Treceam prin fața televizorului când o doamnă destul de tânără tocmai rostea, de la tribuna Parlamentului, cuvintele de sub titlu.
– Are dreptate. Cine e? – O FSN-istă. – Aha. Și atunci? Dacă sunt conștienți de chestia asta, de ce îl mai țin în fruntea lor? Și în fruntea guvernului? După toate ce le-a făcut, inclusiv „aroganța” cu Nordis-ul?!? – Ești infantil! Ăștia cu moțiunea de cenzură sunt dușmănoși iar tu ești infantil! – Ce vrei să spui cu chestia asta? – O ducem mai bine acum decât cu 10 ani în urmă? Cu 30 de ani în urmă? Da. PSD-ul a fost la putere, direct sau indirect, aproape toată perioada asta? Da! Și voi nu le recunoașteți meritele! – Eu unul recunosc că o ducem mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu. Asta e la mintea cocoșului! – Și atunci? – Și atunci ce? Cei care votează Georgescu și AUR sunt și ei conștienți – cei mai mulți dintre ei – de chestia asta. Doar că sunt extrem de exasperați. În ăștia 35 de ani, toți cei care s-au perindat pe la putere au furat! Au furat prea mult. Și sunt încă la putere! În momentul ăsta, reprezentantul celor care se agață de scaun este Ciolacu. Tu poți să recunoști chestia asta? Sau e mai simplu pentru tine să mă consideri pe mine „infantil”?!?
Gura Humorului. Sfârșitul lui mai. Răcoare bine. Soarele se strecura printre nori. Am o epifanie. În bătaia soarelui, era și cald. Nu doar lumină! Îi spun unchiului meu: – Soarele dă și căldură. Când iese din nori, se simte ca și cum ai sta în fața unui foc. – Da, așa este. – Și de unde vine căldura? Cine pune lemne pe foc? – Unii ar spune că Dumnezeu dar eu am mari îndoieli cu privire la chestia asta… Aveam vreo 4 ani iar unchiul era cel mai mic dintre frații bunicii mele materne.
București, cândva prin clasa a III-a. Vine o profesoară nouă. De engleză. Strigă catalogul să ne cunoască. – Tu ești de origine armeană, nu? – Da, bunicii și părinții tatălui meu au fugit din Turcia. Din fundul clasei: – Auzi mă, toți armenii sunt proști ca tine? Cam jumătate din clasă începe să râdă. Eu printre ei. – Da’ tu de ce râzi? – De el. Ce altceva aș putea să fac? Pe proști nu poți să te superi… Alte hohote.
București, cam în același timp cu amintirea de mai sus. – Bunica, tu de ce nu mă duci la biserică? Mamaia merge din când în când la biserica armeană… Știu că părinții n-au voie de la partid, dar tu de ce nu mergi? Am văzut că te rogi câte odată, că aprinzi lumânări… – Ți-am mai povestit că bunicul a murit în timpul războiului. De boală. E înmormântat la Târgu Cărbunești. Eram în refugiu. Fugiserăm din Basarabia – unde ne trimisese Antonescu ca funcționari la o primărie – cu hainele de pe noi și cu ce am putut căra în mâini. Bruma de bani pe care o mai aveam se dusese pe medicamente și pe zahăr pentru el. Că doar asta mai putea mânca în ultima vreme. M-am dus la preotul din sat. ‘Părinte, mi-a murit bărbatul.’ ‘Slujba te costa atât. Să vii pregătită cu două colive, colaci, prosoape si o sticla cu vin. Coșciug ai, bănuiesc.’ ‘Coșciug am. Am să-l îmbrac cu hainele lui bune. O coliva îmi face gazda la care stau. Dar restul… n-am de unde, părinte!’. ‘Descurcă-te. E începutul lui Martie. Mortul nu se strică așa repede.’ Din clipa aia nu mi-a mai venit să intru în nici o biserică și, mai ales, nu mi-a mai fost la îndemână să vorbesc cu vre-un preot. – Și cu bunicul ce-ai făcut? – În satul de alături era o unitate de jandarmi. Refugiați și ei ca și noi. Îi cartiruiseră – așa se spune în armată – în casele unui boier fugit din țară. M-am dus – pe jos, prin zăpadă – la comandant. Îl cunoscusem cu vreo două luni înainte. La Târgu Jiu, unde fusesem pentru ceva acte. Știa că bunicul tău era pe moarte. Pe el îl cunoscuse din Basarabia. I-am spus că a murit și că nu știu ce să fac. Că nu am bani să-i dau preotului. A trimis un sergent și un soldat, cu o șaretă, și l-au adus pe sus pe preot. Pe mine m-a ținut acolo și a pus la popota – la bucătăria pentru ofițeri – să facă un colac. L-a lăsat pe preot să aștepte undeva până a fost gata colacul. După care l-a chemat la el, pe mine mă ținuse tot timpul acolo, și i-a spus ‘vă trimit pe amândoi înapoi cu șareta. Mâine dimineață îl îngropi pe domnul Ungureanu. Ia colacul ăsta. Colivă o să fie. Vin și prosoape pui tu. Și să nu aud vreo vorbă!’
