2010
2024
2025
Back in 2020
Chiar dacă volant, verba lasă urme!
The Christian Recorder, 1862
However fleetingly, words do scare!
Otherwise, why bother?!?
And since I really doubt that enough of you will follow the link and read the entire article, here’s another interesting thing.
Which means that back in 1862 there were enough black people interested in reading. Enough to constitute an audience for a periodical! A periodical which dealt in words…
„La Realitatea e mafiotism”.
„Însă închiderea unei televiziuni reprezintă un gest extrem,
care n-ar face decât să prezinte imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul”.
Ce înțeleg eu din toată chestia asta:
Cătălin Tolontan, redactor șef de meserie, a înțeles cât de importantă este presa.
„Becali fără televiziuni nu exista.”
Becali a înțeles că dacă lași un ‘mafiot’ să-și facă mendrele, acesta va continua până în pânzele albe.
Calificativul de ‘mafiot’ aplicat televiziunii în cauză îi aparține lui Tolontan. Și presupun că știe despre ce vorbește. E de meserie…
Tot Tolontan ne spune că „închiderea unei televiziuni este un gest extrem”.
Foarte corect. Ăsta fiind și motivul pentru care o televiziune nu poate fi închisă cu una, cu două.
Dar pe de altă parte…
„imaginea unei Românii care și-a pierdut cumpătul…”
Pe bune?!?
Chiar n-ar trebui să ne impacientăm, măcar un pic, atunci când „mafia” pune mâna pe un post de televiziune?
„Ideologia lor e să sperie. Dacă nu te clintesc, nu au nicio reținere să atace familii, oameni fără nicio legătură cu subiectele, pe cei care nu se pot apăra,…”
„Dar acesta” NU „este prețul unei societăți libere”!
Locul în care cineva își poate pune în aplicare o astfel de „ideologie”, fără „nici o reținere”, n-are nici o legătură cu societatea liberă!
Aici avem de a face cu o societate care încă își caută drumul!
Suntem în situația în care „mafioți” de toate culorile încearcă să bage bețe în roate unei societăți care se străduie din răsputeri să iasă la lumină!
„De fapt, toată lumea gândește,
dar de gândit rațional sunt foarte puțini”
CTP
Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.
Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.
De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?
În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…
Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat.
Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?
În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?
Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!
‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’
Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.
Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz.
Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!
Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă.
Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva.
Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?
Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri.
Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână.
Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți.
Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor.
Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’
Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere.
În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.
Democrația este cea mai puțin proastă formă de guvernare.
Winston Churchill
După criteriile de astăzi, Churchill numai democrat nu era.
Făcea mișto de femei, îi desconsidera pe toți cei care nu erau albi – și mai ales pe indieni…
Ca toți englezii vremii, era foarte sensibil la ‘diferențele de clasă socială’.
Cu toate astea, făcea apologia democrației!
Poate că știa el ce știa…
Am vorbit mai devreme despre care e treaba cu democrația. Despre ce aduce ea în plus.
„Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă.
Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii.
Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…”
Ce-i face pe cei de la putere să se dea jos de pe scaune atunci când li se termină mandatele?
Statul de drept este o convenție.
O convenție implicită care a evoluat către ce este acum în funcție de condițiile locale.
Care condiții locale au influențat, decisiv, modurile în care funcționează fiecare dintre statele care există acum.
‘Adică ce vrei să spui? Că toate statele care există acum sunt ‘state de drept’?!? Inclusiv Coreea de Nord, de exemplu?’
Excelentă întrebare.
Răspunsul, ca aproape întotdeauna, este inclus în întrebare.
Depinde pe cine întrebi. Kim Yong Un, „L’etat c’est lui”, ar răspunde că da. Că atâta vreme cât voința lui este respectată Coreea de Nord rămâne un stat de drept.
Toate statele contemporane fac apel la ‘drept’. La un set de norme, formalizate sub formă de legi, despre care toată lumea știe că ar trebui să fie respectate.
Nici un stat modern nu mai poate funcționa fără un astfel set de norme formalizate. Indiferent de cât de abuziv-arbitrare ar fi acestea. Pentru că în absența acestor norme formalizate, fiecare ar face ce l-ar tăia capul. Și așa, prea mulți dintre noi fac ce îi taie capetele… Dacă nimeni n-ar mai respecta vreo lege – ar fi ca și cum n-ar mai exista nici o normă formalizata – ne-am afla în plină anarhie. N-ar dura mult – situația ar degenera extrem de repede – dar ar fi foarte ‘intens’.
