Archives for category: respect mutual

Vorbeam alaltaieri despre diferenta dintre zapada socialista, cea care astepta ‘indicatii de la centru’ inainte de a se lasa lopatata si cea liberala, care este curatata de fiecare dintre noi – in mod firesc si liber. Nu haotic, dar asta este alta discutie.

Ei bine, astazi este deja a doua zi in care am putut sa-mi reiau obiceiul de a-mi transporta iubita nevata catre locul de munca. Aceasta excursie include si un tur al Tribunalului Mare. Fac la dreapta de pe cheiul garlei, sotia coboara la prima intersectie iar eu fac doua curbe la stanga si apoi dreapta inapoi pe cheiul Dambovitei.

Dupa cum banuiti, locurile de parcare din zona sunt la mare cautare iar ‘parcangii’ unii dintre cei mai agresivi din Bucuresti.
Parcarile sunt de trei feluri.
Cateva locuri rezervate de catre tribunal – de care nu se atinge, evident, nimeni. Mai ales ca sunt foarte clar ‘evidentiate’ cu lant si lacat.
O parcare organizata de municipalitate.
Alte cateva locuri gestionate de ‘parcangii particulari’. Unele pe trotuar, altele ‘refolosite’ pe perioada cat locuitorii din zona – care le-au inchiriat de la primarie – pleaca si ei la munca.

Probabil ca n-o sa va vina a crede ca zona este una dintre cele mai greu accesibile din oras. Din cauza zapezii, evident.
Dupa ce au trecut pe acolo lamele ‘de la centru’ – banuiesc ca s-a intamplat si chestia asta, sunt ceva urme extrem de vagi, interesele ‘profesiilor liberale’ care stapanesc locul s-au manifestat din plin. Din nevoia de a elibera cat mai multe locuri parcangii au inceput sa mute zapada de colo colo. Si cum nu-i controleaza nimeni au ajuns la concluzia, fireasca pentru ei, ca cel mai bun loc pentru a depozita zapada care ii incurca este… ati ghicit, exact ‘suprafata carosabila’ proapat eliberata de lamele trimise de la centru.

O sa ma intrebati acum de ce nu trimite centrul ala si vreo doua trei ‘organe de ordine’….

Si de ce, ma rog, ar trebui sa trimita centrul niste alte ‘organe’?. Cele care au in sarcina mentinerea ordinii din jurul Tribunalului ce pazesc?

 

“Este de necontestat faptul că o persoană care urmează să ocupe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de integritate, legalitate şi corectitudine menite să consolideze încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, însă cadrul legislativ ce guvernează condiţiile de accedere la o funcţie trebuie să fie unul coerent, predictibil şi unitar, aplicabil tuturor reprezentanţilor celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale”

Avocatul Poporului, in prezent Victor Ciorbea, a sesizat Curtea Constitutionala a Romaniei cu privire la o posibila neconstitutionalitate a unei prevederi din legea cu privire la organizarea si functionarea Guvernului Romaniei.

O anumita jumatate din presa/spectrul politic i-au sarit in cap, acuzandu-l ca vrea sa deschida drumul ‘penalilor’ catre fotoliile ministeriale. Cu alte cuvinte, ca ar vrea sa il ajute pe Liviu Dragnea sa ajunga premier.

Nefiind Mafalda, nu pot sa stiu ce e in capul lui Ciorbea. S-ar putea ca acestia sa aibe dreptate.

Ce stiu insa, foarte clar, este ca demersul sau este extrem de util pentru democratia damboviteana. Din mai multe puncte de vedere.

In primul rand vom avea ocazia sa vedem cum reactioneaza Curtea Constitutionala.

In al doilea rand vom avea cateva clarificari.
Intreba cineva mai deunazi ‘Pai cum, dom-le, daca ai facut la un moment dat un accident de masina, sa nu mai poti fi ministru?’
Trecand peste amanuntul ca dupa ce te ‘reabilitezi‘ poti deveni ministru indiferent de ce ai facut inainte, l-as intreba pe respectivul ‘pai daca nu esti in stare sa te controlezi la volanul unei masini, ce te face sa crezi ca ai putea face chestia asta asezat intr-un fotoliu ministerial?!?’
Si totusi, ar fi buna ceva mai multa precizie. Hotararea Curtii Constitutionale ne va spune daca orice condamnare penala va continua sa il impiedice pe cel care o sufera sa indeplineasca functia de ministru sau, daca nu, care dintre ele si in ce conditii.

In al treilea rand, cel mai important, Victor Ciorbea chiar are dreptate. Legislatia, orice legislatie, trebuie sa fie coerenta si predictibila.
Din pacate, nu este cazul.
Un condamnat penal nu poate fi numit ministru. Si nici ales primar.
Dar poate fi ales in Parlamentul Romaniei. Si numit Presedinte al Camerei Deputatilor.

Si uite-asa ne dam noi cu stangu-n dreptul…
Condamnarea lui Dragnea a fost extrem de ‘subtire’.
De asta nu au tinut cont unii dintre alegatori de ea, nu pentru ca acestia ar fi neaparat “prosti“! Naivi… poate.

