Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor. Vorbă din bătrâni
Puteți pune în locul Elenei Lasconi orice alt candidat. Orice alt candidat care a pretins că el va „câștiga alegerile”. Apoi întrebați-l care este scopul unor alegeri. Democratice…
Avem de a face cu vre-un concurs? E un premiu pe undeva? Sau suntem în situația în care un grup de oameni, o națiune, încearcă să determine care dintre candidații care s-au oferit este cel mai potrivit pentru postul devenit vacant?
Pentru a mă face mai bine înțeles voi sublinia cuvintele cheie:
„postul care a devenit vacant”
„Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este o vorbă foarte înțeleaptă. Vine din bătrâni și descrie perfect realitatea. Realitatea de atunci! Realitatea de pe vremea când lumea era condusă de ‘stăpâni’.
De ‘stăpâni’ care se băteau între ei pentru putere. Care stăpâneau pentru o vreme. Până când greșelile făcute se adunau atât de multe încât domnia lor, a fiecăruia dintre ei, se prăbușea. Foarte rar de la sine, cel mai des sub loviturile unui pretendent. Pretendent care pretindea că el se va purta mai bine cu poporul. Care popor, exasperat de greșelile precedentului, cădea pradă promisiunilor noului pretendent. Care popor, în foarte scurtă vreme, constata că și noul stăpân – odată ajuns la putere – se comporta cam la fel ca precedentul. De unde și vorba din bătrâni…
De la o vreme încoace, din ce în ce mai multe națiuni au învățat să folosească altă metodă de a scăpa de conducătorii nepricepuți. Democrația. Dacă pe vremea ‘stăpânilor’ oamenii așteptau până le ajungea cuțitul la os înainte de a pune de o revoluție – sau măcar de o schimbare de natură dinastică – în democrație treaba e mai simplă. Din când în când, cei de la putere se dau jos de pe scaune – singuri – iar poporul își alege din nou conducătorii. Mult mai simplu decât să pui de o răzmeriță…
Poporul e mai liniștit. Știe că, măcar din când în când, are și el ceva de spus. Conducătorii sunt și ei liniștiți. Știu că, la un moment dat, pot ieși la pensie. Că nu li se va tăia capul imediat ce vor fi pierdut puterea…
Cu alte cuvinte, alegerile – repet, cele democratice – sunt despre cum să meargă lucrurile mai bine. Despre cum un popor poate să schimbe pe cei care s-au dovedit a fi nu fi fost atât de pricepuți precum au pretins la un moment dat. Sau cărora li s-a urcat între timp puterea la cap…
Alegerile democratice sunt un proces în urma căruia trebuie să câștige poporul. Candidatul ales va avea de muncit, nu va primi vre-un premiu. Va primi ceva abia la sfârșitul mandatului. Și asta doar dacă va face față provocărilor. Va primi respectul oamenilor pe care i-a condus.
Bă, tu ești prost?!? Ne spui să fim de folos unul altuia, să ne respectăm între noi… în timp ce ăștia…
Bunică-mea avea o vorbă. Unde e multă deșteptăciune e și multă prostie… Eram mic, râdeam și eu… ca prostul! Între timp, la cursul de Teoria Deciziei, Cătălin Zamfir ne-a arătat un desen asemănător celui de mai sus. Profesorul de sociologie ne explica, studenților din anul II, cum e cu ce știm și ce nu știm. ‘Cu cât știm mai mult, cu atât limita dintre ce știm și ce nu știm e mai departe de fiecare dintre noi. Cu cât știm mai mult – adică aria din interiorul curbei e mai mare – cu atât perimetrul, adică lungimea gardului, este mai mare. Cu cât perimetrul este mai mare, cu atât fiecare dintre noi intră în contact cu mai mult necunoscut.’
Cu mai multă prostie, ar fi completat bunica mea…
Au trecut vreo 15 ani de atunci. Eu mi-am continuat studiile. De unul singur. Și am ajuns la concluzia că desenul era incomplet. Bine, scopul cursului respectiv era destul de îngust. Până la urmă se adresa unor studenți la început de drum…
X-ul din imagine este fiecare dintre noi, Formele regulate – la atât se rezumă capacitatea mea de a desena – reprezintă lucrurile pe care le știm. Despre care credem că știm, de fapt. După cum se vede cu ochiul liber, între obiectele cunoscute – adică pe care suntem în stare să le recunoaștem cu relativă precizie – sunt spații libere. Locuri despre care știm bine că nu le controlăm dar despre care suntem convinși că putem învăța. Dacă am avea nevoie. Cunoscut și ‘cognoscibil’, împreună, constituie spațiul familiar. Locul unde ne simțim acasă. Dincolo de linia punctată … locuiesc ‘fantomele’. Vedem că e ceva acolo. Măcar în apropierea limitei… Dar nu REcunoaștem. N-am mai văzut, nu prea înțelegem ce vedem, nu ne simțim confortabil. Iar dincolo de fantome…
Așa că da. Este indubitabil că sunt prost. E atâta neștiință prezentă în capul meu încât ….