București, undeva în timpul gimnaziului. Avem de scris o ‘compunere’ despre scrisoarea a III-a. Mă pune Michiduță și-o citesc pe toată. Nu doar pasajul din manual. După care mă apucă așa un elan muncitoresc și fac câteva remarci cu privire la șovinismul lui Eminescu. ‘Ce vrea să zică poetul când vorbește despre bulgăroi cu ceafa groasă? Cum rămâne cu internaționalismul proletar?’ Bine că n-a trebuit să citesc lucrarea în clasă… Profa m-a luat deoparte și m-a întrebat ‘De unde ți-au venit ideile astea? De unde știi tu despre internaționismul proletar?’ I-am explicat că maică-mea era secretară de partid. Mi-a spus că să nu mai amestec lucrurile, să citesc doar chestiile din manual și să nu mai trag cu urechea când vorbesc oamenii mari.
Tot București, în timpul liceului. Ne întreabă profesoara de filozofie – unde ‘studiam’ materialismul dialectic și istoric, numele pompos de sub care se ițea comunismul cel de toate zilele – ‘în ce constă superioritatea materialismului dialectic față de toate celelalte curente materialiste’. Ridic mâna și: ‘Caracteristica materialismului dialectic consta în dialogul constant dintre cei care gândesc în felul acesta și realitate. Cei care practică genul acesta de materialism verifică tot timpul în practică consecințele deciziilor pe care le iau și își modifică convingerile în funcție de ce învață în felul acesta.’ Asta era în al doilea trimestru. Am avut media 10 pe tot anul, cu felicitări, fără să mă mai întrebe vreodată ceva. Pe moment, am fost foarte mândru. Peste ani, când mi-am dat seama că spusele mele nu aveau nici o acoperire în practică, că decidenții vremii făceau doar ce le trecea lor prin cap… m-a apucat așa o rușine…
București, în primele zile după schimbarea de regim. Mare adunare mare la locul de muncă. Masele mobilizate numesc un nou director. Un inginer cu vechime care chiar știa despre ce era vorba în propoziție. Peste vreo săptămână, altă adunare. Să alegem reprezentantul intreprinderii în FSN-ul pe sector. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba, ‘FSN’ era, încă, un organ consultativ prin intermediul căruia era exercitată puterea legislativă. Direct de către popor, prin intermediul reprezentanților săi. Esența democrației, nu? Bine, FSN-ul a fost foarte repede transformat în partid, de către liderul său. Ion Iliescu. Să revenim. N-am ce face și îmi întreb colegii: ‘Măi oameni buni. Tocmai ce l-am ales pe domnul inginer să fie directorul nostru. Asta este o funcție executivă. Acum tot dânsul este propus să îndeplinească și o funcție de natură legislativă. Păi cum rămâne cu separația puterilor în stat? De ce-am mai făcut Revoluția asta dacă ne întoarcem la „partidul e-n toate”?!?’
