Archives for posts with tag: ideologie

Gura Humorului.
Sfârșitul lui mai. Răcoare bine. Soarele se strecura printre nori.
Am o epifanie. În bătaia soarelui, era și cald. Nu doar lumină!
Îi spun unchiului meu:
– Soarele dă și căldură. Când iese din nori, se simte ca și cum ai sta în fața unui foc.
– Da, așa este.
– Și de unde vine căldura? Cine pune lemne pe foc?
– Unii ar spune că Dumnezeu dar eu am mari îndoieli cu privire la chestia asta…
Aveam vreo 4 ani iar unchiul era cel mai mic dintre frații bunicii mele materne.

București, cândva prin clasa a III-a.
Vine o profesoară nouă. De engleză. Strigă catalogul să ne cunoască.
– Tu ești de origine armeană, nu?
– Da, bunicii și părinții tatălui meu au fugit din Turcia.
Din fundul clasei:
– Auzi mă, toți armenii sunt proști ca tine?
Cam jumătate din clasă începe să râdă. Eu printre ei.
– Da’ tu de ce râzi?
– De el. Ce altceva aș putea să fac? Pe proști nu poți să te superi…
Alte hohote.

București, cam în același timp cu amintirea de mai sus.
– Bunica, tu de ce nu mă duci la biserică? Mamaia merge din când în când la biserica armeană…
Știu că părinții n-au voie de la partid, dar tu de ce nu mergi? Am văzut că te rogi câte odată, că aprinzi lumânări…
– Ți-am mai povestit că bunicul a murit în timpul războiului. De boală. E înmormântat la Târgu Cărbunești. Eram în refugiu. Fugiserăm din Basarabia – unde ne trimisese Antonescu ca funcționari la o primărie – cu hainele de pe noi și cu ce am putut căra în mâini. Bruma de bani pe care o mai aveam se dusese pe medicamente și pe zahăr pentru el. Că doar asta mai putea mânca în ultima vreme. M-am dus la preotul din sat. ‘Părinte, mi-a murit bărbatul.’ ‘Slujba te costa atât. Să vii pregătită cu două colive, colaci, prosoape si o sticla cu vin. Coșciug ai, bănuiesc.’ ‘Coșciug am. Am să-l îmbrac cu hainele lui bune. O coliva îmi face gazda la care stau. Dar restul… n-am de unde, părinte!’. ‘Descurcă-te. E începutul lui Martie. Mortul nu se strică așa repede.’ Din clipa aia nu mi-a mai venit să intru în nici o biserică și, mai ales, nu mi-a mai fost la îndemână să vorbesc cu vre-un preot.
– Și cu bunicul ce-ai făcut?
– În satul de alături era o unitate de jandarmi. Refugiați și ei ca și noi. Îi cartiruiseră – așa se spune în armată – în casele unui boier fugit din țară. M-am dus – pe jos, prin zăpadă – la comandant. Îl cunoscusem cu vreo două luni înainte. La Târgu Jiu, unde fusesem pentru ceva acte. Știa că bunicul tău era pe moarte. Pe el îl cunoscuse din Basarabia. I-am spus că a murit și că nu știu ce să fac. Că nu am bani să-i dau preotului. A trimis un sergent și un soldat, cu o șaretă, și l-au adus pe sus pe preot. Pe mine m-a ținut acolo și a pus la popota – la bucătăria pentru ofițeri – să facă un colac. L-a lăsat pe preot să aștepte undeva până a fost gata colacul. După care l-a chemat la el, pe mine mă ținuse tot timpul acolo, și i-a spus ‘vă trimit pe amândoi înapoi cu șareta. Mâine dimineață îl îngropi pe domnul Ungureanu. Ia colacul ăsta. Colivă o să fie. Vin și prosoape pui tu. Și să nu aud vreo vorbă!’

București, undeva în timpul gimnaziului.
Avem de scris o ‘compunere’ despre scrisoarea a III-a.
Mă pune Michiduță și-o citesc pe toată. Nu doar pasajul din manual.
După care mă apucă așa un elan muncitoresc și fac câteva remarci cu privire la șovinismul lui Eminescu.
‘Ce vrea să zică poetul când vorbește despre bulgăroi cu ceafa groasă? Cum rămâne cu internaționalismul proletar?’
Bine că n-a trebuit să citesc lucrarea în clasă… Profa m-a luat deoparte și m-a întrebat ‘De unde ți-au venit ideile astea? De unde știi tu despre internaționismul proletar?’ I-am explicat că maică-mea era secretară de partid. Mi-a spus că să nu mai amestec lucrurile, să citesc doar chestiile din manual și să nu mai trag cu urechea când vorbesc oamenii mari.

