Archives for category: cadre mentale
« Older Entries
Newer Entries »

Nu toți cei care se întâmplă să-ți arunce cu rahat în cap îți doresc cu adevărat răul!”

June 17, 2015 //
0

După cum nici unii dintre cei care încearcă să te scoată de acolo nu se gândesc neapărat la binele tău…

Pentru cei care nu cunosc fabula:

Cică o vrabie cade, aproape înghețată, în mijlocul drumului.
Peste ceva timp trece pe acolo o vacă. Voit sau din întâmplare, nu avem de unde să știm chestia asta, vaca face o balegă exact peste vrabie.
Readusă la viață de căldura balegii, aceasta începe să miște.
Un uliu care căuta și el ceva de mâncare pentru puii săi o vede și o ia de acolo.

Mi-am adus aminte de chestia asta ieri, din cauza zaverei stârnite pe seama ‘pensiilor nesimțite pe care și le-au votat parlamentarii’.

Să-ncepem cu începutul.

Până în 1911 cei care erau aleși în Camera Comunelor de la Londra nu primeau nici un fel de salariu din partea statului. Marea majoritate aveau „venituri independente” iar cei câțiva deputați laburiști care intraseră în parlament fuseseră „subvenționați” de către sindicate până în 1909, atunci când o decizie a Camerei Lorzilor a stabilit că această practică era ilegală.
În felul acesta s-a ajuns la situația în care cetățenii britanici care nu aveau suficient de mulți bani ‘de-acasă’ nu mai puteau intra în politică iar publicul nu mai putea alege în mod liber. (Ewing, Keith, The Cost of Democracy...2007, pg. 30). Începând cu 1911 membrii Camerei Comunelor au primit o suma de bani despre care Llyod George spunea ca „nu este remunerație, nu este recompensă și nu este nici măcar salariu. Pur și simplu este doar o alocație care ne permite să deschidem larg ușa tuturor celor care doresc să își servească cu cinste țara.”

Tocmai aceasta alocație a permis ca în anii ’50 40% dintre deputații laburiști din Camera Comunelor să provină din ‘clasa muncitoare’. Din păcate acest lucru nu mai este valabil: „Încă de pe vremea când Harold Wilson (ultimul lider laburist care a mai avut legături strânse cu clasa mijlocie) se retrăgea de pe scenă, 1976, politica făcuse un mare pas înapoi. Erau din ce în ce mai puțini mineri sau muncitori manuali în rândurile deputaților laburiști. Din ce în ce mai mult partidul se transformase într-o ‘organizație’ care proteja administrația publică și care pierduse legătura cu cei din clasa muncitoare – pe care încă pretindeau că-i reprezintă.”

Parcă ar fi vorba despre România zilelor noastre și nu despre Anglia de acum 50 de ani… Se pare că din punctul ăsta de vedere am reușit deja să ne sincronizăm cu cea mai veche tradiție democratică din Europa…
Și dacă luăm în considerare scandalul „cheltuielilor parlamentare” din 2009 în urma căruia Parlamentul Britanic a fost gratulat cu apelativul de „putred” paralela este deja bine conturată.
Bine, acolo scandalul a dus la o reformă consistentă a modului în care sunt gestionate fondurile Parlamentului…

Pe de altă parte publicul britanic are, în mod tradițional, o destul de mare încredere în Parlamentul său iar măsurile de reformă, luate la presiunea ‘societății civile’, au reușit să dreagă într-o oarecare măsură situația. Nu de tot, dacă e să judecăm după modul în care a fost primită de către public încercarea de indexare a veniturilor parlamentarilor dar situația nu pare a fi atât de grava cum este pe malurile Dâmboviței, unde 73% dintre respondenți cred că România are nevoie de o nouă clasă politică.

Și uite-așa am ajuns și noi la „cestiune”.

Experiența britanică ne spune că nu e suficient să aloci fonduri mai mari pentru salarii și gata, dau năvală o grămadă de oameni super-capabili care ard de nerăbdare să se jertfească pentru țară…

Atenție!
„Nu este suficient”!

Bineînțeles că nu e suficient. Orice om cu scaun la cap știe că ‘frica păzește bostănăria’. Oricât de cinstit și de binevoitor ar fi cineva totuși ‘oamenii sunt sus-puși greșelilor’ și de aceea ei trebuie să fie atent supravegheați. Pentru asta avem opinie publică, societate civila, alegeri periodice, procuratură… nu?

Pe de alta parte este absolut necesar ca acești oameni să poată trai decent, pentru nivelul lor, și să nu fie foarte preocupați de ziua de poimâine – adică de cum or să trăiască atunci când vor ieși la pensie.

În realitate este iluzoriu să ne dorim ca Parlamentul să devină o oglindă fidelă a populației: atâția țărani, atâția muncitori, atâția ingineri, atâția economiști… Oricum o dai în politica de vârf vor accede mai degrabă oameni cu o oarecare ‘cuprindere financiara’ și dintre cei cu experiență în administrația publică – locala sau centrala. Iar acest lucru nu este rău de loc. Cei care au fost în stare sa construiască averi au dat deja dovada ca se pricep la ceva și bănuiesc că nu este nevoie sa explic de ce este nevoie de experiența celor care au lucrat deja în administrație.
Problema e ce ne facem cu restul?
Cum convingem niște oameni din zona ‘medie superioară’ să-și abandoneze slujbele lor relativ bune – adică acelea care le-au permis să-și cumpere, în rate, un apartament un pic mai mult decât decent (sau chiar o ‘casa pe pământ’) și o mașină mai scumpă de 15 000 de euro?