Nici măcar nu-ți poți imagina ce s-ar putea întâmpla?
E foarte normal. Noi am trăit – de ceva generații – într-o lume normală. Într-o lume cu reguli. Chiar și războaiele se duc după niște reguli… De exemplu, după ce ne-am lămurit care-i treaba, nimănui nu i-ar trece prin cap să folosească arme nucleare… Pentru că și ceilalți au suficient de multe încât nu merită!
Cam așa și cu celelalte reguli. Cei mai mulți oameni, adică cei normali la cap, sunt convinși – conștient sau inconștient – că nu merită. Sau, în orice caz, se comportă ca și cum ar fi conștienți de chestia asta…
Cu alte cuvinte, aproape toți oamenii – cu voie sau chiar inconștient – respectă regulile aproape tot timpul. Indiferent de ce e în sufletul lor, cei mai mulți oameni respectă culorile semaforului. Relativ puțini fură. Nu prea vezi oameni bătându-se pe stradă… Și așa mai departe…
Modul acesta de comportament colectiv face posibilă funcționarea societății.
Faptul că noi ne-am comportat ca și cum am fi înțeles și acceptat că ‘așa’ e mult mai bine decât să fi facut fiecare cum ne tăia capul ne-a adus unde suntem acum.
Faptul că cei care s-au născut în societăți deja democratice au continuat tradițiile respective a făcut ca societățile democratice să o ducă mult mai bine decât cele conduse în mod autocratic.
Faptul că unii au reușit, cum necum, să treacă de la dictatură la democrație a reprezentat un imens salt înainte.
Nu mă credeți?
Uitați-va în jur!
Schimbarea stăpânilor,
bucuria nebunilor.
Vorbă din bătrâni
Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”.
Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…
Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva?
Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?
Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:
„postul care a devenit vacant”
„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă.
Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci!
Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.
De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme.
Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent.
Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent.
Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…
De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți.
Democrația.
Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă.
Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii.
Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…
Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus.
Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…
Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine.
Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…
Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul.
Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu.
Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului.
Și asta doar dacă va face față provocărilor.
Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.
“All governments suffer a recurring problem:
Power attracts pathological personalities.
It is not that power corrupts but that it is magnetic to the corruptible.”
Frank Herbert, Chapterhouse: Dune
Some people are convinced that all they have to do is to follow the rules.
Other people are convinced that freedom – their freedom, in particular – is the most important thing.
Apparently, these two convictions are incompatible.
Which is not true.
Those convinced that following the rules is the only way to ‘get there’ – wherever that might be – forget one thing. Two things, actually…
That no journey starts until the traveler makes the first step. And decides where they want to go…
Those convinced that freedom is the only important thing forget one thing. One thing only.
That whenever the traveler breaks a rule… there will be consequences!
The fact of the matter being that freedom is a human achievement.
Achieved during the long journey towards the future.
Achieved as a consequence of the process through which we have learned about rules.
‘Rules’ is our definition of ‘possible’. Defines a space where things can happen. As long as the pertinent rules are being observed, of course.
At first glance, flying is possible. For birds…
After learning the pertinent rules – and mastering certain skills – we have learned to fly. But we can continue to fly for only as long as we keep observing the pertinent rules!
At first glance, walking a rope strung between Manhattan’s Twin Towers was impossible.
Not for Philippe Petit. He had the skills and he was crazy enough. He even didn’t ask for permission… Click on the picture and read ‘all about it’. My point being that he remained alive because he had observed the laws of physics. All of them! And because the human laws he had trespassed didn’t involve the capital punishment…
I believe you already understand what I want to convey.
Have a nice week-end.
Trump did what he had promised.
The EU still debates among themselves how to respond.
Britain has already said it will wait for a while.
“Nearly 50 countries want tariff deals”.
“Canada is ‘leading the charge’ against Trump’s trade war with $60 billion worth of counter tariffs on American goods, and is urging Europe to retaliate too, Canadian Foreign Minister Mélanie Joly told Euronews in an exclusive interview.” But…
China, on the other hand….
