Atâta vreme cât candidații mai ies din urnă doar în măsura în care îi votăm noi…
Aud tot felul de ‘invitații.’ Către candidați. Să se retragă. Ca să nu se întâmple… nefăcutul.
De parcă alegătorii ar fi tâmpiți! Incapabili să aleagă de unii singuri… Pe baza promisiunilor făcute de către candidați și pe baza a ceea ce candidații au făcut deja în spațiul public!
În context, vă atrag atenția că Drulă este singurul care a promis să pună în practică referendumul cu privire la bugetul Bucureștiului. Referendum aprobat deja de către cei chemați să voteze din nou…
N-ar fi mai bine să ne împingem la vot unul pe celălalt – între noi, alegătorii – în loc să invităm pe unul sau pe celălalt dintre candidați să se retragă?
Până la urmă… E soarta noastră în joc, nu a lor! Nouă trebuie să ne vină mintea la cap. Altfel cum să știm ce să le pretindem lor să facă?!?
Nimeni nu primește tot ce merită! Tot ce avem este ce am acceptat.
Care sunt asemănările și diferențele dintre sondajele de opinie și alegerile democratice?
Sondajele sunt comandate, și plătite, de către cei ce urmează să beneficieze de ele. De fiecare dată când comanditarii simt nevoia să ‘ia pulsul mulțimii’. Alegerile democratice vin. Se ‘întâmplă’. La termen sau de câte ori este nevoie.
Rezultatele sondajelor sunt publicate sau nu, în funcție de dorința/interesul celor care le-au plătit. Sunt interpretate de către cei care le-au făcut și înțelese/acceptate, sau nu, de către cei care le-au comandat. Sunt atât de corecte pe cât de pricepuți și onești au fost cei care au efectuat măsurătoarea. Rezultatele alegerilor sunt publice. Dacă alegerile sunt cu adevărat democratice, nu se pune problema corectitudinii sau a onestității, cel puțin atunci când este vorba de rezultatele imediate. Sunt interpretate la rândul lor de către cei aleși să le pună în practică. Și abia aici, în cazul rezultatelor practice, se pune problema onestității și priceperii aleșilor.
Pe scurt, sondajele de opinie și alegerile democratice măsoară același lucru. Ce simte populația cu privire la situația actuală, în ce direcție ar vrea să meargă și cine sunt cei care ar trebui să guverneze. Să facă ceva cu privire la situație și să asigure cadrul organizatoric în care oamenii să poată face ce au de gând să facă.
Diferențele dintre ele fiind totuși majore. Dacă rezultatele unui sondaj sunt irosite, adică prost interpretate, principalul pierzător este cel care a comandat sondajul. Dacă un sondaj a fost făcut prost, comanditarul a aruncat banii pe geam iar cel care a făcut sondajul este descalificat. Într-o lume normală… Dacă rezultatele unor alegeri sunt prost interpretate și, pe cale de consecință, alegătorii nu sunt mulțumiți de rezultatele guvernării… situația rezultată este mult mai complicată. Întreaga societate are de suferit, nu doar aleșii care au făcut boacăna. Apar tot felul de tensiuni interne, de fracturi sociale, numai bune de exploatat. Numai bune de exploatat de către tot felul de pescuitori în ape tulburi, dispuși să facă orice pentru a-și atinge ei scopurile. Indiferent de consecințe! Indiferent de consecințele care urmează să fie resimțite, la un moment dat, de alegători.
Ce vreau să spun cu chestia asta?
Mesajul transmis de către cei care s-au ostenit să voteze este cât se poate de clar. Turul 1: 61,96% au votat cu cei doi candidați percepuți ca fiind anti-sistem. 53.21% din electorat a ieșit la vot. Turul 2: 100% din cei 64.72% din electoratul care a considerat că merită să facă acest lucru au votat pentru un candidat ‘antisistem’. 64.72% din electorat, adică majoritatea absolută, consideră că lucrurile trebuie schimbate din temelie. „Antisistem”. Mai rămâne ca cei ce vor guverna să ‘vadă’ aceste cifre. Să înțeleagă realitatea din spatele cifrelor. Să le interpreteze corect și să facă în așa fel încât pescuitorii în ape tulburi să aibe mai puține tensiuni sociale de exploatat la următoarele alegeri.