Nu prea e rezonabil să credem că persoane aflate în situația asta vor pleca în necunoscut pentru un salariu puțin mai mic decât cel pe care îl au acum și pentru perspectiva de a mai ciupi ceva din banii pentru biroul de parlamentar din teritoriu sau din diurna pentru cazare, mai ales dacă luăm în considerare că la expirarea mandatului sunt slabe șanse să se mai poată întoarce la vechea slujba.
‘Da, dar o să-și facă relații in timpul ala!’
Pai pentru asta ii trimitem în Parlament? Ca să-și facă relații? Și acceptăm chestia asta, chiar de la bun început?

Poate că înainte să ne dorim schimbarea clasei politice avem nevoie sa ne schimbam noi modul de raportare la viața politica în sine…

De aici și titlul postării mele de astăzi…

Nu mai merge cu ‘sărac și cinstit’ ca Iliescu și nici cu ‘imoral dar nu ilegal’ ca Băsescu.

Iar chestiile astea nu pot fi rezolvate doar prin masuri legislative. Pentru asta este nevoie de o presiune constanta din partea publicului și de o noua atitudine fața de ce înseamnă politica.
Daca vom continua sa repetam ‘(toți)parlamentarii sunt corupți și își voteaza pensii nesimțite’ vom avea surpriza ca la urmatoarele alegeri să avem exact aceiași candidați ca cei de acum și atunci de unde să mai vina schimbarea aia pe care ne-o dorim atâta?

http://www.economist.com/blogs/blighty/2013/12/members-parliament

11 Decembrie 2023.
Între timp pensiile parlamentarilor au ajuns ‘nesimțite’. Și au fost desființate. Pentru viitor.
Pensiile – actuale și viitoare – ale parlamentarilor “care au exercitat cel puțin un mandat parlamentar complet până la intrarea în vigoare a Legii 192/2023” rămân ‘așa cum am stabilit’.
Și, tot între timp, au fost înființate suficient de multe ‘pensii speciale’ încât bugetul asigurărilor sociale e aproape pe butuci.
Păi ce-ați făcut mă?!?

Tags , , , , , ,
Categories altruism, cadre mentale, economie, Justitie sociala, Money as goal, politica, psihologie

Bancul politic se întoarce.

June 14, 2015 //
0

„Să faci haz de necaz” a fost din-totdeauna metoda preferată a românilor de a trece peste hopurile vieții.

Reapariția bancurilor politice are o dublă semnificație.
Pe de o parte faptul că oamenii au probleme – dar asta nu este nici o noutate – precum și „amanuntul” că s-au cam prins cine sunt măcar o parte dintre vinovați.

Bancul ăsta, pe care abia ce l-am găsit in mail, spune multe în acest sens:

”Inceputul anului scolar, intr-un liceu din America, diriginta le prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki din Japonia.
Incepe ora:
– Sa vedem, cine stie cel mai mult despre istoria Americii. Cine a
zis: ‘Libertate sau moarte!’?
Tacere de mormant in clasa, numai Suzuki ridica mana:
– Patrick Henry 1775 Philadelphia.
– Bravo Suzuki, si cine a zis: ‘Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara.”?
Suzuki:
– Abraham Lincoln 1863 Washington.
Diriginta se uita peste clasa si zice:
– Mi-e rusine pentru voi, Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decat voi!
Din spate se aude o voce:
– Pupa-ma-n cur Japp imputit!
– Cine a zis? intreaba diriginta.
Suzuki se ridica si zice:
– Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal, si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.
In clasa iarasi liniste, numai din spate se aude iara:
– Imi vine sa vomit!
Diriginta striga:
– Cine a fost nemernicul?
Suzuki:
– George Bush senior catre Tanaka ministru japonez, in timpul unei mese de serviciu, Tokio 1991.
Un elev se ridica si zice:
– Suge-mi-o!
Diriginta crizata:
– De ajuns! Cine a fost impertinentul?
Suzuki:
– Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997 Washington, Casa Alba, Biroul Oval.
Inca un elev se ridica si zice:
– Suzuki asta e un rahat mare!
Suzuki:
– Valentino Rossi 2002 Brazilia Superbike GP.
In clasa e un haos total, diriginta lesina, se deschide usa si intra directorul:
– O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut in viata mea!
Suzuki:
– Traian Basescu catre Gheorghe Ialomiteanu, ministru de finante, la o noua sedinta de rectificare a bugetului si de creare a noi impozite, Bucuresti ianuarie 2011

Tags , , ,
Categories Alegeri, Bancuri, cadre mentale, Justitie sociala, psihologie

Credite in franci elvetieni

June 14, 2015 //
0

“Au trecut 5 luni de când explozia cursului de schimb leu-franc a scos, încă o dată, la iveală faptul că sistemul bancar a lansat pe piaţă un produs toxic din dorinţa de a acumula profit maxim de pe urma cetăţenilor, în ciuda riscurilor pe care acest produs le presupunea. Deşi riscurile au fost cunoscute de către instituţiile bancare şi BNR, deşi sunt vinovate de dezinformarea în masă a clienţilor, băncile sunt în continuare protejate de asumarea oricărei responsabilităţi, timp în care client, îi suportă toate costurile lăcomiei sistemului bancar: dobânzi majorate, rate dublate de evoluţia agresivă a cursului valutar, comisioane abuzive de risc valutar sau de administrare’, notează organizatorii protestului, într-un comunicat de presă.”