Tot București, în timpul liceului.
Ne întreabă profesoara de filozofie – unde ‘studiam’ materialismul dialectic și istoric, numele pompos de sub care se ițea comunismul cel de toate zilele – ‘în ce constă superioritatea materialismului dialectic față de toate celelalte curente materialiste’.
Ridic mâna și: ‘Caracteristica materialismului dialectic consta în dialogul constant dintre cei care gândesc în felul acesta și realitate. Cei care practică genul acesta de materialism verifică tot timpul în practică consecințele deciziilor pe care le iau și își modifică convingerile în funcție de ce învață în felul acesta.’
Asta era în al doilea trimestru. Am avut media 10 pe tot anul, cu felicitări, fără să mă mai întrebe vreodată ceva.
Pe moment, am fost foarte mândru. Peste ani, când mi-am dat seama că spusele mele nu aveau nici o acoperire în practică, că decidenții vremii făceau doar ce le trecea lor prin cap… m-a apucat așa o rușine…

București, în primele zile după schimbarea de regim.
Mare adunare mare la locul de muncă. Masele mobilizate numesc un nou director. Un inginer cu vechime care chiar știa despre ce era vorba în propoziție.
Peste vreo săptămână, altă adunare. Să alegem reprezentantul intreprinderii în FSN-ul pe sector.
Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, ‘FSN’ era, încă, un organ consultativ prin intermediul căruia era exercitată puterea legislativă. Direct de către popor, prin intermediul reprezentanților săi. Esența democrației, nu? Bine, FSN-ul a fost foarte repede transformat în partid, de către liderul său. Ion Iliescu.
Să revenim. N-am ce face și îmi întreb colegii: ‘Măi oameni buni. Tocmai ce l-am ales pe domnul inginer să fie directorul nostru. Asta este o funcție executivă. Acum tot dânsul este propus să îndeplinească și o funcție de natură legislativă. Păi cum rămâne cu separația puterilor în stat? De ce-am mai făcut Revoluția asta dacă ne întoarcem la „partidul e-n toate”?!?’

București, câteva luni după schimbarea de regim.
Colegul care mi-a explicat că ‘n-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile’ – atunci când cu separația puterilor în stat – a început să ne convingă să adunăm niște bani. Că ‘schema funcționează foarte simplu. Cel care organizează toată chestia a adunat deja o lista. Toți cei de pe listă au pus fiecare câte trei mii de lei. Bani cu care au fost acoperite cheltuielile inițiale. Acum face lista cu tura a doua. Punem fiecare cate trei mii de lei. Banii adunați de la noi vor fi impărțiți între cei de pe prima listă. Deja sunt înscriși pe a doua listă suficienți oameni încât fiecare de pe prima să ia de patru ori mai mult decât a pus. Când ajungem la 5, se inchide lista, se împart banii și se începe lista pentru tura a treia.’
– Și de unde-or să vină cei de pe lista asta? Care să ne dea nouă de cinci ori mai mult decât o să punem?
– Pe ăștia o să-i găsiți voi. Noi ne ocupăm numai de organizare!

Scopul pentru care cineva înființează o firmă este să facă profit.
Cu cât este mai mare profitul cu atât e mai bine pentru firmă,
și implicit pentru proprietarii firmei.
Scopul statului este să ia cât poate de mult de pe urma funcționării unei firme.
Cu cât poate lua mai mult cu atât e mai bine pentru stat

Noi, oamenii, avem ceva în plus față de celelalte animale. Capacitatea de a acționa ca un agent liber. De a lua hotărâri, de preferință în cunoștință de cauză. În mod conștient.
Capacitate codificată în legislația românească sub numele de „capacitate de exercițiu”.