Mesaje precum cel din imaginea de mai sus vor mai apărea. Cei care le pun la cale, la ordinul și pe banii pescuitorilor în ape tulburi, vor continua să facă acest lucru. Să le conceapă și le distribuie. Din asta trăiesc. Percepția publicului, referitor la toate mesajele, depinde de trei lucruri. De calitatea mesajului, de starea de spirit a indivizilor și de coeziunea socială. Un mesaj ‘scris’ ‘bine’, care pornește de la starea de spirit a publicului țintă are mai mari șanse să deterioreze coeziunea socială. Să provoace – sau să accentueze dacă este cazul – fracturi în interiorul organismului social. Adică exact ce își doresc pescuitorii în ape tulburi. Dezbină și cucerește… Nu-i putem opri pe pescuitori să pescuiască. Pe interpușii lor să nădească publicul țintă folosindu-se de rețelele sociale. Să instrumenteze anti-social așa numitele rețele sociale… Putem influența starea de spirit a publicului țintă! Le putem arăta exasperaților respectul cuvenit pentru ce au făcut. Dacă nu se lăsau influențați într-o atât de mare măsură, manevrele actorului statal care a încercat influențarea alegerilor treceau neobservate. Dacă nu ieșeau la vot în noiembrie 2024… cine știe pe cine aveam președinte astăzi! Nemulțumirea rămânea ascunsă, lucrurile mergeau înainte ca până acum iar la următoarele alegeri opoziția distructivă reușea ce i s-a trasat. Readucerea României la statutul de vasal ideologic al ‘marelui prieten de la răsărit’.
Putem reface coeziunea socială! Începând să reparăm greșelile făcute.
„De fapt, toată lumea gândește, dar de gândit rațional sunt foarte puțini” CTP
Ei bine, eu cred că domnul Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate.
Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Scriu postarea asta cu o pietricică virtuală în gură. Cred că e prima oară când am fost de acord cu CTP-ul… Să revenim.
De fapt, e foarte simplu. Explicația are două nivele. Dimensiuni?
În realitate, nimeni nu gândește perfect rațional. Sper că nu e nevoie să argumentez…
Al doilea nivel este cel care mă interesează cu adevărat. Din punctul de vedere al logicii formale, noi – toți – trăim în aceiași realitate. Cu alte cuvinte, inputurile gândirii noastre sunt comune. Când avem de ajuns la o concluzie, toți pornim de la aceleași premize. Corect?
În același timp, gândirea rațională are niște canoane clare. Despre cum trebuiesc prelucrate premisele pentru a ajunge la concluzie. La concluzia corectă! Corect din nou, nu?
Considerentele expuse arată fără vreo putință de tăgadă câtă dreptate are CTP-ul. Toți cei care au ajuns la o altă concluzie decât el, plecând de la aceiași realitate – cea în care trăim cu toții, trebuie în mod necesar să fie deficienți în ceea ce privește gândirea rațională. Nu poate exista o altă explicație!
‘Bine. Foarte interesant. Și ce legătura are toată polologhia asta cu funcționarea democrației?!?’
Păi democrația – metodă formalizată pentru schimbarea de la putere, la cererea oamenilor care suferă consecințele guvernării, a celor care execută acte de guvernare – are exact această funcție. Să compenseze erorile apărute în gândirea, presupus rațională, a celor în cauză. Guvernați și guvernanți laolaltă.
Toată societatea trăiește, mai mult sau mai puțin, în aceiași situație. În aceiași țară, în orice caz. Dacă toți locuitorii ar fi perfect raționali, toți ar fi de acord. Ar acționa ca unul. Toți ar ști ce e de făcut și ar fi perfect de acord în această privință. Mai mult, le-ar fi foarte ușor să se distribuie pe roluri. Tu faci asta pentru că ești mai înalt, tu faci ailaltă pentru că… Societatea ar funcționa ca un stup de albine!
Doar că oamenii nu gândesc perfect rațional. Discuție lungă. Cert este că nimeni nu le știe pe toate și fiecare dintre noi crede câte altceva. Și atunci? Cum facem? Îl lăsăm pe cel cu pumnul mai mare să se așeze în fruntea bucatelor?