Intrebarea e ‘ce ne facem cu statul de drept’?

Poate fi folosita oare justitia dupa cum avem chef, la un moment dat?

Mai are rost dupa aceea sa ne miram ‘de ce ne-o fi cazut cerul in cap‘?

Actualizare.
Intre timp din ce in ce mai multi oameni au inceput sa priceapa ca neparticiparea la vot nu este o solutie.

„Confortul din timpul somnului este direct proporțional cu efortul depus pentru pregătirea culcușului.”

religie-da-educatie-nu

Una dintre temele disputelor postelectorale a fost dezinteresul tinerilor pentru viața publică în general și pentru cea politică în particular.

Și de ce, mă rog, și-ar bate ei capul cu așa ceva?

Nu zic că nu ar trebui, mă întreb doar de ce ar face-o …

Până la urmă foarte mulți dintre tinerii de astăzi au crescut departe de părinții plecați la muncă peste hotare tocmai din cauza unor decizii luate de înșiși membrii clasei politice.
Având părinții ‘afară’, au ajuns să cunoască ambele lumi. Și să compare lucrurile.

Chiar dacă în magazine se găseasc mai mult sau mai puțin aceleași mărfuri, la prețuri destul de apropiate, asta nu înseamnă că situațiile ar fi echivalente.
Medicii pleacă, și ei, unde vad cu ochii, tot ca urmare a deciziilor politice.
Drumurile sunt sub orice critică din același motiv.
Profesorii sunt demoralizați nu doar din cauza lefurilor insuficiente ci și pentru că întregul sistem de educație este la coada prioritaților aceleiași clase politice.
Oamenii de afaceri se plâng de lipsa a suficient de mulți muncitori cu o calificare adecvată timpurilor de astăzi.
Cum răspunde ‘clasa politică’?

„Termenul de adoptare a trecut fără ca proiectul sa fi primit raportul Comisiei pentru învățământ”….

Las la o parte inconsecvența principială… religia poate fi predată fără acordul expres al părinților dar nu si educația sexuală…

Problema este că nici măcar nu s-au ostenit sa întocmească un raport în termenul stabilit de lege.

Păi dacă lor nu le-a păsat de tineri, atunci tinerilor de ce ar trebui să le pese de ei?

Sau de noi?
De niște părinți atât de ‘inconștienți’/neisprăviți încât să le lăsăm țara în halul în care este acum?

Să vezi ce pumni o să ne dăm în cap, cu toții, atunci când vom înțelege câte prostii am facut până am ajuns aici…

Prin anii ’70 cineva mi-a spus bancul care da titlul postarii de astazi.
E atat de porcos incat nu pot sa il reproduc aici.
In contrast evident cu ‘burduful de caine’ este morala intamplarii.
‘Niciodata nu poti scapa de consecintele faptelor tale.’

In esenta, viata politica post-decembrista a Romaniei poate fi rezumata cu ajutorul a trei fire narative.
Lupta fratricida dintre PD-FSN si PDSR, agonia urmata de decesul PNTcd-ului si lungul ‘Divort in stil italian’ in care se complace PNL-ul.

Coagulat in timpul – sau poate putin inaintea? – Revolutiei din Decembrie, Frontul Salvarii Nationale i-a grupat pe toti cei care aveau habar despre cum se guverneaza o tara si despre ce beneficii pot fi culese de cei care fac acest lucru.

Numai ca tara era una iar ei erau multi…

Asa ca s-au impartit in doua. N-am de unde sa stiu sigur dar estimarea mea este ca a fost o actiune ‘nepregatitia’.
Erau foarte multi oameni ambitiosi acolo, care nu ‘aveau loc’ unii de altii.
In atmosfera aia era suficient un cat de mic pretext pentru arama sa fie data pe fata.

Disensiunile dintre Petre Roman si Ion Iliescu au fost pretextul perfect.

Ca Petre Roman nu avea experienta, si nici expertiza, necesara sa ii faca fata lui Basescu… mai putin important.

Cu adevarat importanta in toata tarasenia asta este originea comuna a acestor doua organizatii politice. Si caracterul lor autoritar/centralist.
Una a ramas, declarativ, la stanga iar cealalta a trecut, tot declarativ, la dreapta… Amanunte de fatada.
Amandoua au fost animate de oameni care au stiut sa ramana ‘strans uniti’ in jurul conducatorului lor, indiferent care a fost acesta.
Abia prin 2014 o parte din membrii PDL s-au prins ca Traian Basescu ii condusese intr-o fundatura si s-au gandit sa se reinventeze.
Asa ca s-au adapostit in PNL.
Inca nu e clar ce efecte, pe termen lung, va avea aceasta miscare pentru PNL dar nu asta e subiectul de astazi.

In orice caz, o alta parte a vechiului PDL i-a ramas fidela lui Traian Basescu. Impreuna au constituit Partidul Miscarea Populara.

Care a reusit sa intre in parlament!

