restrict its ability to ‘give birth’.
Nota bene. Darwin’s evolution was about “On the Origin of Species by Means of Natural Selection
In his understanding, and in the real world, evolving – biology wise – is done by the species. Not by individual organisms!

Conscious change, on the other hand… is driven by individuals!
Happenstance continues to be involved, heavily, but the main drive comes from ‘want’. From individuals willing/wishing to ‘make a difference’.

Is this a good or a bad thing?!?
It is a fact. Neither necessarily good or bad. Just a fact.
The outcome, evolution wise, depends on how the social organism – the cultural species – digests the experience.

For a while, I was convinced we were living in a virtual reality.
In a reality of our own making. As I mentioned earlier, ‘vir‘ is a Latin word. “Man”. “Hero”.
Hence ‘virtual’ literally means ‘man-made’. ‘Manufactured’.

Now I’ve realized we live inside an experiment.
We are both the objects and the agents of the intersecting experiments currently active.

We call them ‘lives’. Our lives…

Deeds?
Or individuals?
What do you see first?

Most of you are more likely than not to be familiar with the ‘straw that broke the camel’s back’ metaphor.
My straw borrowed the shape of a book. Erich Fromm’s The Anatomy of Human Aggression.
At some point, when discussing the differences between Skinner and Freud, Fromm asks more or less the same question. His point of interest being different from mine… his thoughts follow a different path from mine…

So? What do you you reckon?

I feel the need to remind you a few things.
Fromm, a famous psychologist, had a PhD in sociology.
I, an engineer, have a BSc, in sociology.
Skinner, the entire behaviorist school of thinking, was contemporary with the dissolution of ‘God’.

Once the camel’s back had given way, things have started to fall into place.
Those who see ‘individuals’ first are psychologists, at heart, and those who see ‘deeds’ are sociologists.

‘So Skinner should have been a sociologist?!?’

I would never go as far as telling people what any of them should be doing!
I leave that to Marx’s followers. To all those, in general, who are confident enough to do it. I’m sure this is a wrong thing to do but I’m not here to judge. Only to express a few considerations.

‘You don’t tell people what to do, only what to NOT do! Semantics…’

There is an old story which sheds some light on this problem.

A teacher gave an after school assignment:
‘Do a good deed. Come back tomorrow and share the experience.’
John:
‘At a traffic light, sounding the right kind of beep, a blind person was already halfway across. A runaway truck was fast approaching without a sound. I pulled the person out of the danger. They was very grateful.’
Kevin:
‘An elderly lady was approaching a traffic light which was about to change. There was no chance in hell that she could have made it. I hoisted her over my shoulder and carried her across. She screamed and kicked like hell. She had no business on that side of the road. I felt ashamed and I left her there.’

Skinner, the behaviorists in general, do not care about ‘intent’. ‘I have no clue about what’s going on inside people’s heads. All I know, and can ‘measure’, is what they do. How they behave. In any given circumstances after whatever conditioning had been exerted upon them’.

Which makes a lot of sense, right? Specially for an engineer…

Freud, on the other hand, puts the onus on the manner in which each individual ‘digests’ – ‘internalizes’, according to the lingo – the whole history of interactions (conditioning?!?) they have experienced on the road towards their present state.

For Freud, behavior is something to be studied in order to understand the individual while for Skinner behavior is something to be fine-tuned.

Not so different, from my perspective.
Both Freud and Skinner somehow forget about the elephant in the room.
Who studies the individual? Who makes the (psycho)analysis? Who attempts to fine-tune ‘the behavior’?
I’m not going to go any further. And ask ‘why?’. What’s the end goal of any of those individual ‘experimenters’. ‘Motives’…
I’m no psychologist.

Being an engineer, I’m more interested in consequences. In what comes out…

In what we, ordinary people, have to survive in!

We all know about it.
To the tune that none of us cares
anymore about what the rest of us think about it.