Tot Cătălin Zamfir ne vorbea despre paradigme. Bine, conceptul a fost furat de Thomas Kuhn din lingvistică și folosit în filozofia științei în loc de Weltanschauung… l-a mai formalizat un pic… Până la urmă este vorba doar despre setul de valori și înțelesuri general acceptate cu ajutorul cărora o anumită comunitate se raportează la lume. La Welt… ‘Se raportează’ adică modul în care recunoaște/numește obiectele familiare și ‘tehnologia’ cu ajutorul căreia studiază spațiul dintre obiectele deja cunoscute. NB. Când spun tehnologie mă refer atât la obiectele tehnologice în sine – microscoape, de exemplu – cât și la normele și instrucțiunile de lucru utilizate în timpul cercetării. De la normele de protecția muncii până la standardele dezvoltate de Karl Popper despre ce e aia știință.
Cum am ajuns la varianta de mai sus a conceptului preluat de la Cătălin Zamfir? Punând cap la cap ce am înțeles din cursul lui Zamfir cu lecturile din Kuhn și Popper. După care am încercat să verific în viața de zi cu zi concluziile teoretice…
Așa am înțeles că fiecare dintre noi – de la măturător/spălător de vase până la Einstein – știm câte ceva. Unii mai multe, alții mai puține… Dar fiecare dintre noi știm suficiente lucruri suficient de bine încât să supraviețuim. Să supraviețuim în context social. Să fim suficient de folositori celorlalți încât aceștia să ne ajute la rândul lor. Fiecare dintre noi știm suficient de mult despre lucrurile pe care le cunoaștem încât să le facem suficient de bine. Suficient de bine încât lucrurile ‘să meargă’. Suficient de mult încât să-i putem învăța și pe ceilalți la nevoie. Iar acest fenomen – societatea merge ‘înainte’ – indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu de contribuția fiecăruia dintre noi!
Ce înseamnă ‘înainte’, unde-o să ajungem și de ce am folosit apostroafele?
M-am lungit destul, astăzi e duminică, s-a făcut ora prâzului…
„Lumea veche e pe moarte, lumea nouă e în chinurile facerii… acum este vremea monștrilor!”
Postarea precedentă a avut ca pretext „corectitudinea politică”. Ceva născocit din nevoia de a recalibra comunicarea. Inventatorul corectitudinii politice – și promotorii ei din vremea aia – atrăgeau atenția asupra faptului că nu e bine să-i jignești pe cei cărora te adresezi. Pentru simplul motiv că odată jigniți, aceștia vor înceta să mai asculte ce vrei/încerci să spui. Și vor auzi doar ce cred ei că spui. Adică vor auzi doar ceea ce consideră ei că e jignitor. Și vor ignora, pur și simplu, orice altceva. Între timp, adică de ceva vreme încoace, ‘corectitudinea politică’ a devenit o armă. Un bici retoric în mâna celor care vânează chestii cu care pot să nu fie de acord.
Explicam atunci – poate mai pe ocolite – că mesajul transmis de Mândruță – semi-jignitor și destul de inexact, până la urmă – era, totuși, demn de a fi luat în considerare. Prea mulți copiii au fost, și continuă să fie, aduși pe lume ÎN CONDIȚII CARE LASĂ DE DORIT.
Mândruță se referea la perioada de acum 30-40-50 de ani. Avea dreptate în sensul că foarte mulți dintre părinții din epocă lucrau, amîndoi, în schimburi. Că bunicii erau departe. Că profesorii erau extenuați. Având foarte mulți elevi în fiecare clasă și predând atât dimineața cât și după-amiaza. Copiii aceia au crescut „cu cheia de gât”. Aproape de unii singuri…
‘Astea erau condițiile. Ce erau să facă bieții oameni? Să nu mai facă copiii?!? Unde mai pui că avortul fusese interzis iar alte forme de contracepție erau aproape imposibil de găsit…’
Am spus eu că a fost vina părinților? Am spus eu că a fost vina cuiva? Eu doar am punctat niște realități… o situație în care au apărut niște consecințe. Și acum am să scot în evidență inexactitatea care a produs neînțelegerea:
Regimul comunist făcea vreo protecție socială?!? Pe ce lume a trăit omul ăsta înainte de 1989? Dacă toate mergeau atât de bine, de ce ne-am mai supărat pe dictator?!?
Și uite-așa ajungem la fondul problemei…
Se tot vântură prin spațiul public ideea că „educația”. Că prea mulți dintre contemporanii noștri suferă de prea puțină educație. Că prea mulți dintre oameni – în afară de cei care spun lucrul acesta, bineînțeles – sunt prea puțin educați.