Așa a fost o lungă bucată de vreme. Și am înțeles, în timp, că metoda asta are foarte multe neajunsuri. Cel mai mare dintre ele fiind acela că odată instalat la putere, cel cu pumnul mare nu mai vrea să lase puterea din mână. Doar că, om imperfect fiind, odată ajuns la putere oricine face greșeli. Care greșeli se adună în timp. Cu consecințe din ce în ce mai greu de suportat pentru ceilalți. Dacă mandatul celor aflați la putere are o durată limitată, situația se dezamorsează din când în când. Cei alfați la putere la un moment dat sunt schimbați cu alții. Care vor fi schimbați la rândul lor. Problema principală a democrației fiind ‘cum faci să nu aduci la putere pe cineva care va face atât de multe greșeli încât să schimbe lucrurile din temelie. Să strice atât de mult încât să fie greu de reparat.’
Ei bine, democrația funcționează cu adevărat doar dacă membrii societății au încredere. În ei și între ei. Dacă oamenii se respectă pe sine și pe ceilalți membrii ai societății.
Printre altele, și pentru că diverși comentatori confundă politica cu sportul.
Poți comenta un meci ‘din tribună’. Fără să ții vreodată cu vreo echipă. Poate chiar fără să-ți placă sportul respectiv. Sau sportul în general… Tot ce trebuie să faci este să vorbești/scrii în așa fel încât să pară că te pricepi. Poți face chestia asta, pe termen cât de lung, pentru că din postura de comentator nu te interesează rezultatul meciului. Nu te interesează ce se întâmplă pe teren. Cu sportivii. Sau chiar cu sportul în general… Tot ce te interesează, pe tine, este să te citească/urmărească suficient de mult public plătitor încât să o duci bine. Să o duci tu bine…
Când vine vorba despre politică… treburile sunt ușor mai complicate. De la un moment dat încolo, ce se întâmplă ‘pe teren’ începe să te afecteze și pe tine. Indiferent de cât de comentator neutru ești tu, de la un moment dat încolo, deciziile luate de către cei de la putere vor începe să aibă efect și asupra ta.
Faptul că unii dintre comentatori au început să spună lucrurilor pe nume, așa cum le văd ei, e de bine. De acum mai depinde doar de noi să deosebim grâul de neghină. Adevărul de minciună. Care dintre comentatori e sincer, care e vândut și care nu înțelege mare lucru. Faptul că mai sunt mulți, mulți comentatori, care ‘o ard’ pretinzând că se păstrează echidistanți e un simptom al confuziei în care continuăm să ne bălăcim.
Cert este că de la un moment dat încolo, neutralitatea ‘spectatorilor’ începe să fie favorabilă agresorilor. Ca atunci când cineva își bate nevasta și vecinii nu se bagă. „Păi nu vezi cât de mare e? Dacă îmi dă și mie o labă!” Ce n-am priceput noi, încă, este că genul ăsta de oameni nu se opresc singuri. După ce își ‘termină’ nevestele, se constituie în gașcă și își iau vecinii la rând. Unul câte unul. Adică pe noi… Dacă tot ne-am obișnuit! Ei să bată și noi să ne uităm, crezând că nouă n-o să ne vină rândul!
Și de ce vorbesc despre comentatori? În loc să spun eu ‘lucrurilor pe nume’?!?
Din două motive.
Pentru că noi judecăm situația în care ne aflăm după știrile pe care le primim. Care știri, fiecare dintre ele, sunt, în realitate, doar niște ‘comentarii’ pe marginea faptelor. Niște relatări!Relatări redactate de către cei care le scriu. Unele factuale, altele … Până nu învățăm să le deosebim între ele și până nu vom pretinde ca aceste relatări să fie sincere – adică să reprezinte poziția onestă a celui care relatează cu privire la faptul relatat – …
Și pentru că, poate chiar mai ales pentru că!, toate judecățile noastre sunt tot niște ‘comentarii’. Niște comentarii pe care le facem noi, în sinea noastră, înainte de a lua o hotărâre.
Și acum hai să vedem: Câți dintre noi avem răbdarea să ne aplecăm cu atenție minuțioasă asupra torentului de informație care ne este vârât pe gât? Câți dintre noi avem răbdarea să verificăm ce auzim/citim? Și câți dintre noi avem onestitatea – față de noi înșine, în primul rând – să ne dăm jos ochelarii ideologici înainte de a citi ceva? De a judeca ceva? De a comenta ceva, chiar și atunci când o facem doar în sinea noastră?
Nu de altceva. Doar pentru că, în cele din urmă, toate acestea se vor întoarce doar împotriva noastră!