We’ve conditioned ourself to use a single perspective.
To measure with a single yard-stick.
To have but a single goal…


We have not yet been able to replace the founding illusion
The naturally born idol.
Our image of God…

Our hunting-gathering ancestors have become conscious, learned to speak, invented crafts. And painted numerous caves.
Life was nice in those days. A few hours spend foraging then you could do whatever you fancied. No point in gathering more food – it would have spoiled – and no point in making more tools than you could carry with you. So… lay back and enjoy.
The only problem with this was the fact that those people lived in a state of an extreme precarity. No provision could be made for tomorrow. Nobody ever knew what they were going to eat, if anything, the next day!

Hence they jumped at the first chance of agriculture. A far safer approach.

The problem with agriculture was that it had brought three things with it.

People were divided in three. Rulers, free people – men, usually and slaves.
It was far cheaper, and way more efficient, to use slaves instead of hiring free-people. They were spared for trading, fighting and other occupations which needed self esteem and a lot more personal autonomy than tilling.

Agriculture also brought about the need for protection. For an army.
Stashed produce, saved to be used during the entire year and sometimes beyond that, was liable to tempt some of the neighbors. Those who preferred to steal something rather than work for it.
The ‘protection force’ also came in handy when the slaves tried to leave their posts.

The third ‘thing’ was philosophy.
The society had enough spare resources to allow a few of its members to spend their time thinking. Instead of performing ‘menial’ tasks.

These thinkers have started to notice.
And continue to do so.
For as long as the thinkers concentrated their efforts towards the well being of the community and the community paid attention, things went well. Each generation fared better, on average and statistically speaking, than the previous ones.
Whenever things went astray – the thinkers started to ‘hallucinate’, the ‘public’ no long cared and/or both, things went the other way.

Until some 50 years ago, things were going in the right direction.
People were increasingly freer and fared increasingly better.
Since some 15 years before the communism had collapsed, things has started to sputter.

Stay tuned.

‘Frate, frate, dar brânza-i pe bani.’
Corect, doar că zicala asta e valabilă cu precădere printre ciobani!

Filozofie de doi bani, trasă cu urechea printre jucătorii de șah din Cișmigiul anilor ’70. 1970!

Până la urmă, moșul ăla avea dreptate…
Obsesia asta pentru bani, care ne terfelește tuturor mințile, este doar un simptom.
Dovada faptului că ăsta a rămas singurul lucru pe care îl mai avem în comun.
Că ne-am transformat, aproape toți, în ‘ciobani’.

Am devenit un fel de fluturi. Atrași de flacăra lămpii!
Incapabili să mai vedem altceva.
Incapabili să mai înțelegem că tocmai flacăra aia e pe cale să ne ardă sufletele. La propriu!

Sunt agnostic.
Când spun că flacăra ne va arde sufletele, mă refer la ‘aripi’.
Fluturii zboară cu ajutorul aripilor. Oamenii zboară cu ajutorul sufletelor lor!
Cei care știu să și le apere. De flăcări!

Fluturii zboară din instinct.
Oamenii învață unii de la alții.
Cum să zboare. Și, mai ales, încotro să zboare!

Fără suflet, oamenii nu pot zbura.
Fără o minte ‘trează’, zburătorul se va trezi foarte repede cu sufletul ars.
Iadul, cu flăcările sale, este aici. Îl construim împreună. Fiecare dintre noi.

Sau nu….

“On prétend que Dieu a fait l’homme à son image,
mais l’homme le lui a bien rendu,”

Voltaire
Se spune că Dumnezeu l-a făcut pe Om,
doar că omul este cel care l-a ‘închipuit’ pe Dumnezeu…

‘Ce s-ar fi întâmplar dacă Hitler s-ar fi născut în Anglia?
Nimic. O vreme ar fi lucrat ca zugrav și spre sfârșitul vieții ar fi ajuns la balamuc!’

O selecție cât se poate de interesantă, și inspirată, a momentelor care jalonează drumul parcurs până acum. Suficient de detaliată pentru a scoate în evidență pașii pe care îi mai avem de făcut.

În primul rând, trebuie să părăsim suprafața. Să lăsăm în pace evidența. Faptele.
Și să ne uităm puțin în oglindă. În sufletele noastre.