Unii cred ca a luat din voturile PNL-ului. Nu stiu. Ba chiar nici nu cred chestia asta. Votantii vechiului PDL aveau tendinta de a fi aproape la fel de disciplinati precum cei ai PSD-ului – de unde si reputatia de bun ‘organizator de alegeri’ de care s-a bucurat  Vasile Blaga.
Ei bine, parerea mea este ca tocmai acesti alegatori disciplinati sunt cei care au votat cu PMP si ca genul acesta de alegatori nu ar fi putut niciodata sa voteze PNL. Mai degraba cu PSD-ul decat cu PNL-ul…

Si exact aici este si ‘drama’ intregii situatii.

PSD-ul, pretins reprezentant al unei paturi de oameni modesti care isi inchipuie ca statul ar putea sa le ofere un pic de liniste si de ocrotire, nu are majoritate in Parlament tocmai din cauza mobilizarii unui alt grup de oameni modesti – care, nedumeriti de ceea ce ei percep ca fiind mezalianta dintre PNL si PDL, isi inchipuie ca ‘Basescu’ (?!?) este singurul obstacol care mai sta intre bugetul statului si cei pe care ii considera a fi ‘penalii din PSD’.

Si uite asa PSD-ul va trebui sa faca o alianta cu ALDE, o ramura desprinsa din trunchiul PNL pe acelasi gen de pretexte pentru care Roman s-a certat acum 25 de ani cu Iliescu…

Inainte de vot, multi dintre cei cu mancarime la buricele degetelor se apuca sa ii sfatuiasca pe alegatori. Votati cu aia sau cu ceilalti pentru ca altfel nu stiu ce nenorociri or sa se intample.

Dupa ‘despuierea urnelor’ – asa se cheama, in termeni tehnici, ‘contabilizarea primara’ a voturilor, aceiasi logoreici se apuca sa consilieze partidele. Cum ar trebui invingatorul sa isi nuanteze pozitia si sa isi adapteze programele si ce ar trebui sa faca invinsii pentru a nu mai repeta experienta la urmatoarele alegeri.

Ei bine, s-ar putea ca exact maniera de a caracteriza rezultatele alegerilor in termeni ‘competitionali’ sa ne fi adus in starea in care suntem acum.

Dupa cum ati observat, nu am sfatuit pe nimeni cum sa voteze. Nici nu aveam cum sa fac asa ceva, avand in vedere ca eu plec de la premiza ca cititorii – toti, nu doar ai mei – sunt cel putin la fel de rezonabili ca ‘scriitorii’. Cateodata poate chiar mai rezonabili. Nu de alta, doar pentru ca multi dintre cititori citesc mai mult decat cele scrise de un scriitor pe cand multi dintre acestia au tendinta de a se rezuma doar la o rasfoire sumara a celor scrise altii. Asa, ca sa fie si ei la zi…

Destul cu intepaturile, sa revenim la cestiune.
Deci, cu atat mai putin ma voi apuca sa dau sfaturi combatantilor dupa incheiera ostilitatilor, avand in vedere ca”halul” in care ne aflam se datoreaza exact modului in care aceste partide se razboiesc intre ele in loc sa conlucreze.

Sunt naiv?

Chiar si razboiul adevarat, cel din transee, poate fi inteles ca o forma de colaborare.
La inceput, la inceput de tot, oamenii se bateau ca chiorii. Masculii invinsi erau omorati, femelele erau luate in robie si apoi siluite, copiii foarte mici erau omorati iar cei mai marisori transformati in sclavi.
Putin mai tarziu, dupa aparitia mestesugurilor, singurul lucru care s-a mai schimbat a fost acela ca artizanii/artistii au inceput sa fie crutati atunci cand cineva reusea sa cucereasca o cetate sau alta.
Si mai tarziu, pe vremea cand razboaiele erau purtate mai degraba intre seniorii feudali – care aveau nevoie de brate de munca pentru a munci la camp – decat intre migratorii pradalnici si oamenii locurilor, au inceput sa fie introduse si regulile ‘cavaleresti’. Invinsii erau mai mai ales capturati in loc sa fie omorati si apoi returnati familiilor contra unei rascumparari in loc sa fie folositi ca sclavi.

Incununarea tuturor acestor eforturi a fost introducerea notiunii de crima de razboi. Odata cu aceasta intreaga activitate ‘razboinica’ a fost codificata si a devenit clar, pentru toata lumea, ce ai voie sa faci, si ce nu, pe campul de lupta. Ca unii n-au respectat regulile… asta e alta problema, rezolvata dupa aia, cu ajutorul tribunalelor ‘de razboi’. Numai ca esenta problemei e clara. Odata codificat, razboiul a devenit si el o forma de ‘colaborare’.

Si atunci de ce mai vorbim despre invingatori si invinsi in politica?

Activitate care presupune identificarea problemelor de interes public si rezolvarea lor, nu stabilirea vre-unei ierarhii intre personajele ‘scenei politice’…

Acum, ca am stabilit ‘cadrul teoretic’ in interiorul caruia am de gand sa conduc discutia, sa trecem la subiect.