Iarăși o afirmație cât se poate de incorectă din punct de vedere politic. Adică (semi)jignitoare. Și fundamental inexactă. În sensul că oricât de multă ‘educație’ ar fi răspâdită în populație, oricum unii vor fi mai (puțin) educați decât alții. Doar că, de data asta, nu se ofuschează nimeni!
Needucații știu lucrul ăsta. Unii regretă, alții sunt chiar mândri… dar nici unul dintre ei nu se apucă să conteste un adevăr. Și educații știu acest lucru. Iar mare parte dintre ei dau vina pe needucați. ‘De ce nu s-au dus la școală?’. Ingnorând cu dezinvoltură faptul că e treaba educaților să-i educe pe restul… Pentru că educații au, cel puțin teoretic, o ‘înțelegere superioară a realității’… Și, mai ales, pentru că educații sunt cei care ar trebui să înțeleagă mai ușor că o populație mai educată are mai multe șanse la fericire decât una mai puțin educată.
Până la urmă, educația este un proces! Un drum mai degrabă decât o destinație. Drumul parcurs de informația care este trecută de la o generație la alta…
Iar drumul acesta are doua benzi. Pe una dintre ele circulă informația ‘brută’. Genul de lucruri pe care le înveți la școală. Sau la cursurile de calificare. Pe cealaltă bandă circulă ‘moravurile’! „Cei șapte ani de-acasă”, diferența dintre bine și rău, „cine astăzi fur-un ou, mâine o să fure-un bou”, „bătaia e ruptă din rai”, „locul femeii e la cratiță”, „capul plecat, nimeni nu-l taie”…
Educația, ca toate drumurile, are și niște etape. Una dintre acele etape este cea pe care o depășesc cei care înțeleg un lucru destul de simplu. Dar pe care nu-l mai predă nimeni. Un lucru pe care trebuie să-l înțelegem singuri.
„Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste…””.
‘Bine, și…?!?’
‘Omul care stăpânește’… Păi care e prima grijă a stăpânului? Să exploateze, fără nerușinare, sau să aibă grijă? Pentru simplul motiv că dacă faci ciorbă din gâsca cu ouă de aur …. ‘Om după chipul Nostru’… Păi dacă toți suntem făcuți după chipul Lui, asta nu înseamnă că ar trebui să ne respectăm unii pe ceilalți? Ca frați ce suntem? Ca frați care împărțim aceiași scânteie de divinitate?
‘Asta e marea ta descoperire? Un citat din Biblie?!? Parcă te dădeai agnostic?…’
Descoperirea mea e secretul lui Polichinelle. Toată lumea ‘educată’ e la curent cu faptul că toți, noi toți, vedem lumea printr-un ‘filtru ideologic’. Prin filtrul convingerilor pe care le avem deja. Că de prea multe ori vedem doar lucrurile care confirmă convingerile pe care le avem deja și ne chinuim să ignorăm tot ce nu ne convine. Ei bine, eu cred ca a venit momentul să mai înțelegem odată că de unii singuri – adică fiecare ‘în banca lui’ – suntem o pradă sigură. Pentru orice gașcă de jmecheri. Că putem supraviețui doar împreună!
Că singurul plan rezonabil de viață se bazează pe a fi de folos. Cu cât ești mai folositor celorlalți, cu atăt mai abitir vor avea aceștia grijă de tine. Și că te simți cu adevărat fericit doar atunci când faci ceva bine, Restul… e ca un drog. Fericirea de dragul fericirii poate fi obținută foarte simplu. Cu ajutorul a diverse instrumente deja inventate. Fiecare după gustul lui. Doar că, la sfârșit, gustul devine amar…
De exemplu, cei care își găsesc fericirea găsind câte ceva de criticat în fiecare spunere care se întâmplă în prezența lor sunt tot timpul în al nouălea cer. Folosind corectitudinea politică este posibil să întorci pe dos aproape orice spunere… spre fericirea îndemânaticului care se bucură de fiecare dată când mai pune pe câte cineva cu botul pe labe… Doar că în foarte scurt timp respectivul se va trezi singur. Iar societatea care permite, sau chiar încurajează, o astfel de instrumentalizare a limbajului va deveni un loc al pierzaniei. Unde comunicarea se transformă în confruntare, informația devine armă, individul se desprinde de organismul social… și, precum bobul de grâu căzut pe piatră, ajunge să se usuce la soare. Asta în timp ce societatea atomizată devine pleavă în bătaia vântului…
M-am lungit cam mult? Închei imediat. Ne dorim să fim fericiți. După ce gustăm sentimentul, e firesc să vrem mai mult. Unii spun că fericirea este absența suferinței. Alții spun că fericirea apare atunci când îți atingi scopurile. În realitate, suferința încetează cu adevărat abia după ce nu mai poate fi simțită. Iar scopurile ies la iveală precum ciupercile după ploaie. Cum te apropii de unul dintre ele, cum mai apar două în spatele lui. Așa că… poate ar fi mai înțelept să ne bucurăm de fiecare dintre reușitele noastre, să avem ca scop principal să ne ajutăm unul pe celălalt și să ne păzim spatele. Spatele nostru! Dacă înțelegeți ce vreau să spun…
Una dintre marotele vânturate de ‘suveraniști’ este ‘corectitudinea politică’.