“Maia Sandu a câștigat președinția împotriva unei oligarhii susținute de Rusia. Cu toate acestea, cazul moldovenesc are specificitățile sale și nu oferă neapărat o rețetă generalizabilă.”

Bineînțeles că Moldova are particularitățile sale. Ca toate celelalte. Ca toate celelalte țări și națiuni. Acesta fiind motivul pentru care nu există rețete generalizabile…

În afară de particularități – care contează pentru fiecare dintre situații dar sunt irelevante atunci când încercăm să înțelegem straturile mai profunde – există și un fir roșu.

Nimeni, dar absolut nimeni, nu se apucă să rezolve problemele până când nu le ajunge cuțitul la os!

Și atunci? Dacă așa fac toți, cum mai pot fi explicate diferențele?
Prin capacitatea diferită de înțelegere. Prin capacitatea de a vedea, mai repede, cât de puțin mai are cuțitul până la os.

Când eram mic, adică în urmă cu o jumătate de secol, am citit pe undeva chestia aia despre Hitler. Despre importanța locului unde te-ai născut. Despre capacitatea locului respectiv de a face față diverselor provocări.
Capacitate care ar putea fi descrisă ca ‘maturitate socială’.
Bine, ‘senectutea socială’ nu este infailibilă, vezi Brexit, dar are totuși ceva avantaje… Ai ‘unde să te întorci’!
După ce ți-ai dat seama că ai luat-o pe arătură….
Dacă n-ai apucat însă să te obișnuiești ‘cu asfaltul’, e mai greu. Îți dai seama, la un moment dat, că nu vrei să fii unde ai ajuns, doar că dureză mai mult.

Și totuși. Ce ar mai fi de înțeles?

Noi, adică imensa majoritate a comentatorilor din presa românească – nu numai dar acum discutăm cazul României, relatăm evenimentele în cheia ‘Maia Sandu a câștigat alegerile.’
De parcă alegerile ar fi un fel de concurs de frumusețe… Ceva în genul expozițiilor canine sau a petrecerilor câmpenești care se termină cu alegerea unei miss.

Abia după ce vom fi înțeles că Moldova este cea care a câștigat, enorm, prin alegerea Maiei Sandu dintre toți cei care se oferiseră să ocupe fotoliul de președinte, abia de atunci încolo vom avea și noi parte de un Havel.
Până atunci… nici măcar n-am fi în stare să-l recunoaștem pe stradă!
Chiar dacă l-am ales deja, ‘din lipsă de altceva mai bun’, ca președinte al nostru.

Dacă stai strâmb și aduni, rezultă că am avut mare noroc…

Am să mă refer doar la ultimii 35 de ani.

N-am avut parte de leadership.
Cei mai mulți dintre ei n-au avut stofă iar pe singurul care are – n-a murit încă – n-am fost în stare să-l apreciem la justa valoare. Și, împreună, să facem mai mult din ce era de făcut la momentul respectiv. Despre Emil Constantinescu e vorba în propoziția asta.

Dacă tot n-am avut parte de leadership, mare parte dintre noi am aplicat cu entuziasm regula „Las’că merge și așa”.
Și a tot mers…
Am tot mers dar încă nu suntem unde am putea fi putut ajunge.

Dacă tot n-am avut pare de leadership, ne-am văzut fiecare de parcela lui, fiecare după cum a avut noroc.
Și ne-am furat singuri căciula.
La început de tot, ne-am furat căciulile direct. Ne-am țepuit unii pe alții.
Mai apoi, ăia conectați au început să mulgă bugetul de stat iar mare parte dintre ceilalți hoți au plecat să fure căciuli din țările calde. Care nu erau mâncate de molii, precum căciulile autohtone.
Acum, de când cu fondurile europene, ăi mai pricepuți au pus mână de la mână și s-au înfruptat din ele.
Până la urmă, nici măcar nu contează. Tot căciula noastră era. Indiferent de proveniența banilor…

Doar că așa am fost învățati. Timp de aproape 50 de ani – 1948 până în 1989 – România a funcționat după principiul „noi și statul”. Noi, adică fiecare dintre noi, aveam bruma de proprietate individuală care ne era îngăduită de stat iar „noi, poporul” – adică statul comunist, reprezentat de către „cel mai iubit fiu al poporului” – avea tot restul.
Dacă furai de la cineva, persoană fizică, cunoscuții te considerau hoț. Dacă furai de la stat, cunoscuții te considerau „negustor cinstit”. Adică băiat deștept.