„Analfabetism funcțional” este un oximoron. O expresie care sună bine. Care atrage. Nedumerește și stârnește atenția. Și cu ce rămâne cititorul? Fiecare cu ce poate, bineînțeles…
Teoretic, un analfabet funcțional știe să citească dar nu înțelege mare lucru din ce citește. – Hă?!? Ce te miri? Foarte multă lume știe să mute piesele pe tabla de șah dar foarte puțini știu cu adevărat să joace. Așa și cu scrisul… Una e să scrii pe limba celor cărora te adresezi și altceva iese dacă scrii să atragi atenția. Cu orice preț… Iar undeva între aceste două extreme este situația în care cel care scrie nu prea știe bine pe ce lume trăiește… Nu neapărat din vina lui!
35 de ani am fost nedumerit. Nu înțelegeam sensul expresiei „Aici s-a murit pentru libertate”. Cum adică „s-a murit”?!?
Poți să te speli. Poți să te trezești. La o adică, poți să te și omori. Singur.
Doar că cei care au murit în Piața Universității, pentru Libertate, au fost omorâți. Nu s-au omorât. Singuri… Ei doar cereau libertate. Pentru ei, pentru noi… Și atunci? Cum vine chestia asta cu „s-a murit?!?”
„Analfabetism funcțional” sună bine, nu? Atât de bine încât nu se înțelege nimic…
– Parcă nu-ți plăceau formulările trase de păr… Făcute să sune… Ce înseamnă aia „nu se înțelege”?!? Poate că ești tu greu de cap și nu pricepi! Atâta vreme cât expresia are o definiție general acceptată…
OK. Hai să spunem că eu fac parte dintre cei care știu doar să mute piesele pe tabla de șah. Și care n-au habar de subtilitățile jocului…
„Orb funcțional” este o expresie cât se poate de clară, nu? O persoană nevăzătoare care a învățat să se descurce de una singură. Nu e nevoie de vreo definiție general acceptată. Prin similitudine, analfabetul funcțional ar fi o persoană care nu știe să citească dar reușeste să se descurce în viață. Sunt destul de mulți. Unii au și carnet de conducere dar asta e altă discuție…
„Alfabetism disfuncțional” sună ca dracu? Și d-aia a fost preferată expresia devenită deja clasică? Analfabetism funcțional?!?
Până la urmă, care e scopul comunicărilor noastre? Să sune bine sau să transmită, clar, ce vrem să spunem? Să ne dăm mari, să ne arătăm talentul, sau să ne înțelegem între noi?
Dacă noi vorbim pe nas, ce ne mai mirăm că vin niște propagandiști pe Tik-Tok și ne iau fața? Răstălmăcind exact cuvintele pe care le-am golit noi de conținut? În condițiile în care publicul țintă, publicul vizat de propagandiști, este deja exasperat? Printre altele, și de faptul că în 35 de ani nu ne-am lămurit ce s-a întâmplat când cu schimbarea de regim politic!
Analfabetism funcțional… Copiii noștri văd reclame cu „bibliografia de la curs poate aștepta, până la urmă e Crăciunul” și „Filme explozive pentru zile reci”. După care noi ne așteptăm ca ei să mai înțeleagă ceva din ce citesc… Au renunțat cu totul la citit. Se uită doar la poze! La pozele cu care acoperim noi gardurile….
My first hand experience has driven me to understand: That ‘government’ – which is nothing but an instrument – will be hijacked whenever ‘the people’ doesn’t pay enough attention. Or has been incapacitated. One way or another. That communism is just another pretext used by those yearning to hijack the government. And that those people would use any pretext to ‘prime’ the attention of those they want to use in their quest. In their quest to hijack the government. That democracy – the kind that works – is not about electing the best man for the job. For the simple reason that there’s no way to determine what that person will have to do! The actual things they will be confronted with! In practice, the really useful kind of democracy is that which makes it simple for the people to remove from power/refuse those obviously unfit for the task.
For instance, what’s currently going on in Venezuela. The people tries to remove Maduro from office and the incumbent president refuses to go.
Sounds familiar? Happened, tentatively, even where democracy was considered ‘too deep rooted to collapse’?
The third thing I understood living under a communist regime was that reproductive rights are very important. That if you want women to have more children, you have to make them ‘feel good’ about it! That banning abortion will get you nowhere. That banning abortion – and books – will only show your true nature.