Chestia asta seamăna foarte bine cu ‘eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia!’

Organizatorii protestului vor să ne convingă de „inocența” celor care s-au „aruncat” la oferta, aparent irezistibilă, făcută de bănci – cărora li se reproșează „dezinformarea în masă a clienților”.

În realitate problema e ușor mai nuanțată.

În primul rând Isărescu a repetat până la saturație „luați credite în moneda în care aveți veniturile!”
Unii clienți au ales să le ia în franci elvețieni.

Aceștia pot fi împărțiți în două categorii.
Unii știau bine ce fac. Creditele în CHF erau oferite la o dobândă mult mai mică decât cele în Eur. Dacă respectivul client negocia un comision suficient de mic pentru restituirea anticipată și avea grijă să nu plătească comisioane enorme de administrare și de acordare a creditului afacerea ar fi putut fi una benefică pentru ambele părți.
A doua categorie a fost reprezentată mai ales de clienți relativ naivi și/sau lacomi. Voiau să ia un credit mai mare decât le-ar fi permite veniturile – ratele ieșeau prea mari dacă creditul ar fi fost exprimat în Eur iar dobânzile la lei erau enorme – așă că au acceptat ofertele făcute băncile care nu s-au gândit ce se vor face dacă rata de schimb va crește atât de mult în defavoarea clienților încât aceștia nu vor mai putea să plătească.
Și pentru că tot i-au prins la cotitură și au văzut cât de „disperați” erau clienții lor să-și cumpere „casele visurilor lor” atunci i-au împovărat și cu o droaie de comisioane enorme. Din nou, fără să se gândească deloc la „nu omorî găina cu oua de aur”!

Ce nu prea iau în calcul „analiștii” fenomenului – sau cel puțin nu prea vorbesc despre asta – este ce se întâmplă dacă cineva are un credit cu garanție imobiliară și nu mai poate plăti.
În America banca îți ia casa, o vinde, își oprește câți bani are de luat de la tine, îți dă restul – dacă mai rămâne ceva, și „la revedere”. Iar dacă între timp valoarea caselor a scăzut foarte mult și banca nu-și poate acoperi paguba… ghinion. Clientul nu mai are nici o treabă cu chestia asta.
La noi situația e alta. Dacă banca nu își acoperă ce are de luat prin executarea garanției atunci se întoarce înapoi la client și continua să îi ceară restul de bani.
Exact această situație a indus în conducătorii băncilor sentimentul de siguranță că lor nu li se poate întâmpla nimic. O dată semnat contractul clientul nu mai are scăpare. Acesta este și motivul pentru care băncilor le este groază de ideea introducerii conceptului de faliment personal.

Pe de altă parte și solicitările celor care nu mai pot efectiv răsufla de sub povara ratelor sunt cel puțin excesive. Dorința lor ca statul să legifereze conversia forțată la un curs ales de legiuitor – în favoarea clienților, bineînțeles – este contrară celor mai elementare precepte ale pieței libere… Dacă nu te-ai gândit bine înainte de a intra într-un contract n-ai decât să tragi consecințele…

OK, și atunci?

În orice piață funcțională există regula negocierii. Când apare o problemă care pune în pericol continuarea colaborării părțile caută să renegocieze clauzele înțelegerii iar arbitrul pieței, de obicei statul, are grijă ca situația să nu intre în blocaj.
În momentul de față este clar ca o mare parte dintre clienți sunt de-a dreptul disperați și că mare parte dintre bănci încă nu au înțeles gravitatea fenomenului. Sau că nu le pasă.

Și ce ar putea face statul? Mai ales după ce am sugerat ca a legifera conversia forțată este contrar preceptelor pieței libere.

Ei bine, ar putea legifera altceva.
Orice contract de bun simț presupune împărțirea atât a riscurilor cât și a beneficiilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă atunci putem bănui partea care se bucură doar de beneficii fără a-și fi asumat și o parte din riscuri că a făcut abuz de puterea sa sau că a avut parte de „informații privilegiate”. Ori exact asta este treaba statului, să se asigure că cei puternici nu abuzează de forța lor în detrimentul oamenilor de pe stradă. Așa se justifică, de altfel, și intervenția justiției în cazul comisioanelor considerate a fi fost abuzive.
Făcand analiza risc/beneficii constatăm că clienții și-au asumat, implicit sau explicit, volatilitatea cursului valutar, a ratelor dobânzilor cât și volatilitatea prețurilor de pe piața imobiliară în timp ce băncile doar pe primele două.
Cu toate că băncile își trimit experții evaluatori înainte de a acorda orice credit cu garanții imobiliare și apoi aplică niște corecții zdravene asupra „valorii de piață” înainte de a accepta un imobil ca garanție pentru un credit ele nu își asumă nici o responsabilitate în această privință. Clientul n-are decât să plătească cât s-a angajat cu toate că obiectul în sine n-ar mai merita să fie scos de sub gaj pe când banca nu-și asumă în nici un fel posibilitatea ca obiectul acceptat ca garanție să fi suferit o depreciere în timp.