O parte dintre societățile/culturile umane au devenit, în timp, democratice. Evoluția – adică fenomenul acela care impiedică supraviețuirea organismelor, biologice sau sociale, care nu fac fața ‘provocărilor’ la care sunt supuse – a făcut ca anumite societăți/state/culturi să inventeze – în mai multe rânduri și locuri – ceea ce noi numim, astăzi, democrație. Un spațiu de libertate în care fiecare face ‘ce vrea’ – atâta vreme cât nu răstoarnă barca – și în care hotărârile care influențează soarta comunității sunt luate abia după consultarea onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor.

Spațiul ăsta ‘de libertate’ presupune și libertatea cuvântului. Toată lumea poate spune tot ce are pe suflet.
Treaba asta e esențială pentru procesul de „consultare onestă a celor cărora le pasă de mersul lucrurilor”. Ce fel de consultare onestă a aia în timpul căreia cei consultați nu pot spune ce au pe suflet? Tot ce au pe suflet… Chestie care trebuie să fie liberă tot timpul, nu doar pe durata campaniei electorale!

Dacă tot putem spune tot ce ne trece prin cap – e o oarecare diferentă între ce avem în suflet și ce ne trece prin cap, numai că diferența asta poate fi făcută doar de fiecare dintre noi – atunci hai să ‘comunicăm’. Să împărtășim lumii toate gândurile noastre!

Să lăsăm lumea să discearnă! Să facă diferența între ….

Suficientă ‘pregătire de artilerie’!

Noi toți, fiecare în calitatea sa de agent liber, suntem supuși unor mai multe influențe.
Care acționează pe mai multe paliere și care sunt luate în calcul, atunci când decidem/spunem câte ceva, mai mult sau mai puțin conștient.
E foarte greu de discutat filozofie atunci când ți-e foame. Sau în prezența unui foarte atractiv, și evident disponibil, potențial partener sexual….
Ultimele două influențe care continuă să ne structureze procesul de decizie după ce toate celelalte au încetat să-și mai facă simțită prezența sunt cultura și ideologia.

Si nu, nu sunt deloc chiar același lucru.
Da, ideologia face parte din cultură – în sensul că amândouă au fost făcute de oameni și au fost transmise din om în om.
Numai că ansamblul cultural în care am evoluat este o devenire ‘naturală’ – fără scop în sine și rezultatul cooperării unul mare număr oameni care au făcut parte dintr-un imens șir de generații.
În timp ce fiecare dintre ideologiile care s-au perindat pe aici au fost opera unor inițiatori și suporteri care aveau câte o agendă. Câte ceva de demonstrat și/sau obținut.

Ute-așa am ajuns ca în însuși spațiul de libertate care presupune exprimarea fără opreliști, care inveterează decizia individuală cât se poate de aproape de dorințele și considerațiile fiecăruia dintre noi și care impune consultarea populară înaintea adoptarii oricărei decizii colective există oameni care ‘știu ei mai bine’!

Care știu ei, fără să întrebe pe nimeni, de ce sunt înființate firmele. Toate firmele!
Ce trebuie să facă statul și ce este mai bine pentru el…
Și, mai ales, că statul este – în mod absolut dar, în același timp, într-un fel extren de nebulos – diferit de restul societății!

Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.

Autorul citatului de mai sus este o persoană cât se poate de respectabilă.
Citatul descrie cât se poate de exact starea de fapt din momentul actual. Moment în care chiar noi, cei care trăim acum, suntem liberi să ne exprimăm părerile și să ne votăm viitorul.

Doar că citatul a fost redactat sub o puternică influență ideologică.
Sub o triplă influență ideologică.
De convingerea raționalistă că fiecare ‘trestie gânditoare’ poate cunoaște adevărul absolut – dacă se străduie suficient de mult și doar dacă rămâne fidel metodei raționale de căutare a adevărului.
De convingerea neo-liberală că statul este dușmanul împilator al tuturor celorlalți.
Și de concluzia lui Milton Friedman ca ‘profit uber alles’.

N-am să mă apuc acum să mă/vă întreb dacă e bine sau nu.
Vă întreb doar dacă vi se pare că lucrurile funcționează? Dacă vi se pare că mergem în direcția bună?

Eu aș reformula puțin.

Scopul pentru care cineva înființează o firmă este cunoscut doar de cel care înființează firma respectivă.

Tot așa, tot doar cel care înființează firma știe cât profit își dorește să facă. Ce profit i se pare lui rezonabil să aibe.