Obiceiurile astea au fost translatate și în noua orânduire.
Încă n-am înțeles că orice furt, chiar și cel de la stat, are consecințe pentru întreaga comunitate.
Toți avem de suferit dacă și atâta vreme cât autostrăzile noastre sunt mai scumpe și mai proaste decât autostrăzile lor. Dacă și atâta vreme fondurile din care ar trebui să fie construite spitale sunt irosite pe…
Și așa mai departe.

Și de ce spun că am avut noroc?
Pentru că nu știu cum se face dar o ducem mai bine decât vecinii noștri imediați. Plecați și ei de pe aceiași linie de start.

În orice caz, concluzia e că ne-am dezvoltat – atât cât am făcut-o – ‘împotrivă’. În ciuda celor care au fost ‘la butoane’. În ciuda proastelor noaste obiceiuri…

Și ce-i cu poza de sub titlu?
O clădire renovată din bani publici – ploua și n-am avut chef de investigații mai amănunțite, e doar un exemplu, pancarta poate fi consultată la nevoie – care are nevoie deja de o nouă renovare. Renovare, nu cosmetizare…

Ca să nu-mi aud vorbe.
Am spus mai sus „mare parte dintre ceilalți hoți au plecat să fure căciuli din țările calde”. Aici este vorba doar despre aceia dintre hoții care au ales să-și pună în valoare aptitudinile ‘printre străini’.
Cea mai mare parte dintre conaționalii noștri din diaspora au plecat la muncă. La muncă grea și serioasă. Banii trimiși de ei în țară au consolidat bugetul și au permis hoților rămași în țară să-și facă mendrele în continuare.

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece.

Mihai Eminescu

Maica Leana din Deleni are pensia mică. Atât de mică încât se descurcă greu.
Ea știe – din surse main-stream, inclusiv gura lumii – că mărimea mică a pensiei pe care o primește se datorează, măcar parțial, relației speciale dintre ‘unii oameni’ și bugetul statului. De la pensionarii speciali până la operatorii economici privați care pun în operă, scump și prost, mare parte din contractele pe bani publici.
Maica Leana știe cele de mai sus pentru că presa main-stream scoate la iveală tot felul de afaceri din astea dubioase.
Maica Leana nu are nici o speranță cu privire la ziua de mâine. Unde apleacă urechea, aude că ‘deficitul’, că ‘trebuie mărite taxele’, că ‘or să crească prețurile’, că…
Nici unul dintre partide nu promite eradicarea corupției. În afară de USR. Numai că tot din media maica Leana a aflat că nu se poate pune bază pe USR-ul ăsta. N-a prea înțeles ea cum e cu gheii, cu UE, cu tranziția verde, cu… Tot cea-înțeles este că USR-ul ăsta ‘e o adunătură de dubioși’. Prea sunt mulți cei care spun chestia asta! Trebuie să fie ceva adevărat…
Singura speranță e vestea care a venit pe Tik-Tok. Și a fost confirmată de preot, în biserică. Georgescu, Simion, AUR, POT… Oameni tineri, îmbracați cum se cade, promit să facă ordine, să pună România la locul ei – adică mai presus de orice! – … Mesajul care îi ajunge la ureche este foarte bine structurat de către propagandiști versați, țintit exact pe capacitatea ei de percepție și calibrat pe starea ei de spirit.
Așa că a votat și ea după cum i-a spus inima. Cu sete!

Și acum ce facem? O înjurăm pe maica Leana? O facem albie de porci pe motiv că a făcut România de râs? Îi reproșăm că fiică-a, badantă în Italia, a votat împotriva Europei? Că fi-su, care muncește pe câmp în Anglia, a votat cu unul care vrea să readucă România sub cnutul rusesc?
Ne apucăm să-i învățăm, pe toți, gândirea critică?