Situatia in care ne aflam este clara. S-ar fi putut sa fie mult mai buna si alegatorii sunt constienti de chestia asta. Din pacate nici unul dintre programele propuse de catre partidele participante nu a generat vre-un mare entuziasm si nici unul dintre partide nu s-a bucurat de vreo mare manifestare de simpatie.

Asa se explica prezenta extrem de scazuta la vot. Nu neaparat in procente ci in cifre absolute. 72120000 in 2016 fata de precedentul minim, 7238000, inregistrat in 2008 – dupa o alta crestere economica desfasurata concomitent cu o apriga infruntare intre personajele politice ale momentului, Basescu si Tariceanu.

Sa vedem acum ce sugereaza numarul de voturi contabilizate in dreptul fiecaruia dintre partide.

Grupul politic cel mai disciplinat si ale carui promisiuni s-au adresat in principal persoanelor ‘lipsite de initiava’ – sau a caror raza de autonomie/aspiratie este relativ mai mica – s-a bucurat de o mai mare atentie din partea electoratului decat partidele care s-au adresat unui electorat mai ‘sofisticat’ si cu ‘pretentii’ mai ‘elevate’.

Luand in calcul si faptul ca in ultimii 26 de ani nici una dintre aripile politice care s-au perindat pe la putere nu prea si-au respectat cu adevarat promisiunile putem concluziona ca electoratul ‘lipsit de initiativa’ este relativ mai indulgent fata de cei care l-au ‘pacalit’.
Nu pentru ca nu si-ar da seama ca au fost pacaliti ci, mai degraba, dintr-un fel de inertie… dar, de fapt, nici nu prea conteaza chestia asta.
Cert este ca exista un numar de electori dispus sa voteze pentru un anumit gen de program, chiar daca cei care tot vin cu astfel de programe in fata alegatorilor reusesc sa le puna in practica cel putin la fel de prost precum cei din tabara cealalta.

Si mai interesant este ce s-a intamplat cu cei aflati pe partea dreapta a spectrului politic.

Prima oara au ajuns la putere in ’96, mai degraba ca un fel de razbunare experimentala a electoratului fata de excesele post-revolutionare decat ca urmare a vre-unei maturizari politice a populatiei. Aceasta lipsa de maturitate a fost evidenta si printre membrii clasei politice – cei de dreapta s-au certat intre ei in loc sa guverneze tara.

Dupa aceea au preferat mai degraba sa isi vada fiecare de treaba lui, grupati eventual in gasti.
Unele dintre acestea au fost, poate, mai bine organizate decat altele….
Cert este ca nici una nu a priceput ca electoratul de dreapta este mai greu de pacalit si mai greu de mobilizat decat cel din stanga. Pentru ca are pretentii mai mari, pentru ca intelege mai repede ca a fost pacalit – si se supara mai tare, pentru ca este mai mobil – inclusiv ‘fizic’, multi dintre cei de dreapta au plecat din tara cu prima ocazie … definitiv sau temporar.., pentru ca, statistic, cei care il compun au impresia ca se pot descurca foarte bine si singuri, fara ‘ajutorul statului’ – ceea ce ii face foarte sensibili la propaganda care incearca sa-i convinga ca ‘democratia este o vorba goala’ si ca lumea este oricum condusa din ‘umbra’

Fac o paranteza pentru a ma intreba, aici si acum, in ce masura sunt constienti ‘politologii’ de dimensiunea efectelor secundare care sunt generate de strategiile ‘de comunicare’ folosite de toti combatantii aflati ‘in conflict’.

Poate de acum incolo.
Daca omenirea a invatat sa transforme chiar si razboiul intr-o forma de cooperare, poate vom reusi si noi sa colaboram in ceea ce priveste destinul tarii noastre.

Altfel ne furam singuri caciula.
Si dupa aceea ne plimbam cu ea pe Coasta de Azur pentru ca aici nu prea are cine sa ne-o admire.

Politica poate fi vazuta, intr-adevar, si ca o ‘lupta pentru ciolan’. Mai ales ca bugetul unui stat poate oferi o gramada de ‘oase de ros’.

Numai ca genul asta de atitudine seamana putin cu agricultura extensiva.
Folosesti un teren agricol pana se secatuieste pamantul. Dupa aceea mai aprinzi o parcela de padure si te muti acolo.
Din pacate metoda asta functioneaza doar pana cand se termina padurea. Ce te faci atunci cand incerci sa te intorci de unde ai inceput si descoperi ca acolo s-a instapanit deșertul?

Nu cumva era mai bine sa fi avut, de la bun inceput, grija de pamantul tau? Mai o rotatie a culturilor, mai un ingrasamant, natural de preferinta… lucruri cunoscute de multa vreme de altfel…

Democratia reala este despre ce se intampla inainte de momentul votului.