I’m vocal about these three things. Including on FB. Exposing these ideas on FB made it so that I have friends who love Trump and friends who hate Trump. As a matter of fact and all things considered, I’d describe myself as a Republican rather than as a Democrat. A never-Trumper Republican…
A couple of days ago, the meme above had been shared by a FB friend of mine. A Democrat. Yesterday it was shared by a Trump die-hard.
Is this strange?
No, not really. We’re all people. Normal people concerned about the future. The current situation is the consequence of what we’ve done. Allowed ourselves to be divided into camps. By those willing to do anything in order to hijack the government. Even if only temporarily.
How many of you cringe when hearing ‘X party/candidate has won the elections’? Why do we continue to listen when the talking head/would be influencer makes such a horrible mistake? An electoral process is about us deciding our fate, not a pageant! Our collective fate! We, as a community/people, are supposed to be the winners, not any of the candidates/parties…
Citeam deunăzi despre rolul ateilor. Pilda era oferita de Rabbi Tzvi Freeman:
‘Credincioșii cred că universul este condus de Dumnezeu. Care știe tot ce se întâmplă și are un motiv pentru toate. Inclusiv pentru toată suferința care există. Credincioșii au tendința de a spune „Dumnezeu să te ajute. Mă voi ruga pentru tine!” Ateii, unii dintre ei, pun mâna și fac ceva. Ajută fără să creadă!’
Dar dacă ‘Dumnezeu’ are un rol și pentru cerșetori? Unul oarecum similar cu cel jucat de atei? Eu cred ca cerșetorii ne oferă prilejul să ne întrebăm : ‘Eu ce fac dacă ajung în situația asta? Cui pot eu să cer ajutor?’
Iar observația făcută de Bertrand Russel răspunde foarte bine la întrebarea ‘CUM a fost posibil să se întâmple așa ceva!’
Pe de altă parte, fascismul și comunismul au apărut doar atunci și acolo unde au fost întrunite condițiile necesare. Tot un englez, nu-mi aduc aminte numele, a fost întrebat la un moment dat: ‘Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler s-ar fi născut în Anglia? Nimic, tipul ar fi ajuns la balamuc.’ Atât fascismul cât și comunismul au nevoie, înainte de oportuniștii care să ‘pună în valoare’ circumstanțele, de un clivaj social foarte adânc. De o imensă masă de nemulțumiți! De un număr suficient de mare de nefericiți care nu văd cum ar putea ieși din situația extrem de neplăcută în care se află. Adică exact situația în care se aflau Germanii care trăiau în anii 1930. Rușii din timpul primului război mondial. Americanii care credeau că Trump urma să refacă măreția Americii.
Șmecheri care să se pună în fruntea nemulțumiților se vor găsi întotdeauna… Nemulțumirea să fie suficientă!
Astea sunt momentele în care ne aducem aminte de istorie.
De cât de bine ne-ar fi dacă am fi înțeles mai mult din istorie!
Alegerea e simplă. Teoretic. În practică….
Teoria – adică evidența istorica – spune că toate imperiile se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu.
Practica – adica istoria locala, traditia – ne invata sa ‘plecam capul’. Ca sa nu ni-l taie sabia… Sa trecem si de hopul asta. Mai vedem noi dupa aia!
Tot istoria ne mai invata ceva. Napoleon parea de neinvins. Hitler parea de neinvins. Gingis Han nu a fost invins pe campul de lupta… Pana cu cateva zile inainte de prabusirea lagarului comunist, nimeni nu se gandea serios la ce se va intampla dupa. Pentru ca nimeni nu-si putea inchipui un ‘dupa’! Dar pentru ca imperiile nu rezista niciodata prea mult…
‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ a fost inventat in anumite conditii. In anumite conditii socio-istorice. Pe vremea cand ‘spatiul Carpato-Dunareano-Pontic’ se afla la rascruce de vanturi. Era o intersectie a istoriei. Un loc in care se infruntau trei imperii. Pe vremea cand istoria nu fusese inca scrisa. Iar cei care ajunsesera la concluzia asta nu avusesera niciodata sansa – adica timpul necesar – de a se gandi la invataturile istoriei.
Acum situatia e clara. Ar trebui sa fie clara… Singurii ochelari de cal care ne tulbura vederea sunt iluziile noastre. Fricile noastre!