Ei bine exact aici ar putea interveni legiuitorul.
Ideea falimentului personal e bună dar s-ar putea să fie prea devreme pentru România zilelor noastre.
În schimb ar putea fi introdusă regula că băncile nu mai pot urmări debitorii pentru sumele rămase restante după executarea și valorificarea garanțiilor imobiliare.

Să vezi atunci flexibilitate din partea băncilor în privința renegocierii condițiilor creditului dar și grija lor atunci când vine vorba despre valorificarea cât mai buna a imobilelor preluate de la datornici.

Tags , , , , , , , , , , ,
Categories banii ca scop, cadre mentale, economie, Justitie sociala, politica

„Să nu uiți, Darie, să nu uiți!”

June 14, 2015 //
0

Iartă, pentru că altfel nu poți merge mai departe, și ține minte ca să ‘vezi’ încotro te îndrepți.

„Petre Roman: Spun mulți….Evident că (ar fi fost) mult mai bine, dar pe de altă parte, mă rog, toată frământarea mea era legată de domnule, nu se poate, hai să intrăm cu capul sus în democrație, am avut alegeri, avem instituții, parlament, președinte, tot ce vrei, hai să intrăm cu capul sus, facem un guvern, ne-apucăm de o treabă minunată, ce-i mizeria asta?! Ca să înțelegeți starea mea de spirit ca prim-ministru!”, a menționat fostul premier.”

Ce nu prea înțeleg eu e la ce se referă Petre Roman când spune „mizeria asta”.
La manifestația „golanilor”, la modul în care a fost ea reprimată, la faptul ca el, Petre Roman, a continuat colaborarea cu Iliescu după ce acesta a mulțumit minerilor pentru bravele lor fapte de arme…?!?

Interviul cu Petre Roman poate fi urmărit aici:

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Special/1990+-+Anul+0/INTERVIU+Regretele+lui+Petre+Roman+la+25+de+ani+de+la+Mineriada?video=0&width=600&height=400%22%20scrolling=%22no%22%20width=%22600%22%20height=%22400%22%3E%3C/iframe%3E

Tags , , , , ,
Categories cadre mentale, Justitie sociala, politica, psihologie

“Ne putem intreba daca elitele si oamenii politici mai traiesc in realitate?”

June 12, 2015 //
0

Comentariile din clip au fost provocate de faptul ca Manuel Valls, premierul Frantei, a folosit un avion guvernamental pentru a se duce, impreuna cu doi dintre copiii sai, la un meci de fotbal. Ma rog, la finala dintre Barcelona si Inter.

Sunt curios daca va avea si el bunul simt sa-si dea demisia.

Bine, lucrurile nu stau chiar atat de simplu cum pare la prima vedere.
Pana la urma Valls s-a dus la un meci de fotbal la care si-ar fi dorit sa se duca cel putin 20% dintre europeni iar spusele lui Ioan Rus au oarecare acoperire in practica.

Ce vreau sa spun este ca ‘elitele si oamenii politici’ nu sunt rupti cu totul de realitate.
Problema cu care ne confruntam, si noi si ei, este ca perceptia lor asupra realitatii nu mai seamana aproape deloc cu cea pe care o avem noi.
Ceea ce, iarasi, nu este neaparat rau. Mai multe perspective asupra unui anumit lucru inseamna mai multa informatie disponibila cu privire la lucrul respectiv.

Numai ca degeaba avem, fiecare dintre noi, cate o bucatica de informatie daca nu putem colabora, daca nu punem in comun informatia respectiva. Daca piesele puzzle-ului nu apuca nicidata sa fie asamblate corect.

Si cum sa comunicam eficient daca ‘elitele si oamenii politici’ nu realizeaza odata ca ‘oamenii de rand’ s-au saturat sa fie tratati ca niste oi, ca destinele lor sa fie hotarate de sus iar lor doar sa li se spuna, fara menajamente, care e situatia si ce hotarari “S-AU LUAT” in numele lor.

Tags , , , , , , ,
Categories 1989 and the Global Financial Crisises., cadre mentale, Justitie sociala, politica, psihologie, Respect Mutual., Tara din care traim

De sub poala lui Tătuca.

June 10, 2015 //
3

Ieri seară, după votul prin care Parlamentul a refuzat să ceară anchetarea lui Ponta, unul dintre invitații de la România TV (?!?) susținea că: “La ora actuală cel mai bun prim ministru pentru România ar fi Traian Băsescu.”

În paralel, Cosmin Prelipceanu îl intreaba pe Vasile Dâncu: ‘Nu cumva Iohannis este perceput, chiar de către unii dintre susținătorii săi, că nu face destul pentru a determina demisia/demiterea lui Ponta?’
Dâncu îi explică cu foarte mult calm că Iohannis se păstrează strict în interiorul limitelor constituționale ale mandatului său și că nu încearcă de fel să se transforme într-un ‘președinte jucător’, precum predecesorul sau.

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost ‘nevoia de Tătuca’, obișnuința multora dintre noi de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă. Siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă.

Așa se explică de ce Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură.
Tot asa se explica și alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană.

Chiar și Iohannis a profitat din plin de acest efect. El a candidat din postura unui diriginte care va face ordine printre elevii turbulenți care au ajuns sa domine Parlamentul actual pe când Ponta părea incapabil/neinteresat să facă acest acest lucru.