București, câteva luni după schimbarea de regim. Colegul care mi-a explicat că ‘n-ai înțeles nimic din cum merg lucrurile’ – atunci când cu separația puterilor în stat – a început să ne convingă să adunăm niște bani. Că ‘schema funcționează foarte simplu. Cel care organizează toată chestia a adunat deja o lista. Toți cei de pe listă au pus fiecare câte trei mii de lei. Bani cu care au fost acoperite cheltuielile inițiale. Acum face lista cu tura a doua. Punem fiecare cate trei mii de lei. Banii adunați de la noi vor fi impărțiți între cei de pe prima listă. Deja sunt înscriși pe a doua listă suficienți oameni încât fiecare de pe prima să ia de patru ori mai mult decât a pus. Când ajungem la 5, se inchide lista, se împart banii și se începe lista pentru tura a treia.’ – Și de unde-or să vină cei de pe lista asta? Care să ne dea nouă de cinci ori mai mult decât o să punem? – Pe ăștia o să-i găsiți voi. Noi ne ocupăm numai de organizare!
Ceaușescu ne-a lăsat moștenire o economie brici. Poate că a făcut și niște greșeli dar asta mai ales din cauză că a fost mințit de către cei din jurul lui. Cel mai important este faptul că pe vremea aia România era o țară independentă și respectată de toată lumea. Acum suntem niște nimeni care mergem cu căciula în mâna la Bruxelles.
Maică-mea m-a adus pe lume în 1961.
Una dintre primele mele amintiri – am o memorie mai degrabă vizuală – se referă la moartea lui Dej. Eram pe stradă, cu bunica mea. Deodată a început antiaeriana. Și să bată clopotul de la singura biserică din cartier. Mai auzisem sirene – făceau ‘repetiții’ din când în când – și clopote de biserică. Dar niciodată împreună. Plus de asta, lumea s-a oprit pe stradă. Am întrebat-o pe bunică-mea ce se întâmplă și mi-a spus să am un pic răbdare că îmi explică ea mai târziu. Așa că m-am uitat și eu în jur. Un tramvai se oprise în mijlocul drumului. Pe blocuri erau atârnate, la fiecare scară, de la ultimul etaj până la parter, câte trei fâșii înguste de pânză. Una neagră, una roșie și una despre care mai târziu am aflat că se cheama ‘tricolor’. După ce au tăcut sirenele și tramvaiul a plecat mai departe, bunică-mea mi-a explicat că a murit cineva foarte important. Cineva care făcuse multe lucruri bune. Asta a fost în 1965.
Următoarea amintire ‘istorică’ e din 1968. Eram undeva pe marginea unui bazin. În concediu cu părinții. Care părinți, împreună cu alți oameni din jur, ascultau ceva la un ‘tranzistor’ dat la maxim. ‘Tranzistor’ era cuvâtul folosit de românii din vremea aia pentru a denumi un radio pe baterii. Evident că nu înțelegeam nimic din ce auzeam acolo dar simțeam foarte multă mândrie amestecată cu îngrijorare.
La sfârșitul clasei a VIII-a, adică în primăvara lui ’76, domnul profesor Bucătaru – de istorie – ne-a ținut o lecție recapitulativă. În care ne-a explicat ce au fost Sovromurile, cum i-a convins Dej pe conducătorii sovietici să-și ia trupele din România în 1958, despre cum a ajuns Gheorghe Gheorghiu să poarte și numele Dej… Dupa care ne-a vorbit despre Primavara de la Praga și despre importanta discursului pe care îl ascultaseră parinții mei la radio. Despre cum rostirea acelui discurs îl transformase pe Ceaușescu într-un interlocutor pentru decidenții din afara lagărului socialist. Într-un interolocutor care vizitase deja de două ori SUA, care fusese primit la cel mai înalt nivel în China, în India, fusese în turnee prin America de Sud și Africa, de două ori în Iranul încă orientat spre Vest…
Cam tot în perioada aia am început să experimentez consecințele decretului nr. 770 din 1 Octombrie 1966. „Avînd în vedere ca întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalitatii şi sporului natural al populaţiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează: Articolul 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.” Prezervativele erau la mare căutare. Și se găseau doar pe piața neagră…
Îmi mai aduc aminte și de o discuție foarte interesantă avută cu mama mea. Secretară de BOB – adică cel mai mărunt secretar din ierarhia de partid, singurul post de conducere din structură care nu te transforma în activist plătit – de când am deschis eu ochii până la desființarea partidului. Devenisem suficient de mare să merg singur la film în oraș. Adică să iau tramvaiul câteva stații până la cinematografele de pe bulevard. Și să mă întorc după ora 10 seara… Problema fiind că până ajungeam eu acasă, se oprea apa caldă! Până în anul ăla, cred că tot 1976, apa caldă curgea tot timpul. Fierbinte! Bine, în Bacău – de exemplu – era cu program. De la introducerea termoficarii… Trei zile pe săptămână. Explicația, acolo, fiind lipsa de capacitate a centralelor termice. În București, în schimb, ni s-a servit o altă poveste. Că nu are rost să fie irosită atâta energie… De unde și întrebarea pe care i-am pus-o mamei mele: „ Ăștia opresc apa caldă exact când se întorc acasă muncitorii care vin de la schimbul doi. La ei se gândește cineva?”