Prezența la vot, turul II.
37.5%, nuanța cea mai deschisă, până la 81,4%

Observăm cu ochiul liber că locuitorii județelor mai bine conectate la economia Europeană au votat mai mult.

Verde=Legături cât mai strânse cu Europa
Galben=Schimbare cu orice preț

Nu doar mai mult ci și mai ‘altfel’!
Având în vedere intensitatea legăturilor cu Europa, ai spune că județele mai conectate ar fi trebuit să fie mai ‘exasperate’, nu?
Având în vedere toate câte i se reproșează Europei, tocmai cei mai conectați cu Europa ar fi trebuit să fi votat mai înverșunat cu suveraniștii! Cu cei care promit să ne apere de influențele malefice care vin de acolo…

Și atunci?!?

Ce ne propunem?
Să facem ceva împreună?
Să ne simțim bine, fiecare în bula lui? Indiferent de consecințele pe termen mediu și lung?

Sustenabilitate.
Ne interesează?



Nimeni nu primește tot ce merită!
Tot ce avem este ce am acceptat.

Care sunt asemănările și diferențele dintre sondajele de opinie și alegerile democratice?

Sondajele sunt comandate, și plătite, de către cei ce urmează să beneficieze de ele. De fiecare dată când comanditarii simt nevoia să ‘ia pulsul mulțimii’.
Alegerile democratice vin. Se ‘întâmplă’. La termen sau de câte ori este nevoie.

Rezultatele sondajelor sunt publicate sau nu, în funcție de dorința/interesul celor care le-au plătit. Sunt interpretate de către cei care le-au făcut și înțelese/acceptate, sau nu, de către cei care le-au comandat. Sunt atât de corecte pe cât de pricepuți și onești au fost cei care au efectuat măsurătoarea.
Rezultatele alegerilor sunt publice. Dacă alegerile sunt cu adevărat democratice, nu se pune problema corectitudinii sau a onestității, cel puțin atunci când este vorba de rezultatele imediate. Sunt interpretate la rândul lor de către cei aleși să le pună în practică. Și abia aici, în cazul rezultatelor practice, se pune problema onestității și priceperii aleșilor.

Pe scurt, sondajele de opinie și alegerile democratice măsoară același lucru. Ce simte populația cu privire la situația actuală, în ce direcție ar vrea să meargă și cine sunt cei care ar trebui să guverneze. Să facă ceva cu privire la situație și să asigure cadrul organizatoric în care oamenii să poată face ce au de gând să facă.

Diferențele dintre ele fiind totuși majore. Dacă rezultatele unui sondaj sunt irosite, adică prost interpretate, principalul pierzător este cel care a comandat sondajul. Dacă un sondaj a fost făcut prost, comanditarul a aruncat banii pe geam iar cel care a făcut sondajul este descalificat. Într-o lume normală…
Dacă rezultatele unor alegeri sunt prost interpretate și, pe cale de consecință, alegătorii nu sunt mulțumiți de rezultatele guvernării… situația rezultată este mult mai complicată. Întreaga societate are de suferit, nu doar aleșii care au făcut boacăna. Apar tot felul de tensiuni interne, de fracturi sociale, numai bune de exploatat. Numai bune de exploatat de către tot felul de pescuitori în ape tulburi, dispuși să facă orice pentru a-și atinge ei scopurile. Indiferent de consecințe! Indiferent de consecințele care urmează să fie resimțite, la un moment dat, de alegători.

Ce vreau să spun cu chestia asta?

Mesajul transmis de către cei care s-au ostenit să voteze este cât se poate de clar.
Turul 1: 61,96% au votat cu cei doi candidați percepuți ca fiind anti-sistem. 53.21% din electorat a ieșit la vot.
Turul 2: 100% din cei 64.72% din electoratul care a considerat că merită să facă acest lucru au votat pentru un candidat ‘antisistem’. 64.72% din electorat, adică majoritatea absolută, consideră că lucrurile trebuie schimbate din temelie. „Antisistem”.
Mai rămâne ca cei ce vor guverna să ‘vadă’ aceste cifre. Să înțeleagă realitatea din spatele cifrelor. Să le interpreteze corect și să facă în așa fel încât pescuitorii în ape tulburi să aibe mai puține tensiuni sociale de exploatat la următoarele alegeri.