Corectitudinea numaratorii depinde doar de cinstea celor din comisiile electorale iar comportamentul alesilor de caracterul cu care au venit de-acasa.
Daca alegatorii coopereaza eficient inainte de momentul votului – adica daca discuta deschis si civilizat,  daca practica o democratie autentica – atunci intreg procesul devine o incercare de a gasi solutii la problemele comunitatii.
Inaintea alegerilor sunt identificate problemele si propuse solutii, in timpul lor sunt selectati unii care par capabili sa duca la bun sfarsit acel set de solutii care pare mai potrivit iar dupa momentul electoral alesii se apuca de treaba, avand ca obiectiv principal indeplinirea programului. Urmand ca electoratul sa le multumeasca reinnoindu-le mandatul, in masura in care programul a fost indeplinit.

Daca suficient de multi dintre alegatori se lasa ‘aburiti’ de pescuitorii in ape tulburi atunci intreg procesul electoral degenereaza intr-un  concurs de manipulare in care se infrunta diversele tabere care se bat intre ele pentru ‘premiul cel mare’.

Accesul la resursele pe care le ofera ‘puterea’.

Iar alegatorii, toti – atat cei aburiti cat si cei care n-au fost in stare sa-i trezeasca pe primii, se vor trezi ca trebuie sa achite nota de plata pentru dezmăț.

 

Acuma, dupa ce ‘Cumintenia Pamantului‘ s-a dus pe apa Sambetei, aveam nevoie de alte subiecte pentru a ne certa intre noi.

monument-monstru-din-bucuresti-body-image-1470818106-size_1000

Cam așa ar putea să arate monumentul din Piața Alba Iulia din București. Captură foto de site-ul sculptorului Ioan Bolborea.

 

Teoria si practica democratiei prevad, la unison, un schimb constant de informatie intre membrii comunitatii care practica acesta metoda de gestiune a treburilor publice.

in mod absolut normal, calitatea deciziilor adoptate, dmocratic, depinde in mod esential de onestitatea cu care sunt puse ‘pe piata’ informatiile care stau la baza acestor decizii.

Putem aborda subiectul in cheie ‘umoristica’:
“Poate ai văzut zilele astea pe Facebook că a circulat un filmuleț cu o nouă construcție care ar trebui făcută în Piața Alba Iulia din Capitală și care se cheamă „Monumentul Marii Uniri”. De fapt, va fi o sferă, mai exact o semisferă înaltă de 18 metri, ornată de sus până jos cu omuleți din bronz care țin mâinile întinse și se ating ca într-un fel de horă țărănească.
N-ai înțeles genialitatea ideii și mesajul pentru posteritate al viitorului monument? E clar: ești „zero la cultură”, ca și mine de altfel, după cum mi-a spus maestrul Ioan Bolborea, autorul operei.
Și, atenție, eu nici măcar nu am îndrăznit să-i spun că nu-mi place, ci doar că, deocamdată, nu am nicio părere. Hai să-ți explic acum ce este cu Monumentul Marii Uniri și ce șanse sunt chiar să se materializeze, fix în buricul Bucureștiului. (“Tot ce trebuie să știi despre sfera-monstru de 18 metri care poate ajunge în centrul Capitalei“)

“Pro-festivista”:
“Monumentul „Marea Unire” a trecut prin diverse transformări, artistul Ioan Bolborea căutând mereu perfecţiunea. După opt ani, din momentul în care  câştigat concursul organizat la nivel naţional, de la o lucrare în linii drepte, dure, monumentul „Marea Unire” s-a transformat într-o sferă, simbolul perfecţiunii şi, acum, al uniunii.” (“Monumentul Marii Uniri, de la Bucureşti, o lucrare de care România are nevoie“)

Sau chiar “Negationist-fundamentalista”:
“Brâncuşiul de serviciu de astăzi pare a fi domnul Ioan Bolborea. Iar propagandistul asiduu al său ar fi domnul Pavel Şuşară.
În Piaţa Alba Iulia a Bucureştilor, după monstruozităţile din faţa Teatrului Naţional, se pregăteşte o altă belea.
Care se pare că-i şi gata. Doar s-o pună acolo. O să fie sacrificată şi parcarea aceea generoasă de-acolo, când se va băga acolo meteoritul ăsta în formă de cozonac, garnisit cu serii de omuleţi, veniţi parcă dintr-o invazie cosmică?” (“Brancusiul de Serviciu“)

Din fericire, si spre disperarea ‘spin-doctorilor‘ care se dau peste cap incercand sa ne abureasca, calitatea acelor decizii – care determina in mod esential calitatea vietii noastre – depinde si de grija cu care noi, cei chemati sa adoptam, prin vot, acele decizii, analizam toate aceste mesaje – aruncate ca niste petarde in spatiul public de catre ‘specialistii in comunicare’ (a.k.a spin doctors) angajati de fiecare dintre taberele ‘concurente’.

Ca spin-doctorii nu prea isi dau seama ca atunci cand ne pacalesc pe noi isi taie si ei crengile de sub picioare… e treaba lor.
Ca noi ne uitam de parca am fi hipnotizati la toate circariile astea… e treaba noastra!

Tocmai mi-am adus aminte de un banc de pe vremea cealalta.