Următoarea amintire e din armată. Am intrat în toamna lui ’80 și am ieșit în primăvara lui ’81. Când am intrat încă se mai găsea mâncare în magazine, când am ieși… bătea vântul! Primele câteva luni, cam până în Februarie, ne dădeau fasole cu costiță, mazăre cu carne, tocană de cartofi, ciorbe… mâncare la cazan. Multă și relativ bună. Ultimele luni, am făcut parte dintr-un fel de experiment. Au început să ne ‘furajeze’ cu o tocană făcută din ceapă, ceva grăsime și niște felii de cartof cu tot cu coajă. Care fuseseră conservați cumva. Erau fierți, adică nu mai aveau gust de cartof crud, dar ramâneau în același timp ‘întregi’. Adică trebuia să-i apeși destul de tare cu furculița dacă vroiai să-i terciuiești. Dacă aveai noroc, găseai și o bucățică de slănină. Dacă nu, nu…. Cam de 8-9 ori pe săptămână… Nu v-am spus încă? În ultimele luni începuseră să ne dea mâncare gătită și dimineață. Restul? Conducte, balast… Fasolea devenise trufanda! Iar mazărea dispăruse cu totul… Nu știți ce-s alea conducte și balast? Paste făinoase – adică macaroane, și orez. Macaroanele cu un sos alb în care erau vagi urme de brânză, băgate la cuptor în niște tăvi imense și apoi tăiate ca niște cărămizi iar orezul fiert cu sare și ceva grăsime. Culmea e că orezul era cel mai bun la gust. Dintre astea trei chestii…
În ’86 am terminat facultatea. Rămâne pe data viitoare.
Au fost odată ca niciodată doi frați. Vitregi. Bine, nu e foarte clar cât de vitregi sunt, cert este că toată viața lor – acum au împlinit 35 – s-au certat ca chiorii. Bine, la început au fost mai mulți… acum au rămas doar doi… Pe ce se ceartă? Pe ce se ceartă frații de obicei… pe bani!
Au găsit o sursă de bani – două, de fapt, dar legate între ele – și nu prea știu cum să o împartă.
O vreme au supt pe rând. Când unul, când altul. Acum, din cauze obiective, sug amândoi odată!
A, nu… asta nu înseamnă că s-au împăcat… Doar și-au dat arama pe față!
Înțelegerea era așa: Cel care avea controlul sursei de bani, avea obligația să facă lucruri cu banii ăia. Să păstreze o parte pentru el, normal, nu?, dar grosul ar fi trebuit folosit pentru altceva. Pentru lucrurile care chiar trebuiau făcute.
Cel care ar fi trebuit să verifice chestia asta – modul în care sunt cheltuiți banii – a cam dormit în cizme. Altă poveste lungă. Cert este că, după o vreme, ‘adormitul’ dădea semne că urma să se trezească.
Prima măsură luată de cei doi frați a fost să se ia de mână. Ca să controleze mai bine banii ăia. Și au început – de voie, de nevoie – să facă câte ceva din cele promise deja de mult.