Mesaje precum cel din imaginea de mai sus vor mai apărea.
Cei care le pun la cale, la ordinul și pe banii pescuitorilor în ape tulburi, vor continua să facă acest lucru. Să le conceapă și le distribuie. Din asta trăiesc.
Percepția publicului, referitor la toate mesajele, depinde de trei lucruri. De calitatea mesajului, de starea de spirit a indivizilor și de coeziunea socială.
Un mesaj ‘scris’ ‘bine’, care pornește de la starea de spirit a publicului țintă are mai mari șanse să deterioreze coeziunea socială. Să provoace – sau să accentueze dacă este cazul – fracturi în interiorul organismului social. Adică exact ce își doresc pescuitorii în ape tulburi. Dezbină și cucerește…
Nu-i putem opri pe pescuitori să pescuiască. Pe interpușii lor să nădească publicul țintă folosindu-se de rețelele sociale. Să instrumenteze anti-social așa numitele rețele sociale…
Putem influența starea de spirit a publicului țintă! Le putem arăta exasperaților respectul cuvenit pentru ce au făcut. Dacă nu se lăsau influențați într-o atât de mare măsură, manevrele actorului statal care a încercat influențarea alegerilor treceau neobservate. Dacă nu ieșeau la vot în noiembrie 2024… cine știe pe cine aveam președinte astăzi! Nemulțumirea rămânea ascunsă, lucrurile mergeau înainte ca până acum iar la următoarele alegeri opoziția distructivă reușea ce i s-a trasat. Readucerea României la statutul de vasal ideologic al ‘marelui prieten de la răsărit’.

Putem reface coeziunea socială!
Începând să reparăm greșelile făcute.

Ce coincidență!
43% suferă de analfabetism funcțional și
41% votează cu George Simion…

Cred că situația merită o analiză mai nuanțată.

Sunt, într-adevăr, foarte mulți ‘analfabeți funcționali’. Numai că…
Termenul, în sine, este înșelător.
Analfabet este cineva care nu știe să citească. Funcțional este cineva care funcționează. Care se descurcă.
Analfabet funcțional este cineva care se descurcă cu toate că nu știe să citească.
Și atunci?!? De ce s-ar mai strădui să învețe?…
Am impresia că cei care se reped să împartă oamenii în categorii n-au prea nimerit-o de data asta!
Conform internetului, „Definiția uzuală a analfabetismului funcțional este incapacitatea de a înțelege ideea unei povești.” Adică ‘o persoană care știe să citească dar nu prea știe să gândească. Care nu poate să înțeleagă un mesaj scris de o altă persoană’.

Hopa!
Din câte știam eu, înțelegerea e treaba celui care încearcă să comunice și nu a celui care este ținta comunicării. Aici e vorba despre ABC-ul marketingului. Inclusiv a celui politic…
Dacă vrei să fii priceput – adică să te-nțeleagă lumea, vorbește pe limba celor cărora te adresezi!
Dacă nu ești în stare să faci acest lucru, elementar, și după aceea tot tu ești cel care te superi pe oameni că nu te înțeleg…

Poate ar fi cazul să schimbăm puțin termenul.
„Alfabet disfuncțional”. Adică cineva care nu face față cu toate că știe să citească…
Nu mă apuc acum să fac paradă. Da, știu ceva engleză. Și da, asta ar fi o mai bună traducere a termenului „functional illiteracy”. Mai gândiți-vă un pic…

De fapt și de drept, avem de a face cu oameni care nu înțeleg, din diverse motive, un text care referă la ceva ce nu face parte din domeniul lor de expertiză.
Aproape toți suntem experți în câte ceva. Altfel am muri de foame…
Dar foarte puțini dintre noi știm să facem analiză pe text! Pentru că nu e treaba noastră…