Suntem, impreuna, mult mai puternici decat agresorul. Asa cum restul Europei a fost mai puternic decat Napoleon. Asa cum spatiul Nord-Atlantic a fost mai puternic decat Hitler si decat Stalin. Succesele initiale obtinute de agresori au avut la baza ezitarile victimelor. Care victime, odata trezite din pumni, au readus situatia la normal. La normalitatea istorica.
Tot asa si acum. Doar ca trebuie sa ne trezim odata. Sa ne mai trezim odata….
Tocmai ce m-am întors de la Timișoara. Acolo au un sistem asemănător. Lipești cardul de aparat, aștepți cât îți spune ecranul și, surpriză, capeți un bon fiscal. Ca să fie treaba oablă! Și să nu fie nevoie să tot ‘validezi cardul’ de fiecare dată când schimbi ‘căruța’. Mijlocul de transport vine la ora de pe afiș – am făcut vreo 5 călătorii dus-întors la diverse ore din zi, în timpul săptămânii și la sfârșitul ei – iar aparatele de taxat au funcționat de fiecare dată. Astea din București ratează cam odată la fiecare trei încercări.
Ieri, în tramvai. „Uite ce face negrul ăla. Se așează pe scaun. Nu m-aș așeza după el chiar dacă ar fi să stau în picioare până la capăt!”
‘Intransigentul’ avea vreo trei, poate patru, ani mai puțin decât subiectul ‘spunerii’ sale. Erau tunși exact la fel. Tunsoarea aia modernă, făcută celebră de trupele ‘de elită’ cu care Hitler a încercat să demonstreze superioritatea ariană. Tunsoare preluată apoi de soldații americani și, acum, atât de white supremacist-ul român cât și de ‘obiectul urii lui’. Și ținutele era similare. Bocanci, pantaloni ‘slim’, o geacă deasupra, rucsac și capul descoperit. Diferențe? Da. Negrul era îmbrăcat într-o combinație de ocru și marouri, ‘intransigentul’ în indigo și negru.
Amândoi fiind foarte aproape de vârsta fiului meu, m-am întrebat imediat ‘Ce am făcut noi de-am ajuns în situația asta? Cum ne-am crescut copiii?’
John Donne, un poet englez din secolul XVI-XVII, a scris „Pentru cine bat clopotele”. ‘Nici un om nu este o insulă, fiecare dintre noi este parte a întregului. Atunci când dispare unul dintre noi, este ca atunci când casa prietenului tău, sau chiar casa ta, este luată de ape. Așadar, nu încerca să afli pentru cine bat clopotele. Ele bat pentru tine!’.
Mă întâlnesc destul de des cu poezia asta. Din când în când o caut și o citesc pe net. De data asta, mi-am adus aminte și de:
O fi știut Pintilie de John Donne? Dar Caragiale?
Filmul este extrem de actual. Și Caragiale este extrem de actual. Suntem, acum, exact așa cum am fost. Dezbinați!
Diferența dintre noi și generațiile deja trecute fiind ‘progresul.’ Progresul tehnologic…
Caragiale scria pentru un anumit public. Pe vremea aia, erau puțini cei capabili să citească. Și mai puțini cei capabili să meargă la teatru… Caragiale, sau cel puțin așa citesc eu opera lui, încerca să deschidă ochii contemporanilor săi. Încerca să deschidă ochii celor capabili să citească – adică puținilor oameni care luau deciziile importante, cu privire la ‘adevărata realitate’. Se prefăcea că glumește pentru a face ‘gălușca’ mai ușor de înghițit. Publicul țintă pentru care scria Caragiale avea o certă pregătire. Nu doar că știau să citească și aveau bani pentru bilete de teatru, mulți dintre ei fuseseră școliți prin vestul Europei. Aveau, sau ar fi trebuit să aibe, o ‘oarecare sofisticare intelectuală’.