Am I wrong or Trump’s tariffs have been used by the Chinese leaders as an opportunity to position themselves as ‘champions of the free world’? Free from Trump’s version of America…
https://www.sas.upenn.edu/~haroldfs/540/handouts/french/unintconseq.html
‘Păi arată-ne bă și poza originală.
Ca să vedem și noi diferențele!‘
Diferența majoră este cea dintre ‘știu’ și ‘știm’. Cea evidentă.
Și mai este una, despre care aproape toată lumea se face că uită. Sau, mă rog, aproape toți cei care nu sunt psihologi de meserie.
Bine, nici eu nu sunt. Psiholog.
Eu sunt inginer. Și, ca atare, mă interesează consecințele. În primul rând, consecințele.
Când mă apuc să mă gândesc la ceva, o fac pentru a înțelege care sunt consecințele acelui ceva. Nu mă interesează cunoașterea ‘oarbă’. Să știu lucruri fără număr, doar de dragul de a le ști. Dacă mă apuc să învăț/descopăr ceva, vreau să am ceva concret în față. Cu ce se leagă noile mele cunoștințe? Care pot fi consecințele a ceea ce înțeleg eu acum?
A doua diferență între cele două desene/înțelegeri este diferența dintre ‘a ști’ și ‘a crede’.
Știi când ți-e foame. Dacă ești sănătos și conștient, bineînțeles.
Și atunci când ți-e foame ție, crezi chestia asta. Tu te crezi pe tine atunci când ți-e foame.
Dacă ești mamă, primul lucru pe care îl crezi atunci când plânge bebe este „îi e foame copilului”. Și-l pui la sân. Nu ‘știi’ că-i e foame dar ești convinsă de acest lucru.
Știm, fiecare dintre noi, că tuturor ne este foame. Măcar din când în când. Dar câți dintre noi îi credem pe cerșetorii care stau cu mâna-ntinsă?
Pentru scopurile cursului de Teoria Deciziei, desenul de sus a fost suficient. În accepțiunea celui care a ținut cursul. Dacă nu ar fi fost suficient, măcar la acel moment, titularul de curs ar fi folosit un alt desen.
Și pentru mine a fost suficient. Suficient de incitant încât să mă facă să mă gândesc.
Punând cap la cap o parte dintre frânturile de înțelegere la care am ajuns – o parte din formele alea regulate din desenul de data trecută – am ajuns la concluzia că ceea ce știm, fiecare dintre noi, poate fi mai bine reprezentat de desenul pe care îl propun eu. Iar dacă ar fi să propun un desen care să reprezinte ceea ce știm împreună ar fi ceva din aceiași categorie. ‘Obiectele’ ar fi mai mari, mai dese și mai ‘încălecate’ dar tot ar mai rămâne niște spații libere între ele. ‘Locuri’, în mijlocul nostru, despre care nimeni nu știe nimic. Dar despre care suntem convinși – măcar unii dintre noi – că, la o adică, am putea afla ce ne (va) interesa. Știm noi ce se afla pe fundul mării? Nu, dar credem că – dacă ne-am propune – am putea trimite un submarin din ăla robotizat să aducă o piatră sau două din fundul oceanului…
Care submarin n-ar putea fi făcut de vre-unul dintre noi. De unul singur. Dar împreună… Am făcut nu știu câte submarine! De la cele care au semănat distrugere în cel de-al Doilea Război Mondial pănă la cele nucleare de acum. Care ne asigură că nimeni nu va ieși teafăr din următorul război cald purtat la scară majoră.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi știe mai puțin decât știm împreună.
Știm chestia asta cu toții. La nivel intelectual. Sau, chiar dacă unii dintre noi încă nu s-au gândit la asta, toți înțeleg acest lucru. Dacă vine vorba despre asta.
Dar câți dintre noi sunt convinși – și cred cu tărie – că le știu ei pe toate? Indiferent de nivelul de cunoștințe/educație!
Sau dacă nu chiar pe toate, câți dintre noi cred că ei sunt cei care știu destul?
Care sunt convinși că așa stau lucrurile, după cum cred ei…
Bă, tu ești prost?!?