Cica Stalin se duce in vizita la un colhoz.
Se organizeza mare adunare populara in piata satului.
Stalin le vorbeste oamenilor despre greutatile pe care trebuie sa le rabde in timpul constuctiei socialismului pentru a se putea bucura mai apoi de binefacerile viitoare a comunismului.
Lumea aplauda frenetic.
Adunarea se incheie, Stalin – inconjurat de oameni, se indreapta spre masina.
Cand tocmai se pregatea sa se urce, o babushka din multime il roaga:
‘Iosif Visarionovici, eu sunt o baba proasta. N-am prea inteles care e deosebirea intre socialism si comunism. Mai explica-ne o data, sa putem pricepe si noi, taranii!”Uite bab-o. Capitalismul e ca praful asta de pe ulita iar comunismul e precum masina asta confortabila in care urmeaza sa ma urc eu acum. Iar socialismul e cum sunt eu acum, cu un picior in praf si altul in masina. Ai priceput?’
‘Acum am priceput maica, cum sa nu pricep daca ne-ai explicat atat de limpede.
Da’ mai am o intrebare. Mult o sa mai stam noi craciti asa?’

Cam asta ma intreb si eu.

Ne mai uitam mult in gurile astora sau incepem sa ne vedem si noi de treburile noastre?

NB.
Asta nu inseamna ca ar trebui sa nu mai citim nimic sau sa nu ne mai uitam la televizor.
Ar insemna sa ne orbim singuri. Tot ce trebuie sa facem este sa fim cu adevarat atenti atunci cand ne uitam la ceva.
Si, mai ales, sa gandim cu capetele noastre. Daca mai inghitim mult, si pe nemestecate, ce tot incearca astia sa ne bage pe gat, o sa ne ‘trezim’ abia la taiere. Precum gastele indopate.

turkey-taleb

Pentru sociologi, ‘religia’ este modul in care se aglutineaza ‘instinctul social’.
Sau, altfel spus, modul in care se manifesta ‘gravitatia’ care ii tine impreuna pe locuitorii unui anumit teritoriu – cunoscut de catre acestia sub numele de ‘tara’.

Din punct de vedere practic ritualurile prin care se manifesta fiecare dintre aceste ‘religii’ au importanta doar pentru cei care le savarsesc. Pentru sociologii despre care vorbeam la inceput, este mult mai important daca respectiva religie isi indeplineste menirea sau nu.

Cu alte cuvinte masura in care locuitorii unei tari se comporta ca niste ‘compatrioti’ sau ca niste oameni aflati intamplator intr-un acelasi tren.
Acolo unde trebuie sa se suporte unul pe altul o anumita perioada.
Cateva ore atunci cand vorbim despre un tren ‘clasic’ sau o viata intreaga…. Prea putin conteaza durata !

Singurul lucru important cu adevarat este modul in care ne comportam unul cu celalalt.
Si, in functie de asta, ce fel de viata ne facem unul altuia.

PS. Tocmai am terminat de citit un articol despre “Colectiv”.

Ziua in care mi s-a acrit de religia voastra!” de Ciprian Pardau.

cumintenia-pamantului

Foto: Mediafax

Ne-a fost oferita, din indiferent ce motive, ocazia de a achizitiona o bucata de piatra.

Unii o considera o valoroasa opera de arta.
O parte dintre acestia cred, in plus, ca aceast ‘bolovan’ este, s-au ca macar ar putea deveni, si un simbol national.

Pe de alta parte, clasa politica din Romania este intr-o campanie electorala permanenta.
De frica vre-unui potential ‘castig de imagine’ contabilizat in dreptul uneia dintre gruparile politice, cealalta tabara a initiat o campanie de denigrare a initiativei.

Ca tot suntem si o natie de carcotasi s-au gasit si un numar suficient de ‘sceptici de meserie’ care sa ‘achieseze’ la indoielile colportate asiduu pe cele mai diverse ‘canale’ de comunicare.

Acum, la spartul targului, nu ne mai ramane decat sa interpretam ceea ce s-a intamplat.

Eu unul vad chestia asta ca pe un fel de referendum.
Numai ca, din pacate, ceea ce incepuse ca un prilej de coagulare in jurul unei simbol national – unul fara conotatii etnice dar cu larga recunoastere internationala – a esuat in derizoriu.

Cu alte cuvinte ne-am cam facut-o cu maiinile noastre.
Din nou.

Da, craca de sub picioare nu se taie cu fierăstrăul ci cu grație.
Cu multă grație și cu joc de gleznă.

Găsesc azi dimineață pe FB un ‘reportaj’ sui-generis.
Într-un microbuz Satu-Mare – Cluj-Napoca cățiva călători se laudă cu isprăvile lor.