Problema lor, a celor doi frați, e că fraierul care trebuia să-i controleze s-a trezit de câteva luni. Bine, nu de tot… Deocamdată e cam grogy… De ce s-a trezit fraierul?
Pentru că rahatul puțea deja prea tare de sub covorul sub care era acuns.
‘Păi dacă controlorul e cât de cât treaz și ‘icebergul’ a devenit deja evident, care mai e problema? De ce mai sunt cei doi frați la butoane?’
Pentru că frații și-au pregătit terenul. Și pentru că și-a băgat și dracu’ coada în toată treaba asta…
După cum v-am spus deja, la început au fost mai mulți frați în cursă. Cei mai mulți au abandonat pe parcurs. Și i-au lăsat pe ăștia doi să se bată între ei. Acuma, când rahatul a ajuns cât casa, cuțitul a ajuns la os iar fraierul e pe cale să se trezească și ceară socoteală, o parte dintre cei care abandonaseră s-au reactivat.
‘Bine, dar ce ce treabă are dracu’ în toată povestea asta?!? Tot ce povestești tu e cât se poate de normal. Așa funcționează democrația. La un moment dat, oamenii se trezesc. Și cer socoteală celor aflați la putere…’
Păi da, asta dacă nu cumva are și ‘dracu’ ‘ vre-un interes în toată chestia asta… Care drac, atunci când vrea să surpe pe cineva, nu dă cu paru’… Își bagă coada! În cazul ăsta, dracu’ și-a adus aminte de, și l-a reactivat, pe unul dintre frații care abandonaseră. Care părea că abandonase… A pompat resurse în el și l-a scos în față! Bine, după cum arată situația la teren, dracu’ nu s-a așteptat să aibă atât de mult succes! În scenariul original, reactivatul ar fi urmat doar să bage zâzanie între cei doi frați principali. Să clatine puțin barca. S-o încetinească. Să-i mai ofere dracului puțin loc de manevră.
Și, mai ales, să arunce un văl pe ochii adormitului. Să-l legene la loc. Să-l zăpăcească de cap. Poate doar-doar nu s-ar trezi de tot…
În situația asta, dracu’ joacă la două capete. La două capete din trei! Dacă rămân cei doi frați, se perpetuează situația cu ‘boală lungă, moarte sigură’. Dacă ajunge la putere cel reactivat de ucigă-l toaca, dracu’ își vede prada cu un pas mai aproape de porțile iadului. Toată chestia – pentru dracu’ dar și pentru cei doi frați – e ca adormitul să nu cumva să se trezească de tot.
Astea două tabere, dracu’ și cei doi frați, sunt în situația „fă-te frate cu dracu’ până treci puntea.”
Adormitul ar face bine să se trezească odată. Cei doi frați ar trebui să se întrebe dacă chiar vor să fie singuri cu dracu’ de partea cealaltă a punții.
Dracu’ și reactivatul nu prea au ce învăța din toate astea. Așa le sunt lor firile. Dar adormitul si cei doi frați ar fi bine să înțeleagă de unde li se trage. Să înțeleagă odată că toate furăciunile alea – făcute de frați și îngăduite, prin neglijență, de către adormit – ajung să se răzbune la un moment dat. Că tocmai furăciunile alea au fost crăpătura prin care și-a bagat dracu’ coada…
Întrebarea e „cine reușește să le spună ăstora că dacă se mai ceartă mult între ei, dacă își mai spun unul altuia ‘prostule’ în loc să-și asculte unul altuia păsurile, îi ia mama dracului?” Pe toți! Înainte de a se termina PNRR-ul…
Klaus Iohannis a predat ștafeta. Drept pentru care mai toate canalele media au chemat ‘experți’ și le-au cerut să-și dea cu părerea. Marea majoritate au subliniat faptul că Iohannis și-a pierdut întreaga popularitate pe care a avut-o la începutul mandatului. De parca treaba președintelui este să fie popular…
Unul dintre experții menționați mai sus, istoric de meserie și scriitor ca ocupație, a sintetizat activitatea lui Iohannis la Cotroceni folosind expresia pe care am citat-o în titlu. La un moment dat a adaugat și ‘treaba unui președinte este să-i vorbească prostului de popor pe care îl păstorește’. Aici am parafrazat un pic. Opinia istoricului scriitor se aliniază la opiniile împărtășite de majoritatea celor rugați să se exprime. Principalul defect scos în evidență cu privire la activitatea lui Iohannis a fost „nu a comunicat”. Nu a comunicat în spațiul public, bănuiesc…
Dând cezarului ce e al cezarului, trebuie să recunosc că acești experți au perfectă dreptate. Iohannis nu a comunicat în spațiul public în modul recomandat de experții în domeniu.