În ceea ce privește statele, sunt două tipuri de politicieni.

Unii care – forțați de împrejurări/condiționați de educația primită – înțeleg că impozitele colectate – multe, puține, nu contează, trebuie cheltuite în așa fel încât întreaga societate – populația organizată sub forma unui stat, să devină din ce în ce mai funcțională. Si alții care mai cred că odată ajunși la butoane îșii pot permite să sifoneze în interes propriu o din ce în ce mai mare proporție din bugetul colectat de stat.

Fiecare dintre aceste doua tipuri de politicieni – care sunt, de fapt, niște oameni ‘din popor’-ul care locuiește într-un anumit stat – învârt câte un cerc.

Primul, cel în care impozitele sunt cheltuite în mod judicios, este un cerc virtuos. La fiecare învârtitura lucrurile merg din ce în ce mai bine. Oamenii din societate percep impozitele ca pe un cost pe care îl plătesc pentru a trăi așa cum li se pare normal să trăiască. Părere pe care o vocalizează în mod constant. Mai apăsat în timpul campaniilor electorale. Și părere pe care o ‘formalizează’ cu ajutorul buletinului de vot.

Al doilea cerc, cel prin circumferința căruia din ce în ce mai mulți bani o iau ‘pe alături’, este unul vicios.
S-ar putea ca lucrurile să meargă bine pentru o oarecare perioadă. Mai ales atunci când există un mare decalaj între țara respectivă și cele din jurul/apropierea ei. Respectiva țară este, pur și simplu, aspirată în trena celorlalte. Așa cum s-a întâmplat cu Grecia până nu demult.

Doar că ‘mersul la aspirație’, după cum știu toți bicicliștii care s-au ținut suficient de mult timp bprea aproape de autobuze, implică anumite riscuri. Mai devreme sau mai târziu, autobuzul se oprește brusc iar biclistul se alege cu nasul spart. Și, pentru că și-a cheltuit toți banii pe concedii – chiar dacă nu erau ai lui, acum n-are cu ce să-și repare biclicleta.

Credit… ioc!
Cine-i așa prost să dea bani cuiva care își asumă genul asta de riscuri?
Care nu se gândește la ‘și eu ce mă fac mâine? Dacă mă prind aștia?’

“Forțele politice extremiste s-au folosit mereu, pentru a ajunge la putere, de paradigma țapului ispășitor, instigându-i pe sfinții ignoranți la ură și asmuțindu-i pe tineri, îndoctrinați cu ideologia urii, ca pe niște haite de câini sălbatici, asupra țapului ispășitor: fasciștii pe evrei;comuniștii pe chiaburii de la sate și burghezo-moșierimea;…”

Vasile Anton Ieșeanu: ”Sfânta ignoranță binecuvântată!

Începe bine, nu? Cum ai putea să nu fii de acord cu el?

Nu pe Viorica, Diaconu sau Paleologu trebuie să-i votăm, ci pe penalul fascist sau comunist, recte acum globalist ( extremele politice sunt la fel de odioase) internaționalistul Dan Barna, sluga securist – corporatistă , personaj sinistru pentru România și români pe scenă politică actuală la fel ca și Johannis- marioneta Bruxelles – Soroș – Washington D C, care-i iubesc pe români și România ca sarea-n ochi.

Hopa!
Voi menționa doar en-passant (am folosit intenționat acest franțuzism sorosist – Bruxelist) inconsistența logicii folosite.
Barna este simultan fascist și comunist – ambele curente într-adevăr ‘globaliste’, iar Soros este descris ca aliat al Washingtonului…

Și totuși!
Site-ul care adăpostește postarea din care am citat poate fi accesat la adresa „gandeste.org”.
Limbajul folosit de autor este cât se poate de ‘vehement’:

„Nu întâmplător liderii USR au participat la majoritatea mitingurilor #rezist sub motivația fariseică a strângerii de semnături „Fără penali la guvernare” , pentru că Participarea și complicitatea cu tinerii #rezist la demonstrațiile stradale fac parte din paradigma ideologiilor extremiste și demonstrează fără tăgadă extremismul criminal al oricărei ideologii, inclusiv a ideologiei Political Correctness și a partidelor propovăduitoare. Și la care pun botul tinerii din aceeași pornire psihomentală romantic-idealistă a schimbării lumii democratice cu o iluzorie lume mai bună – „oameni noi”, cum au pus botul alte generații de tineri spălați pe creier de mașinile de spălat ale propagandei fasciste și comuniste, ideologii care, în esența lor, au făcut din așa zișii oameni noi, tineri eroi criminali căci în numele acestor ideologii absurde care la fel au idealizat o societate utopică cu „oamenii noi” mai bună decât cea democratică, ghidați, ca și acum de același slogan stalinist – cine nu e cu noi e împotriva noastră și trebuie asasinat – au asasinat sute de milioane de oameni. Dacă luăm în calcul gulagurile rusești, lagărele de exterminare naziste și revoluția culturală al lui Mao, peste 180 milioane de oameni după calcule profesorului evreu homosexual Yuval Noah Harari au căzut victime ideologiilor fasciste și comuniste .
Oare cine au pus în aplicare ideologiile criminale al e unor criminali bolnavi ca Hitler, Stalin, Mao Ai ghicit aceeași tefeliștii, adică tinerii frumoși și liberi care în numele ideologiei s-au transformat în criminali- eroi. Cum remarca Marin Preda în excepționalul roman eseu autobiografic -Viața ca o pradă „ucideți, asasinați, în numele ideologiei și al partidului – iau eu asupra mea toate păcatele voastre.” ”

Mesajul final, pe de altă parte, este cât se poate de actual:

în realitatea noastră existențială demagogia ucide.

Să presupunem că suntem niște inocenți căzuți cu hârzobul din cer. Că habar n-avem de cele petrecute pe meleagurile mioritice în ultimele 3 decenii.

Cum traducem dihotomia dintre violența limbajului și scopul declarat al demersului? Cum putem accepta faptul că cel care ne îndeamnă să refuzăm totalitarismul jonglează cu trucuri propagandistice moștenite de la cei pe care îi reneagă?

Cheia cu care vom ieși din încurcătură a fost ascunsă sub ochii noștri.
Intenționat, oare?

Păi care e rolul oricărei operațiuni de propagandă?
Indiferent de semnul ei… propagandă, contrapropagandă…
Nu cumva acela de a semăna presupuneri în mintea celor care ‘știu’ câte ceva? Exact în ‘prelungirea’ lucrurilor presupus a fi știute?

Și care e singura șansă a ‘țintelor’?
Cele convinse că e absolut imposibil să le știi pe toate, evident?

Păi cea mai simplă metodă este să cauți contradicțiile din interiorul spunerilor. Cum ar fi ceea dintre stilul folosit și mesajul ce se dorește a fi transmis.

Un al doilea nivel al analizei se poate baza pe respectul manifestat față de ‘țintă’.
‘Trebuie să folosim acest tip de limbaj pentru că ăsta e singurul pe care sunt în stare să-l priceapă. Vezi care sunt emisiunile de televiziune cu cea mai mare audiență!’

Pâna la urmă, ne-am cam făcut-o cu mâna noastră…
Noi i-am lăsat să ne aducă în halul ăsta!
Nu-și dau seama de nivelul de exasperare la care am ajuns?
Asta e, într-adevăr, vina lor…
Dar noi, cei care până acum am asistat pasivi, n-ar fi cazul să devenim mai elocvenți?
Și să refuzăm, cât se poate de clar, pe cei care ne iau de proști?

Voi încheia cu două citate din înțelepciunea populară.

„Nu e prost cel care cere. Doar cel care dă.”

„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”

Gândește.org.

PS. Demagogia este tot o formă de corupție. A discursului public.

Antena 3 a organizat o intalnire cu spectatorii sai.

Daca stai sa te gandesti ar fi fost chiar ciudat sa nu fi folosit la maxim prilejul asta.

La un moment dat Mircea Badea a facut o aluzie la Dan Voiculescu iar cativa din multime i-au scandat numele.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb: ‘Oare ce-o fi in capul oamenilor astia? Or fi platiti? Sau poate ca nu inteleg eu toate fineturile situatiei?’

S-o luam metodic.