Și iată ca Iohannis refuză, cel puțin deocamdată, să coboare cu nuiaua printre bănci. Rămâne la catedră, unde-i e locul, și doar ne atrage atenția că ceea ce facem se va întoarce chiar asupra noastră. Și bine face!

Al doilea aspect care începuse să mă frământe a fost: „Cum de mai sunt încă oameni care să-l regrete pe Băsescu?”
Înțeleg că în randul unora, și mai ales printre ‘antreprenori’, Băsescu a lăsat impresia unui om care a reușit prin forțe proprii, uneori chiar ‘impotriva sistemului’. Cineva care într-adevăr ‘merită’!

Chiar așa să fie?
Și nu cumva Ponta face și el parte din aceiași categorie?

Să vedem:
Băsescu a avut relații strânse cu Securitatea, Ponta provine din Procuratura.
Băsescu a crescut pe lângă Roman și apoi i-a luat locul, Ponta pe lângă Năstase.
Băsescu l-a scurtcircuitat pe Stolojan, Ponta pe Antonescu – amândoi la ‘vârful’ PNL-ui în momentele respective.
Primele necazuri ale lui Băsescu au apărut la aproximativ doi ani după preluarea mandatului, cele ale lui Ponta după doi ani și jumătate.
Amândoi au promis ca demisionează dacă va fi cazul și nici unul nu a făcut-o vreodată.
Băsescu a fost, după ce s-au lămurit, dat la o parte ca o măsea stricată de către chiar membrii partidului de care s-a folosit ca să ajungă la vârf.

Să fie ăsta un prim semn ca începem sa ieșim de sub poala Tătucăi?
Că ne propunem să mergem neținuți de mână?

Faptul că Iohannis refuză să preia el mantia de hlamidă e încurajator.
Hai ca se poate! Cât s-o mai putea.

Tags , , ,
Categories aici sunt banii dumneavoastra, Alegeri, cadre mentale, Justitie sociala, politica, psihologie

Comisia Tăriceanu

June 9, 2015 //
0

Călin Popescu Tăriceanu este personificarea confuziei politice din capul alegătorului român.

Perioada 2004-2008 a fost cea mai fastă din istoria ultimilor 25 de ani a României. Creștere economică – resimțită de întreaga populație, recunoaștere internațională, integrare în UE…
Bineînțeles ca nu Tăriceanu este responsabil de toate astea… A fost vorba de conjunctura economica mondiala, de fructificarea eforturilor anterioare… Și totuși!

Întâmplarea a facut ca în perioada aceea guvernul sa fi fost condus de Tăriceanu. Care a avut doua merite mari și late. Nu a făcut nici o prostie majora – singurul prim ministru post-revoluționar despre care se poate spune așa ceva – și a reușit să-i țină piept, cu brio, lui Băsescu.

Și noi ce-am făcut? La alegerile din 2008.

PNL-ul a ieșit abia pe locul 3!

Cu toate acestea Tăriceanu a rămas în politică. Nu și-a luat jucăriile și n-a plecat, scârbit, acasă.
Nu avea nevoie de bani și, după cum se vede, nici de imunitate parlamentara.
Eu zic să analizăm cu atenție ce are omul acesta de spus.

Pe de altă parte suntem într-un moment delicat din punct de vedere al psihologiei politice populare.

Tradiția parlamentara romanească este cel puțin fragilă.
Că această fragilitate își are originile încă în prima constituție „regală”, conform căreia suveranul numea prim-ministrul și acesta organiza, după ce forma guvernul, alegerile… Curat murdara democrația asta, vorba lui Caragiale…
Că pe vremea comuniștilor ideea de Parlament a fost uitata cu totul…
Că, după 1989, la un moment dat în Parlament au năvălit minerii și că acestora nu li s-a întâmplat nimic…
Că Băsescu, furios că a fost suspendat de doua ori, a încercat prin toate mijloacele să scadă prestigiul Parlamentului…

Că nici „alesii Poporului” nu prea ne-au dat multe motive să fim mândri de ei…

Motive si explicații sunt multe.

Cert este problema s-a acutizat și că ea trebuie rezolvată cât mai repede.

Ei bine, rezolvarea asta poate veni din interiorul Parlamentului sau din exteriorul sau. Altă posibilitate nu exista.

Numai că dacă rezolvarea vine de oriunde altundeva decât din interiorul Parlamentului atunci ea nu prea va mai fi democratica, mai ales în spiritul ei.
Putem aștepta ca justiția sa facă curățenie. O fi bine oare?
Putem aștepta pana când iese lumea pe stradă. O fi bine?

Sau putem sa facem o investiție de încredere în aceasta „comisie Tăriceanu”.

Bănuiesc ca și în interiorul Parlamentului a început sa se simtă nevoia acuta de clarificare care ne tine pe toți încordați.
Sunt sigur că dacă se mobilizează un pic „aleșii” sunt în stare, singuri, să facă o analiză pertinentă asupra situatei, mai ales că lucrurile sunt destul de clare. După care pot să ceară și ajutorul Ministerului public.

Cu toții ne-am cam dat seama ca peștele de la cap se-impute și ca de curățat se curăță de la coadă.
Deocamdată aceasta curățenie încă mai poate fi făcută „instituțional”, adică fiecare la el acasă.