Cel de-al doilea reproș care i se face este că nu și-a ținut promisiunea cu privire la PSD.
Foarte puțini dintre comentatori își aduc aminte de participarea lui Iohannis la marșul de protest împotriva ordonanțelor de urgență prin care guvernul Dragnea vroia să răscroiască sistemul de justiție din România.
Ziarul Financiar, ce să facă și el, recapitulează ultimul deceniu din punctul său de vedere. Lăsând la o parte amănuntul Schengen …
O să-mi spuneți că toate astea le-am făcut noi. România. Nu Iohannis! Și aveți perfectă dreptate…
România a muncit așa cum a muncit. România a votat așa cum a votat!
Oamenii de afaceri români și-au condus afacerile în așa fel încât au obținut rezultatele înregistrate în ultimul deceniu. Politicienii votați de noi – de mai multe ori în ultimii 10 ani – au condus treburile publice așa cum au făcut-o. Comentatorii au explicat poporului, în direct și la ore de maximă audiență, ce, cum și de ce. Ce, cum și de ce se întâmplă în România. De parcă noi n-am avea ochi să vedem și singuri…
Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume… cele rele au fost puse în cârca lui Iohannis. Ficusul care n-a comunicat destul… Președintele care n-a ascultat sfaturile experților în comunicare publică.
Faptele reci spun totuși altceva. Atunci când poporul și Iohannis au fost pe aceiași lungime de undă, lucrurile au fost – măcar temporar – readuse la normal. Ordonanțele alea au fost retrase. Dragnea n-a mai fost prim-ministru. Romania a fost primită în Schengen. Economia a crescut ca Făt Frumos.
Tot faptele reci mai spun și că percepțiile sunt influențate – mai ales pe terment scurt – de cuvinte. De multe ori ne lăsăm vrăjiți de cuvintele care ni se par frumoase atunci când le auzim. După care ne întrebăm ce o fi fost în mințile noastre….
Problema cea mare a cogniției nu e aflarea adevărului. Digerarea lui, pe de altă parte…. Auzită aseară la televizor în timp ce dormitam pe canapea
Se plâng unii că IA este folosită în mod abuziv. IA fiind o clasă de aplicații pe calculator. Care aplicații pot fi folosite, printre altele, pentru generarea de mesaje. Pentru generarea extrem de facilă a unor mesaje care par credibile unor ‘ținte’ alese special. Care mesaje ar putea fi generate și altfel dar la costuri prohibitive.
Înainte de a intra în fondul problemei, vă propun să urmărim împreună un clip. Sau măcar să vă uitați la captura de ecran.
Nu reușesc să-mi dau seama dacă nu cumva și clipul ăsta o fi fost făcut tot de regizorul Inteligență Artificială după un scenariu scris de Marketerul fără Suflet! Dacă a fost jucat de oameni reali…
Problema pe care o văd eu aici este de natura ‘incrementală’. Este ușor să cobori, treaptă cu treaptă, dar este mult mai greu să urci la loc! Dacă acceptăm clipuri din astea ca fiind ‘licențe poetice’ care încearcă în mod legitim să convingă consumatorul să aleagă un anumit produs… de ce ne mai mirăm atunci când ajungem să fim confruntați cu situații de genul:
Cică „n-am fost în stare să zugrăvim blocurile pe care ni le-a lăsat Ceaușescu”!
Precum toate manipulările eficiente, și cea de mai sus conține o mare bucată de adevăr.