O doamnă ‘respectabilă’ povestește unei cunoștințe cu care nu s-a mai întălnit demult cum și câtă șpagă a dat medicului psihiatru care scos-o (doar?) atât de nebună încât să poată ieși la pensie înainte de termen iar un tânăr plin de ‘energie’ îi relatează unui prieten că era atât de beat când a ‘luat sala’ încât polițistul care îl supraveghea – și care fusese „arvunit” doar să-i șoptească răspunsurile corecte – a fost nevoit să ‘ia problema în mână’ și să apese el însuși  tastele calculatorului. (La ‘traseu’, tânărul nostru nu ar mai fi avut nevoie de ajutor, conducea deja ‘printre sate’ de câțiva anișori, tot cu complicitatea poliției).

OK, și de ce vă plictisesc eu cu toate astea? Fiecare dintre noi știe cel puțin câteva povești echivalente, nimic de aici nu reprezintă vreo noutate… Nici măcar relatarea amănuntului că restul călătorilor, spectatori fără vină ai spovedaniilor ad-hoc, dădeau din cap aprobator/amuzați – sau poate doar plictisiți, aici depindem exclusiv de starea de spirit și de punctul de vedere al ‘raportorului’…

Ei bine, partea interesantă abia acum începe.
Sau, mai bine spus, prima frază cu adevărat semnificativă din articolul respectiv – care, de fapt, nu era ‘reportaj’ ci o filipică masochistă la adresa noastră, a tuturor – este abia antepenultima:

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor, pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant și captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow, cu rare evadări absolut întâmplătoare la al treilea nivel.”

Ei bine, de mult nu am mai fost în prezența unei atât de intense combinații de semi-doctism agresiv cu un defetism atât de coroziv încât, dacă ar fi fost autentic, ar fi dizolvat demult ‘flaconul’ în care este purtat prin lume.

Dar asta nu e totul.

„Talpa țării e inimaginabil de nespălată și perforată purulent de cuiele ruginite pe care și le bate singură, iar modelul Dragnea, infractorul condamnat definitiv care continuă să își taie felii din ciolanul național, este, din perspectiva majorității, doar un ”băeat dăștept, care se descurcă, fiindcă e bazat, frățioare!” Corupția nu este o problemă națională, decât în măsura în care indivizii de la etajul de jos îi invidiază pe marii bandiți ai poporului și doresc doar să le ia locul și să le preia avantajele abuziv acordate.”

Acuma, că m-am calmat – nici nu știți cât de mult te liniștește efortul de a scrie cu diacritice dacă nu faci chestia asta în mod curent, să o luăm metodic.

„Poporul ăsta are o minoritate conștientă, educată și preocupată de moralitate și onestitate care reprezintă doar 5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor”.
Așa o fi, n-am date cu care să contrazic această afirmație. Și, de fapt, nici nu știu vre-un alt popor (de ‘filozofi’) unde să existe o ‘minoritate mai mare de 10%’ care să fie „preocupată” de chestii din astea ‘eterice’. Nota bene, vorbesc aici de oamenii „preocupați” și nu de cei care respectă, în mod normal, în viața de zi cu zi, normele de morală general acceptate de comunitatea din care fac parte.

„… pe când corpul majoritar al nației este putred, ignorant … ”

Hait!
Prima mea reacție a fost să-mi iau valiza și pașaportul și să mă îndrept, în pas vioi, către primul punct de trecere al frontierei – cel de la Aeroportul Internațional Otopeni.
Noroc că am mai avut răbdare să citesc și ultima frază – „În ziua când o să aflați că am plecat definitiv de aici, vă veți aminti poate de acest articol și veți înțelege de ce.” – de unde mi-am dat seama că situația nu e încă chiar atât de ‘groasă’ – dacă nici Doru Șupeală, autorul acestor rânduri nu a plecat încă… pot să termin mai întâi ce am început să scriu…

Și totuși!
Așa putred și ignorant cum e ‘corpul asta majoritar’, am reușit să supraviețuim unor condiții geo-politice nu foarte prielnice și unor tentative destul de bine organizate de a fi furați cu țară cu tot.
Nici macar nu am pus botul la tentativele de a fi învrajbiți unul împotriva celuilalt, pe indiferent ce motive.

S-ar putea ca explicația, și soluția, să fie în altă parte.

Toată lumea, înclusiv ‘ignoranții’ din corpul majoritar, stie ca Mihai Eminescu a fost un poet de geniu. Puțini știu, si din păcate printre ignoranții în domeniu se numără foarte mulți dintre ‘minoritarii’ ce se bat cu cărămida cinstei in piept, că Eminescu a fost și un foarte pătrunzător sociolog. Dincolo de exagerările sale ‘poetice’, teoria lui cu privire la ‘patura superpusă’ și la rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul ‘statului organic’ precede cu câteva decenii bune teoria echivalentă a lui Pareto cu privire la circulația elitelor precum și teoria complementară a lui Maslow, cea cu privire la ierarhia nevoilor umane – invocată de altfel și de Doru Șupeală.

Coborând cu picioarele pe pământ, aici unde ‘corpul majoritar, putred, ignorant și „captiv exclusiv în primele două etaje ale piramidei lui Maslow”‘ este nevoit să ‘se descurce’, constatăm că situația este mult mai nuanțată decât ne este prezentată de către manicheiști (masochiști?).