‘Specialiștii’ vorbesc despre ‘nevoia de gândire critică’.
Despre nevoia de a pune la îndoială mesajele pe care le primim. Despre nevoia de a verifica. De a merge la sursă…
Alți specialiști vorbesc despre nevoia de încredere.
Și toate astea în timp ce marea majoritate dintre noi am fost educați să citim cu atenție și să aplicăm cu strictețe regulile! De la instrucțiunile de folosire a ascensorului până la procedurile după care ne îndeplinim sarcinile de serviciu!
Cine, unde și când ne învață despre ‘gândirea critică’?!? Despre cum să facem deosebire între când e bine să avem încredere și când ar fi cazul să punem la îndoială?!?

Ca să facem treaba asta, să facem deosebirea între cele două situații, avem nevoie de un set de valori!
De un set de instrucțiuni, dacă vă sună mai bine, despre cum se folosește gândirea critică. Dacă vrem să obținem ceva…
Dacă vrem să obținem soluții. Soluții în loc de fundături!

Nu de mult am trecut printr-o pandemie. Unii dintre noi, din prea multă gândire critică, au refuzat să se vaccineze. Acum refuză să-și vaccineze copiii…

Să revenim.
Setul acela de valori, pentru a rămâne valabil, are nevoie de reglaje fine. Și are nevoie să fie susținut, continuu, de o serie de specialiști în domeniu. De specialiști care să aibe credibilitate. De intelectuali. De figuri publice cu anvergură care să genereze încredere.
De politicieni care regleze fin treburile publice.
De antreprenori care să genereze bunăstare.
De artiști care să ne facă viața mai frumoasă.

Suntem în situația în care 41% dintre noi au votat într-un anume fel. În condițiile în care, la primul tur, abia jumătate dintre noi s-au decis să facă efortul.
Unii dintre noi, care au votat altfel decât cei 41%, s-au apucat să spună tot felul de chestii despre ei. Despre cei 41%.
Câțiva au încercat să înțeleagă.

Uite ce am înțeles eu.

Cei 41% au votat mai ales din frustrare.
De fapt, cam 65% dintre voturile exprimate au fost ‘anti-sistem’. Vă las pe voi să faceți calculele.

Și atunci?
De ce 41% au ales ce au ales?

Pentru că spațiul public a fost abandonat!

Pentru că prea mulți dintre politicieni și-au văzut mai degrabă de politicile lor.
Pentru că prea mulți dintre antreprenori au rămas la stadiul de afaceriști. Preocupați atât de mult de succesul propriei afaceri încât au neglijat faptul că afacerile de succes au nevoie de un mediu stabil. De o societate stabilă!
Pentru că prea mulți dintre intelectualii adevărați s-au retras în turnurile lor de fildeș. Acolo unde s-au învățat să trăiască încă de pe vremea lui Pingelică.

Oamenii de rând, oamenii obișnuiți, cei care fac totul posibil, au rămas la dispoziția ‘orchestratorilor’.
Exasperarea oamenilor, care n-a mai avut cum să se exprime după ce bătăușii lui Dragnea i-au maltratat pe manifestanții din vara lui 2018, a fost instrumentalizată în furie.
Iar pandemia a fost un mediu de cultură extrem de propice.
Modul în care cei aflați la butoane au răspuns la problemele apărute a transformat societatea într-o oală sub presiune.
Exasperarea deja prezentă a fost identificată ca fiind o resursă extrem de valoroasă. Pentru ‘ei’. Pentru cei care au pus la cale, în folos propriu, toată chestia ‘asta’.
Exasperarea a fost transformată în furie.
Cu ajutorul social-media și în situația în care cei care ar fi trebuit să se ocupe de gestionarea vieții publice au dormit în cizme.

Înțelegem?
Că fără exasperarea publicului, ‘orchestratorii’ n-ar fi avut ce să orchestreze?
Ce exasperare să instrumentalizeze în furie?
Facem ceva pe chestia asta?!?