Prea multe dintre blocurile în care locuim arată ca dracu’! Prea multe dintre lucrurile din jurul nostru, nu doar blocurile, arată ca dracu’!
Doar că ăsta a fost tot! Tot adevărul…
Blocurile alea au fost făcute de noi. Nu le-a făcut Ceaușescu…
– Le-om fi făcut noi dar le-am făcut sub conducerea „celui mai iubit fiu al poporului”.
Da, din 1965 România a fost sub dictatura lui Ceaușescu. Și asta e adevărat. Doar că supușii lui Ceaușescu, adică noi, trăiam cel mai prost din tot Estul Europei. Poate albanezii să fi trăit și mai prost decât noi dar mă îndoiesc…
E adevărat că n-am fost în stare, de exemplu, să păstrăm în bună stare de funcționare sistemul de termoficare. Nici măcar pe cel din București! Capitala țării… Poza aia de sus este cât se poate de elocventă! Vorba lui Băsescu… „Aici sunt banii dumneavoastră” … transformați în abur și duși pe apa Sâmbetei…
Pentru cine nu recunoaște locul, fotografia a fost făcută, azi dimineață, pe bulevardul Victoria Socialismului împotriva poporului. Azi dimineață, la 35 de ani de când l-am alungat pe Ceaușescu de la putere. Azi dimineață, adică la vreo 40 de ani de când, sub „înțeleapta conducere a partidului, personal a tovarășului Nicolae Ceaușescu” au fost montate țevile de termoficare de-a lungul bulevardului. Țevi aflate într-o stare avansată de ciuruire… Țevi care ar fi trebuit, teoretic vorbind, să reziste spre 100 de ani…
Vă aduc aminte că bulevardul Victoria Socialismului împotriva poporului și Casa Republicii au fost cel mai important proiect al lui Ceaușescu… Dacă nici măcar aici nu au fost în stare să asigure materiale de calitate… să motiveze oamenii…
Da, neisprăvirea noastră, din ultimii 35 de ani, nu are nici o scuză. Da’ nici sub dictatură n-a fost bine! Că dacă ar fi fost bine, ar fi mers în continuare….
O altă vorbă mult vehiculată de unii dintre contemporanii noștrii spune : „nu pleacă câinii de la măcelărie”. O altă jumătate de adevăr. Câinii stau în preajma măcelăriei doar atâta timp cât la măcelaria aia se vinde carne. Și cineva le mai aruncă și lor niște oase. La măcelăria lui Ceaușescu se găseau – se mai găseau – doar cârligele… De-asta l-am alungat acum 35 de ani!
„Analfabetism funcțional” este un oximoron. O expresie care sună bine. Care atrage. Nedumerește și stârnește atenția. Și cu ce rămâne cititorul? Fiecare cu ce poate, bineînțeles…
Teoretic, un analfabet funcțional știe să citească dar nu înțelege mare lucru din ce citește. – Hă?!? Ce te miri? Foarte multă lume știe să mute piesele pe tabla de șah dar foarte puțini știu cu adevărat să joace. Așa și cu scrisul… Una e să scrii pe limba celor cărora te adresezi și altceva iese dacă scrii să atragi atenția. Cu orice preț… Iar undeva între aceste două extreme este situația în care cel care scrie nu prea știe bine pe ce lume trăiește… Nu neapărat din vina lui!
35 de ani am fost nedumerit. Nu înțelegeam sensul expresiei „Aici s-a murit pentru libertate”. Cum adică „s-a murit”?!?
Poți să te speli. Poți să te trezești. La o adică, poți să te și omori. Singur.
Doar că cei care au murit în Piața Universității, pentru Libertate, au fost omorâți. Nu s-au omorât. Singuri… Ei doar cereau libertate. Pentru ei, pentru noi… Și atunci? Cum vine chestia asta cu „s-a murit?!?”