‘Majoritarii cei putrezi’ se revoltă periodic – de fiecare dată când le ajunge cuțitul la os.
Fizic, ca în Decembrie ’89, sau atunci când nu mai pot suporta fariseismul celor aflați, temporar, în ‘fruntea bucatelor’ – așa cum s-a întâmplat după tragedia de la Colectiv.
După care se întorc ‘liniștiți’ la casele lor, punându-și, pentru a câta oară?, speranța în ‘noua patură superpusă’ – ‘poate că de data asta…’

Poate că o fi vorba aici de o oarecare doză de naivitate.
Cu siguranță că este vorba și de o mare doză de oportunism. Prea mulți dintre noi – inclusiv foarte mulți dintre cei ‘5, maxim 10% din volumul total al locuitorilor’ care sunt preocupați de moralitate și onestitate – își calcă pe inimă atunci când se simt la ananghie și copiază comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.

Și uite-așa, cătinel, am reușit să punem degetul pe rană.

„…comportamentul aberant promovat de prea mulți dintre cei care fac parte din patura super-pusă.”

Șpaga, de exemplu, este comportament aberant doar atunci când o dai – sau o iei – ca să te îmbogațești.
Frizerii, profesorii, și chiar doctorii, care nu ar putea să traiască decent fără ‘suplimentele’ care le sunt oferite benevol de către cei care beneficiază de serviciile lor se comportă de-a dreptul normal. Acțiunile lor sunt justificate atât de ‘piramida’ lui Maslow – după cum bine, dar incomplet, arăta Doru Șupeală – precum și de ‘obiceiul pământului’ – norma socială dominantă în societate, normă exemplificată și promovată, de facto, de chiar pătura super-pusă.

‘Păi dacă toți șmecherii ăia de la televizor fac chestii din astea tot timpul, de ce n-aș face și eu?’

Iar ‘șmecherii aia de la televizor’ nu sunt doar ‘clienții’ DNA-ului.

Cei care se duc la biserică știu ca preoții își cumpără parohiile, cei care iau parte, oricât de tangențial, la o campanie electorală știu ca lucrurile nu sunt chiar atât de curate pe cât ar trebui să fie iar oamenii care trăiesc în viața reală știu că și printre cei care predică ‘abstinența premaritală’ mai sunt câte unii care ‘calcă alături’:

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată”, a susţinut preşedintele Băsescu. El a subliniat că asumarea responsabilităţii trebuie făcută de ambele părţi.

Și atunci?
De ce să dăm vina exclusiv pe ‘corpul majoritar’? Care, în fond, se comportă cât se poate de ‘rațional’. Dau șpagă doar atunci când este absolută nevoie, fură mai ales de la ‘stat’ și în nici un caz tot timpul…. Până la urmă marea majoritate, chiar și cei mai ‘hoți’ dintre noi, respectăm cea mai mare parte a normelor, aproape tot timpul.
Nu prea aduce chiar a ‘putreziciune ignorantă’…

O fi mai ușor să dăm vina pe ‘ceilalți’ – indiferent de cât de mulți or fi ei, cel puțin atâta vreme cât rămân ‘ignoranți cu privire la ce le punem cârcă’ – numai că acțiunea asta are rezultate foarte limitate. Ne simțim noi eliberați de responsabilitate și atât.
Iar cand ‘ignoranții’ vor pricepe ce le-am pus în cârcă s-ar putea ca eforturile noastre să devină contraproductive, dacă nu chiar sinucigașe de-adreptul.

Problemele noastre iși vor găsi rezolvarea abia atunci când vom înțelege întreaga semnificație a proverbului despre ‘peștele care se-mpute de la cap dar se curață de la coadă’.
La pești e simplu. Iei un cuțit și îi cureți. Dacă merită. Sau îi arunci, dacă sunt prea ‘împuțiți’ ca să mai merite efortul.
Când avem de a face cu o întreagă societate, chestia devine mult mai complicată.

Cel care își asumă cuțitul, și care pretinde că vrea să facă curățenie, face parte, și el, din acea societate. Până nu își asumă contribuția lui la starea în care se află întregul organism nu merită încrederea celorlalți.

Câtă vreme va incerca să paseze celorlalți întrega răspundere pentru ce s-a întâmplat până atunci e clar cum are de gând să folosească cuțitul, dacă acesta va ajunge vreo-data pe mâna lui.

Atenție!
Asta nu însemnă că acel cuțit trebuie încredințat primului care își pune cenușă în cap!
Penitența este o condiție necesară dar nici pe departe suficientă.
Pentru asta avem la dispoziție partea a doua a proverbului, cea referitoare la ‘coadă’.
OK, ai greșit, ți-ai recunoscut partea de vină, ți-ai cerut scuze și acum vrei să participi la efortul de curățire a obștii. Foarte bine!

Dar ai făcut mai întăi ordine la tine în batătură?
Ai pus lucrurile la loc, așa cum erau înainte de a fi căzut tu ‘în greșeală’?