Parlamentul la el acasă, justiția la ea acasă, Executivul poate fi si el remaniat…

În felul acesta lucrurile ar intra pe un făgaș normal.
Altfel…

Alin Teodorescu spunea aseară la Digi 24 (min 60 și urm.) ca încrederea publicului larg în justiție este la 55% pe când încrederea în Parlament se afla undeva la 15%.
Dacă vrem sa rămânem o democrație – adică o societate care discuta și rezolva în Parlament problemele cu care se confruntă – atunci Parlamentul trebuie sa fie cel care își face ordine în ogradă.

Mai spunea Alin Teodorescu în același interviu – care merită ascultat, în întregime, cu atenție și de mai multe ori – „că blocurile electorale încă exista și că, atunci când vine termenul, oamenii se prezintă și își votează candidatul, oricât de puțină încredere ar avea în el”.
În realitate aceasta situație este foarte instabilă. Dacă se înregistrează vre-un derapaj semnificativ poate apărea oricând un „lider carismatic” care să profite de lipsa de „popularitate” a Parlamentului și care să încerce instituirea unei dictaturi ‘soft’, precum Orban în Ungaria sau Putin în Rusia. Avem nevoie de așa ceva?

Eu cred ca nu și mai ales că acest lucru poate fi foarte ușor evitat.

Iată cum.
Alin Teodorescu a estimat câți politicieni sunt cu adevărat corupți iar rezultatul, foarte contra intuitiv, este că marea lor majoritate nu au a se teme de DNA.
Ei bine, dacă aceștia se hotărăsc să rupă pisica, atunci am scăpat cu toții.

Dacă nu, conform previziunilor lui Teodorescu, peste vreo cinci ani vom ajunge la stadiul în care va fi nevoie de introducerea unor masuri de ‘responsabilizare’ a puterii judecătorești. Dacă vom mai putea și dacă până atunci nu vom intra în scenariul amintit de mine.

Și totuși. N-ar fi mai puțin dureros dacă nu am fi nevoiți sa parcurgem drumul până acolo?
Adică dacă politicienii cinstiți ar începe o dată să facă ceea ce trebuie și dacă noi, ăștialalți, ne-am apuca să îi ajutăm?
În loc să stăm pe bară și să-i înjurăm pe toți, la grămada?

Iar această comisie ar mai putea să facă ceva.
Imediat după Revoluție ne-am lăsat împărțiți în tabere. În blocurile alea electorale despre care vorbea Alin Teodorescu și între care practic nu există comunicare. Cei mai multi dintre membrii lor se uită la câte o anumită televiziune, citește doar anumite ziare și frecventează doar anumite site-uri.
Pentru ca o democrație să funcționeze cu adevărat este de nevoie de comunicare eficientă între segmentele de populație care trăiesc împreună – altfel de unde să știi ce probleme au „ceilalți”, și de respect reciproc între oamenii care formează societatea respectivă – degeaba știi ce se întâmplă cu ceilalți dacă nu-ți pasă de ei.

Strămoșii spuneau „unde-i unul, nu-i putere, la nevoi și la durere, unde-s mulți puterea crește și dușmanul nu sporește”.
Ce-ar fi să ne adunăm o dată? Nu împotriva vre-unui dușman anume ci pur și simplu pentru a fi în stare să facem mai mult, împreună, decât putem face fiecare dintre noi, de unde singur.

De exemplu niște autostrăzi ieftine, așa cum au început să facă bulgarii.

Tags , , , , ,
Categories Alegeri, cadre mentale, Justitie sociala, Respect Mutual.

Si daca au amandoi dreptate?

June 8, 2015 //
0

Democratia n-a prea avut mari sanse sa prinda radacini pe plaiul mioritic.

Inteleg prin ‘democratie’ obisnuinta unei comunitati de a discuta problemele inainte ca o hotarare sa fie luata si pusa in practica. Acest lucru presupune existenta unui grad suficient de mare de respect reciproc intre membrii acelei comunitati incat discutiile sa fie efective, adica informatiile puse la dispozitia comunitatii de catre membrii sai sa fie ascultate cu atentie si luate in seama.

Ar fi fost destul de greu ca acest lucru sa se fi intamplat, avand in vedere pozitia noastra geo-strategica. Exteriorul arcului carpatic a fost un fel de turnanta pe unde au trecut toate popoarele migratoare care au venit dinspre Marea Campie Rusa catre Tarigrad iar mai apoi Gurile Dunarii au constituit obiectul unei aprige dispute intre Rusia si Imperiul Otoman, disputa arbitrata de toate puterile europene din timpul acela.

Aceasta fluiditate aproape continua a constituit un mediu propice pentru dezvoltarea unui lung sir de personalitati accentuate. Unele cu efect benefic asupra dezvoltarii comunitatii traitoare pe aceste meleaguri, altele mai putin. Cert este ca toate aceste personalitati accentuate au indus in populatia de rand o anumita mentalitate ‘dualista’.
‘Zi ca ei si fa ca tine’, ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ si ‘Legea este o bariera pe sub care trec cainii, peste care sar caii si in fata careia se opresc boii’ descriu perfect aceasta mentalitate. O supusenie de fatada, menita sa asigure supravietuirea in fata toanelor stapanilor cuplata cu o ingeniozitate deosebita in a se strecura pe langa regulile impuse de tiranul momentului.