Ne spui să fim de folos unul altuia,
să ne respectăm între noi…
în timp ce ăștia…
Bunică-mea avea o vorbă.
Unde e multă deșteptăciune e și multă prostie… Eram mic, râdeam și eu… ca prostul!
Între timp, la cursul de Teoria Deciziei, Cătălin Zamfir ne-a arătat un desen asemănător celui de mai sus.
Profesorul de sociologie ne explica, studenților din anul II, cum e cu ce știm și ce nu știm.
‘Cu cât știm mai mult, cu atât limita dintre ce știm și ce nu știm e mai departe de fiecare dintre noi. Cu cât știm mai mult – adică aria din interiorul curbei e mai mare – cu atât perimetrul, adică lungimea gardului, este mai mare. Cu cât perimetrul este mai mare, cu atât fiecare dintre noi intră în contact cu mai mult necunoscut.’
Cu mai multă prostie, ar fi completat bunica mea…
Au trecut vreo 15 ani de atunci. Eu mi-am continuat studiile. De unul singur.
Și am ajuns la concluzia că desenul era incomplet. Bine, scopul cursului respectiv era destul de îngust. Până la urmă se adresa unor studenți la început de drum…
X-ul din imagine este fiecare dintre noi,
Formele regulate – la atât se rezumă capacitatea mea de a desena – reprezintă lucrurile pe care le știm. Despre care credem că știm, de fapt.
După cum se vede cu ochiul liber, între obiectele cunoscute – adică pe care suntem în stare să le recunoaștem cu relativă precizie – sunt spații libere. Locuri despre care știm bine că nu le controlăm dar despre care suntem convinși că putem învăța. Dacă am avea nevoie.
Cunoscut și ‘cognoscibil’, împreună, constituie spațiul familiar. Locul unde ne simțim acasă.
Dincolo de linia punctată … locuiesc ‘fantomele’. Vedem că e ceva acolo. Măcar în apropierea limitei… Dar nu REcunoaștem. N-am mai văzut, nu prea înțelegem ce vedem, nu ne simțim confortabil.
Iar dincolo de fantome…
Așa că da. Este indubitabil că sunt prost. E atâta neștiință prezentă în capul meu încât ….
Tot Cătălin Zamfir ne vorbea despre paradigme. Bine, conceptul a fost furat de Thomas Kuhn din lingvistică și folosit în filozofia științei în loc de Weltanschauung… l-a mai formalizat un pic…
Până la urmă este vorba doar despre setul de valori și înțelesuri general acceptate cu ajutorul cărora o anumită comunitate se raportează la lume. La Welt…
‘Se raportează’ adică modul în care recunoaște/numește obiectele familiare și ‘tehnologia’ cu ajutorul căreia studiază spațiul dintre obiectele deja cunoscute. NB. Când spun tehnologie mă refer atât la obiectele tehnologice în sine – microscoape, de exemplu – cât și la normele și instrucțiunile de lucru utilizate în timpul cercetării. De la normele de protecția muncii până la standardele dezvoltate de Karl Popper despre ce e aia știință.
Cum am ajuns la varianta de mai sus a conceptului preluat de la Cătălin Zamfir?
Punând cap la cap ce am înțeles din cursul lui Zamfir cu lecturile din Kuhn și Popper. După care am încercat să verific în viața de zi cu zi concluziile teoretice…
Așa am înțeles că fiecare dintre noi – de la măturător/spălător de vase până la Einstein – știm câte ceva. Unii mai multe, alții mai puține… Dar fiecare dintre noi știm suficiente lucruri suficient de bine încât să supraviețuim. Să supraviețuim în context social. Să fim suficient de folositori celorlalți încât aceștia să ne ajute la rândul lor.
Fiecare dintre noi știm suficient de mult despre lucrurile pe care le cunoaștem încât să le facem suficient de bine. Suficient de bine încât lucrurile ‘să meargă’. Suficient de mult încât să-i putem învăța și pe ceilalți la nevoie.
Iar acest fenomen – societatea merge ‘înainte’ – indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu de contribuția fiecăruia dintre noi!
Ce înseamnă ‘înainte’, unde-o să ajungem și de ce am folosit apostroafele?
M-am lungit destul, astăzi e duminică, s-a făcut ora prâzului…
nicichiarasa 