„Analfabetism funcțional” sună bine, nu? Atât de bine încât nu se înțelege nimic…
– Parcă nu-ți plăceau formulările trase de păr… Făcute să sune… Ce înseamnă aia „nu se înțelege”?!? Poate că ești tu greu de cap și nu pricepi! Atâta vreme cât expresia are o definiție general acceptată…
OK. Hai să spunem că eu fac parte dintre cei care știu doar să mute piesele pe tabla de șah. Și care n-au habar de subtilitățile jocului…
„Orb funcțional” este o expresie cât se poate de clară, nu? O persoană nevăzătoare care a învățat să se descurce de una singură. Nu e nevoie de vreo definiție general acceptată. Prin similitudine, analfabetul funcțional ar fi o persoană care nu știe să citească dar reușeste să se descurce în viață. Sunt destul de mulți. Unii au și carnet de conducere dar asta e altă discuție…
„Alfabetism disfuncțional” sună ca dracu? Și d-aia a fost preferată expresia devenită deja clasică? Analfabetism funcțional?!?
Până la urmă, care e scopul comunicărilor noastre? Să sune bine sau să transmită, clar, ce vrem să spunem? Să ne dăm mari, să ne arătăm talentul, sau să ne înțelegem între noi?
Dacă noi vorbim pe nas, ce ne mai mirăm că vin niște propagandiști pe Tik-Tok și ne iau fața? Răstălmăcind exact cuvintele pe care le-am golit noi de conținut? În condițiile în care publicul țintă, publicul vizat de propagandiști, este deja exasperat? Printre altele, și de faptul că în 35 de ani nu ne-am lămurit ce s-a întâmplat când cu schimbarea de regim politic!
Analfabetism funcțional… Copiii noștri văd reclame cu „bibliografia de la curs poate aștepta, până la urmă e Crăciunul” și „Filme explozive pentru zile reci”. După care noi ne așteptăm ca ei să mai înțeleagă ceva din ce citesc… Au renunțat cu totul la citit. Se uită doar la poze! La pozele cu care acoperim noi gardurile….
Tocmai am descoperit că moașa satului e hoață. Și bețivă, pe deasupra.
Ce facem? O dăm afară? Și punem în locul ei o nebună mincinoasă și fără pic de experiență?
Sau stăm cu ochii pe cea despre care știm măcar ce-i poate pielea? Stăm cu ochii pe ea! N-o mai lăsăm să fure! O ținem departe de băutură!
Și nu mai dăm vina pe moașă atunci când copiii făcuți la beție ies neputincioși… Că nici noi n-am fost ușă de biserică! Moașa asta ne-a fost colegă de bancă în școala generală. Am tras-o de coadă. Și am făcut mișto de ea cînd n-a intrat la medicină. După care i-am dus o șpagă când am avut nevoie de serviciile ei. Să ne ia pe noi înainte… Inaintea celor care nu știau ‘cum stă treaba’… Că de, noi ne știam de mici! Și dacă am văzut că-i place șprițul, tot noi am început să-i cărăm băutură. Să ne lase în pace să ne facem și noi menderele…
Când vom învăța că fiecare sat are moașa pe care o merită, abia atunci se vor ridica dintre noi niște moașe care vor face treabă ca lumea. Care vor ajuta viitorul să se nască în loc să ne tot răsucească ochii către ceafă!
‘Înainte’ nu era mai bine. ‘Înainte’-le ăla e mort. Singura speranță e în față. Înainte!
Un ‘gregoire’, impresionat de performanțele tractorului, fură clipul, îl titrează și-l urcă pe FB. Îndemnându-și publicul privitor să-i răsplătească eforturile – e și un buton ‘give’ pe laterala clipului – și să pună botu’ la idea de roexit. 25k dintre aceștia, dintre privitori adică, au dat cu liche. Adică au aprobat pozitiv.
Nedumerirea mea e cât se poate de simplă. Care e legătura?!? De ce ar trebui să ieșim din UE – adică să roexit – dacă am fost în stare să facem un tractor?
Nu ne lasă UE să facem tractoare?!? UE nu ne lasă să mai tăiem porci în bătătură și să ne mai batem nevestele… tractoare… n-avem decât să facem! Dacă mai știe vre-unul dintre noi cum… Dintre ăștia rămași aici să muncim fără să gâdim!
nicichiarasa 