In acelasi timp faptul ca spatiul ‘carpato-danubiano-pontic’ a fost aproape tot timpul sub influenta straina a creat obiceiul supusilor ca in fata oprimarii mai degraba sa se planga stapanilor externi decat sa se revolte impotriva ‘satrapilor’ locali. In acelasi timp dependenta de aceiasi stapani externi a creat in randul celor aflati temporar la putere obisnuinta de a se comporta dupa principiul ‘musca si fugi’, cel atat de bine exemplificat de ‘domnii’ fanarioti, care incercau sa adune cat mai multi bani in cat mai putin timp – tocmai pentru ca nu stiau cat timp vor fi ingaduiti la domnie.

Cu alte cuvinte atat populatia cat si clasa conducatoare au in spate o lunga traditie de neincredere reciproca.
In situatia asta respectul reciproc care ar trebui sa existe intre ele ramane sa fie edificat de acum incolo.
Numai ca fara respect este foarte greu de vorbit despre responsabilitate.
Sau despre justitie ca mecanism eficient de pastrare a stabilitatii sociale.

Acum 25 de ani, intr-un moment de exasperare, l-am alungat pe Ceausescu.
Numai ca lucrurile au revenit foarte repede ‘la normal’.

Iliescu si-a permis sa cheme minerii. Nici pana acum nu si-a cerut macar scuze pentru asta.
Basescu sustine senin ca „Legalitatea nu poate fi pusă la îndoială, dar moral se poate discuta” dupa ce i-a facut campanie electorala Elenei Udrea si ca ‘nu e nimic ilegal în această situaţie, poate doar imoral’ dupa ce si-a dat singur casa din Mihaileanu.

In conditiile astea ne mai miram ce se se intampla zilele astea, cand ambele tabere striga cat pot de tare: ‘prindeti hotul’?

Oare cand ne vom aduce aminte, si noi, si ei, de adevarul din spatele cuvintelor lui Eminescu? Cateodata exaltate intr-adevar, dar care inveleau un mare adevar esential?

Si anume acela ca daca ‘patura superpusa’ nu-si face datoria, comunitatea, in intregul ei, are de suferit!

Sa nu ne lasam orbiti de antisemitismul lui Eminescu si sa trecem cu vederea restul ideilor sale. Nimeni nu este perfect si faptul ca unele dintre spusele cuiva sunt gresite nu goleste de continut toate cuvintele rostite de respectiva persoana.

Dupa cum, la fel de bine, acuzatiile reciproce pe care si le aduc doi adversari aflati in clinch pot fi simultan adevarate.

Cred ca ar trebui sa tinem cont de asta. Si mai cred ca ar trebui sa ne dam seama odata, si noi, si ei, ca nu mai avem noi cui sa ne plangem si ei unde sa mai fuga daca o dau cu oistea-n gard.

Tags , , , , , ,
Categories Alegeri, cadre mentale, Justitie sociala, politica, psihologie, respect mutual

Despre ce se intampla in sistemul de invatamant

June 4, 2015 //
2

Inca un post inspirat de un articol aparut in Jurnalul Roz de Cazarma al Simonei Tache:

“Cât mai rezistăm cu acest sistem de învățământ mizerabil?”

Sistemul de invatamant nu are cum sa fie fundamental diferit fata de restul societatii.
Iar aceasta problema este principial aceeasi peste tot in lume, sunt foarte putine tarile in care oamenii nu isi pun cu acuitate intrebari pe aceasta tema.
De fapt aceasta ‘tevatura’ este un simptom al unei probleme mai adanci.
Sistemul de invatamant este, in realitate, un mecanism prin care generatia actuala o pregateste pe cea viitoare pentru a se integra in societate. Pentru ca acest sistem sa functioneze macar satisfacator ar trebui ca generatia actuala sa aibe o idee relativ clara despre cum ar trebui sa arate viitorul pentru care o pregateste pe urmatoarea. Si, in acelasi timp, mai trebuie ca acesteia din urma – adica copiilor nostri – sa le convina perspectiva care li se ofera.
Numai ca eu nu sunt deloc convins ca generatia noastra stie cu adevarat ce vrem. In schimb stiu sigur ca ai nostri copii sunt debusolati rau de tot cu privire la tot ceea ce se intampla in jurul lor.
In situatia asta ma intreb ‘ce ar mai trebui sa reziste’? Noi insine, ca persoane fizice sau ‘noi’ ca societate?
Ne place atat de mult situatia actuala? Incat sa o oferim ca model copiilor nostri?
Nu cumva ar trebui sa facem un pic de curatenie, mai ales ‘mentala’, inainte de a incerca sa transmitem ceva mai departe?

In recent schimbata strategie a educatiei se tot vorbeste despre nevoia de reabilitare a invatamantului profesional/vocational. Se spune acolo ca tot romanul viseaza ca odrasla sa sa ajunga cel putin director si ca nimeni nu-si indeamna copii sa invete o meserie ‘practica’….
Pai ce meserias mai traieste cu adevarat bine in Romania zilei de astazi?

Daca pana si medicii au inceput sa plece… ce ne mai miram ca profesorii nu mai au nici un fel de tragere de inima?

Tags , , , , , ,
Categories cadre mentale, Justitie sociala, psihologie

Usor cu justitia pe scari ca ne sar dintii din gura.