– A fost sau nu ‘omul Securitatii?’
Inca nu a prezentat nimeni dovezi clare in sensul acesta. Este cert insa ca Voiculescu a avut legaturi stranse cu oameni puternici, atat din vechiul regim cat si din cel proaspat instalat dupa ’89. Pe de alta parte, chiar daca a avut legaturi cu Securitatea se pare ca acestea au fost cu acea parte a Securitatii care nu se ocupa de oropsirea oamenilor de rand. Amanunt foarte important pentru modul in care este vazut de oamenii de pe strada.
– Dupa Revolutie si-a folosit relatiile pentru a se imbogati.
OK, si cine dintre cei care au putut face asa ceva nu a profitat de relatiile sale?
– A infiintat un partid politic extrem de oportunist.
Si unde e diferenta dintre el si ceilalti sefi de partide?
– A furat de la stat.
Nu a fost, nici pe departe, singurul.
– A fost condamnat pentru asta.
Iarasi, nu este singurul.

Si atunci cum se explica polarizarea extrema a opiniei publice cu privire la persoana sa?

In acest moment al discutiei trebuie sa vorbim un pic de diferenta dintre realitate si perceptie. Aceia dintre noi care ne consideram intelectuali pretindem ca am auzit despre ea in timp ce restul lumii merge dupa principiul ‘ce e-n gusa, si-n capusa’. Sau, altfel spus, ‘faptele vorbeste’.

Cu alte cuvinte perceptiile intelectualilor sunt influentate mai ales de ideologiile la care au aderat fiecare dintre ei pe cand perceptiile oamenilor ‘de rand’ mai degraba de gesturile pe care le sesizeaza.

Parca a inceput sa se mai ridice ceata, nu?
Deja nu mai e chiar atat de complicat de inteles intensitatea cu care il urasc pe Voiculescu cei care se considera a fi de dreapta: Un tip care a avut stranse legaturi cu fostul regim, care si-a folosit relatiile pentru a se imbogati pe spinarea statului, pentru a infiinta un partid cameleon si o televiziune aservita intereselor stangii.
Pentru cei de stanga toate ‘realizarile’ lui Voiculescu – mai putin imbogatirea pe seama statului – sunt pe atat de remarcabile pe cat sunt de reprobabile pentru cei de dreapta. Ba chiar si bogatia lui devine oarecum acceptabila – printr-un proces de ‘normalizare’ (orice lucru des intalnit devine ‘normal’, adica acceptabil), cu atat mai mult cu cat o parte din ea a fost folosita pentru infiintarea Antenelor iar o alta parte pentru fundatia Mereu Aproape si pentru burse de studiu.

Iar pentru oamenii de rand, adica pentru cei care i-au scandat numele in piata si care nu dau atentie sofisticariilor ideologice, faptele sunt hotaratoare.
– ‘A facut televiziunea la care ne uitam? Si care a fost singura care i-a tinut piept lui Basescu pe vremea cand ne taia pensiile si inchidea spitalele?’
– ‘S-a imbogatit pe seama statului? Si care dintre bogatasii de astazi nu a facut chestia asta? Macar asta vad ca tine cu ‘noi’.’

Si uite-asa in ochii unora dintre concetatenii nostri Voiculescu a inceput sa capete un aer daca nu de haiduc autentic atunci macar de personaj tragic care a ajuns la puscarie nu atat pentru faptele sale cat, mai ales, pentru indrazneala sa de a se certa, la cutite, cu Basescu.

Logica pe care se bazeaza acestia fiind simpla. Ei nu neaga furturile lui Voiculescu, nu sunt naivi. Pur si simplu se intreaba ‘Bine, si restul celor care au furat de ce nu sunt in puscarie? De ce pe vremea lui Basescu au fost ‘saltati’ mai ales cei din tabara ‘cealalta’?
Asta in conditiile in care pentru foarte multi dintre romani a fura de la stat nu e chiar atat de reprobabil ca a fura de la o persoana fizica. N-am sa intru in amanunte, asta este o stare de spirit caracteristica pentru societatile care au trait multa vreme sub regimuri dictatoriale, unde statul este un dusman si nu un partener.

Greu de contracarat asa ceva, doar cu argumente de natura ideologica si mai ales in situatia in care interlocutorii nu sunt sensibili la argumente de genul acesta.

Pana la urma problema reala nu este Voiculescu in sine ci modul in care ne raportam noi la Voiculestii din jurul nostru. Si, impreuna, la stat.