Pintilie a avut un alt public țintă. Sau, mai bine spus, Pintilie a avut două publicuri. Lumea întreagă și pe sine însuși. A văzut ceva și a vrut să împărtășească. Fiind un om liber, a considerat că cei din jurul său sunt – sau ar trebui să fie, la fel de liberi precum era el. Așa că a spus ce avea de spus, așa cum (credea el că) trebuia spus. Și i-a lăsat pe ceilalți să înțeleagă! Fiecare ce putea… Și fiecare dintre cei care au văzut filmul a înțeles câte ceva…
Caragiale și Pintilie au ceva în comun. Au fost mult mai mulți cei care au avut posibilitatea, pe vremea lui Pintilie, să meargă la film decât cei care puteau merge la teatru pe vremea lui Caragiale. Dar experiența era destul de similară. Te duceai undeva, știind de la început că vei primi un mesaj. Că niște artiști vor încerca să-ți spună ceva. Că vei ieși singur din realitatea reală – tu mergeai, singur, la teatru/cinematograf, vei fi condus – de mână, printr-o ‘realitate alternativă și că, la sfârșit, vei ieși înapoi în lumea ‘normală’. Unde vei avea timp să te gândești la experienta avută.
Televiziunea și, mai ales, internetul au schimbat total situația. Om fi fost în stare să ne adaptăm?
Oricine spune orice și orice spusă poate ajunge oriunde. Ținem noi cont de treaba asta? Țin cont ‘spunăcioșii’ de noile condiții? De ‘diversitatea’ publicului care intră în contact cu spusele lor? De modul ‘divers’ în care sunt interpretate aceste spuse? De consecințele posibile/probabile? Sau, cine știe, poate că unii dintre ‘spunăcioși’ exploatează exact această ‘diversitate’ a publicurilor…
Unde vreau să ajung?
Sunt abonat, pe FB, la pagina lui Bill Maher. Acu’ vreo câteva zile a tinut ‘un discurs’ despre ‘woke’. Despre consecințele ‘trezirii’. Fără să folosească aceiași termeni și fără să se apropie de subiect din aceiași direcție, a vorbit tot despre consecințe.
Conform șablonului contemporan, ne-a prezentat câteva exemple – considerate de el reprezentative, le-a comentat și a tras niște concluzii. În situații din astea – și probabil că nu sunt singur, mă copleșește talentul actoricesc. Simțul critic este aproape adormit. Prestația comunicatorului este atât de intensă iar spusele atât de convingătoare – tocmai pentru că îi ascultăm mai ales pe cei cu care suntem de acord, încât nu mai sesizăm momentul în care respectivii o iau pe arătură.
Unul dintre exemplele folosite de Maher a fost situația în care un „cântăreț la banjo” a fost forțat de ‘luptătorii pentru dreptate socială’ să-și pună cenușă virtuală în cap pentru faptul că a comentat pozitiv o carte pe Twitter.
Să ne-nțelegem! Nici mie nu-mi convine genul ăsta de activism. Spune unu’ ceva și ne repezim pe el că nu ne place nouă ce-a spus ăla… Și noi fiind mai mulți – măcar în locul ‘ăsta’, îl ‘dovedim’!
Problema e că alde Bill Maher suferă de exact aceiași meteahnă ca cei ‘proaspăt treziți’. În dorința lor de a-și ‘sufoca’ adversarul ajung să comită erori de logică. ‘Wokii’ s-au repezit pe Wiston Marshall – Maher nici măcar nu-i menționează numele, furioși pentru ce a ‘piuit’, nu pentru ce a citit!
Să recapitulăm. Suntem în situația în care două găști, una de woki și una de ‘anti’, își reproșează una alteia ce are fiecare dintre ele de spus. Adică își reproșează una alteia că vorbesc… Și cum vorbesc… Dar nici una dintre ele nu baga în seamă ‘vorbele’. Nimănui nu-i pasă ce crede celălalt. Ce simte celălalt…
Fiecare consideră că are dreptul de a se exprima! Și, prin extensie, că are dreptul să-și împroaște spusele. Ce se întâmplă după aceea… ce consecințe au acele spuse… nu mai e treaba lor!
Pe vremea lui Caragiale, și a lui Pintilie, sala de spectacol era separată de lumea reală. Cortina era un fel de oglindă. Intram în sală, ne recunoșteam în oglindă – sau nu, ne întorceam acasă și ne gândeam la ce am văzut acolo. Sau nu… Dar, în orice caz, știam că ‘totul este un joc’.
Acum, de când spectacolul a coborât în stradă, lucrurile sunt mult mai fluide. Mult mai neclare. Iar noi pur și simplu uităm să ne mai gândim la ele…
Și, mai ales, uităm să le spunem celor care vin după noi despre ‘joc’! Îi lăsăm să creadă că ‘asta-i realitatea’.
nicichiarasa 