June 2, 2015 //
2

In Roma antica se spunea ‘Fiat justitia, ruat caelum’.
In general aceasta fraza este tradusa prin: ‘Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa cada cerurile’.
Am propus mai demult o alta interpretare: ‘Sa avem grija ca justitia sa fie cu adevarat dreapta pentru ca altfel ne va cadea cerul in cap’.

Lucrurile au inceput din nou sa se incinga pe malurile Dambovitei.

Mi-am adus aminte ca pe aici e mai populara varianta ‘Fiat iustita et pereat mundus’, evident cu traducerea echivalenta: ‘Faca-se dreptate chiar de ar fi sa vina sfarsitul lumii’.

Cum de cativa ani incoace Google functioneaza chiar bine am vrut sa vad ce mai poate fi gasit pe aceasi tema prin cotloanele netului.

Surpriza…

Cica varianta cu sfarsitul lumii nu provine din Antichitate – dupa cum ar sugera limba in care este formulata – ci a fost “Deviza lui Ferdinand I de Habsburg (1563–1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei (1526), împărat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul”.

Si mai interesant este insa faptul ca Immanuel Kant a folosit o varianta a acestei expresii, pe care a ‘tradus-o’ intr-un mod mult mai folositor pentru oricine este preocupat cu adevarat de problema asta:

“The true but somewhat boastful sentence which has become proverbial, Fiat iustitia, pereat mundus (“Let justice reign even if all the rascals in the world should perish from it”), is a stout principle of right which cuts asunder the whole tissue of artifice or force. But it should not be misunderstood as a permission to use one’s own right with extreme rigor (which would conflict with ethical duty); it should be understood as the obligation of those in power not to limit or to extend anyone’s right through sympathy or disfavor.”

Am dat citatul in engleza pentru ca nu stiu daca voi fi in stare sa traduc suficient de bine si ‘spiritul’ spuselor lui Kant. Voi incerca totusi:

“Expresia ‘Fiat justitia, pereat mundus’ (faca-se dreptate chiar daca ar fi sa piara toate canaliile din cauza asta), adevarata cu toate ca are in ea destula fanfaronada, exprima un puternic principiu de drept si dezvaluie realitatea din spatele cortinei alcatuita din farsa si agresivitate. Mare grija totusi, ea nu trebuie inteleasa ca un indemn catre utilizarea unui drept pana la ultima sa consecinta (acest lucru ar intra in conflict cu ideea de datorie etica) ci ca obligatie a celor de la putere ca acestia sa imparta dreptatea in mod egal, fara sa tina cont de simpatiile sau antipatiile lor.”

Kant nu se osteneste sa mentioneze explicit si ce se va intampla cu cei care nu ii respecta sfaturile.
Sa-i fi considerat oare, in mod implict, ‘canalii’?

Pana la urma chiar si cei mai idealisti dintre noi sunt de acord ca idea de justitie a pornit tocmai de la viata de zi cu zi. In care ne-am convins, cu totii, ca nici o colectivitate umana nu functioneaza cu adevarat bine atata vreme cat membrii ei, toti membrii ei, nu se se simt in largul lor.

Atunci cand unii incep sa fure ceilalti incep sa isi piarda increderea in semenii lor. Relatiile dintre membrii societatii se deterioreaza foarte mult, ba chiar ajung sa se blocheze.
Atunci cand unii incep sa se foloseasca de forta pentru a-si impune punctul de vedere – de la talharie pana la dictatura armata – indivizii obisnuiti, indiferent de tabara din care se intampla sa faca fata, sufera o serie de transformari care, insumate, conduc la o degradare marcata a intregii societati. A se vedea soarta comunitatilor de pirati, a societatilor dominate de Mafie sau a dictaturilor – de orice coloratura.

Daca stam bine sa ne gandim, balanta justitiei nu cantareste doar meritele relative ale celor doua parti supuse actului de judecata ci si efectele produse asupra intregii comunitati  de insusi modul in care este administrata functionarea justitie.
Este foarte important ca o sentinta sa fie justa dar este cel putin la fel de important ca respectiva sentinta sa fie adoptata mergand pe ‘drumuri drepte’ si nu ‘luand-o pe scurtatura’.

Principiul cu ‘mai bine sa scape 99 de vinovati decat sa fie pedepsit pe nedrept un singur nevinovat’ nu are ca scop protejarea vinovatilor ci pe membrii de rand ai societatii, vinovati si nevinovati laolalta.
Respectarea stricta a acestui principiu convinge foarte repede populatia de corectitudinea sistemului judiciar si conduce la cresterea rapida a coeziunii sociale si a cooperarii dintre oamenii ‘obisnuiti’ si ‘oamenii legii’.Iar pentru ca acest principiu sa fie respectat nu este nevoie sa fie ‘lasat sa scape’ nici macar unul dintre cei 99 ci doar ca fiecare condamnare sa fie facuta abia dupa ce au fost administrate probe suficiente pentru a spulbera si orice urma de indoiala cu privire la vinovatia acuzatului. Nu este de ajuns ca o sentinta sa satisfaca ethosul colectiv de la un moment dat. Acesta se poate schimba foarte repede insa soarta unui om nu poate fi data inapoi, ca ceasul.

Dupa cum nici cerurile nu mai pot fi urcate la locul lor, dupa ce ne vor fi cazut in cap.
Si daca mai continuam asa… nu mai dureaza mult.

Tags , , , , , , ,
Categories cadre mentale, Justitie, politica
« Older Entries
Newer Entries »