Modul în care sunt întoarse pe toate părțile spusele unora și altora. După care sunt lăsate să cadă exact pe partea care ‘dă cel mai bine’. Care are efectul scontat. Scontat de ‘analistul’ care caută ‘sensuri ascunse’. Publicistul care vânează rating…
Corectitudinea politică… O chestie care a început bine și a sfârșit prin a deveni o bâtă. Un bici retoric folosit chiar împotriva celor care au inventat-o.
Cam așa și aici. Avem de a face cu o realitate. Cu 40-60 de ani în urmă, foarte mulți oameni care nu aveau ‘posibilități’ au făcut foarte mulți copii. Care copii, statistic vorbind, nu au avut suficiente oportunități ‘de dezvoltare personală’. Părinții n-aveau timp să-i crească. Amândoi lucrau în schimburi. Și oricum se simțeau dezrădăcinați. Tocmai fuseseră aduși de la țară și încercau să se adapteze noilor realități sociale. Bunicii erau departe. Nu numai geografic… Fiecare era pe cont propriu. Nu doar copiii! Mai ales ca nici din partea profesorilor nu putea să vină prea mult ajutor. 40 de elevi în fiecare clasă. Ore dimineată și seara. Copiii profesorilor cereau și ei atenție… Generațiile ‘cu cheia la gât’. Unii au ajuns bine. Alții au ajuns să culeagă căpșuni în Spania. Pentru că aici nu mai aveau loc. „Noi muncim, nu gândim!”
Și acum ne mirăm? Că unii se duc după fentă? Că alții analizează după cum le cade lor bine?
OK. Mândruță n-a pus foarte bine problema. De fapt a cam dat-o cu oiștea-n gard… Dar asta e realitatea. Și astea sunt consecințele!
Ne uităm și noi la cum ne înghite pădurea? În loc să analizăm copac cu copac? În speranța că ce?!?
La mai puțin de 6 luni de la schimbarea de regim, România a reconfirmat un fost membru al CC. CC al PCR. După încă 35 de ani, unii dintre noi se gândesc să re-aducă la putere Garda de Fier!
Tot tămbălăul asta m-a făcut să mă aplec puțin asupra ideii de cauzalitate.
Logica ne învață că orice lucru are nevoie de o cauză. Tot logica ne învață că nu prea are logică să preferi o babă care descântă de deochi în loc să te duci la medicul din sat. Chiar dacă tipul nu prea știe meserie, e șpăgar și singurul lucru la care se pricepe e să-ți dea o trimitere. Așa prost și șpăgar cum e doctorul ăsta, prin intermediul lui ai posibilitatea să fii ajutat. La un spital ca lumea. Dacă chiar te duci la baba aia… o să mori cu zile!
Cauza este un concept. Azi dimineață am ascultat mierlele cântând. Cu nevasta în brațe, sub pătură și cu geamul deschis. Mierlele nu au nevoie de o cauză! Ele cântă firesc. Noi încercăm să determinăm, în mod științific, motivul pentru care cântă mierlele. Pentru că vrem să înțelegem. De ce cântă mierlele și orice alt lucru care se întâmplă în prezența noastră!
Tot încercând să înțelegem, am început să aflăm că sunt mai multe. Mai multe niveluri de cauzalitate.
Un nivel de suport. Fără de care nu se poate. Nivelul la care se întâmplă lucrurile. Factorul declanșator.
O plantă crește în pământ. Dintr-o sămânță. Pusă acolo de cineva sau pur și simplu adusă de vânt. Care sămânță a răsărit după ce suficient de multă apă a ajuns să o ude. Din ploaie, din irigație…
Din ce cauză crește planta?
Din ce cauză au ajuns atât de mulți dintre noi să regrete comunismul? Să fie dispuși să voteze un admirator al lui Putin? Ce logică are să te declari admirator al lui Putin și în același timp să spui ca „legionarii au făcut și lucruri bune”?
Revenim la metafora cu planta care crește din sol.
Marea majoritate a oamenilor sunt nemulțumiți. De diverse lucruri. Aproape toți cetățenii acestei țări și-au pierdut încrederea în clasa politică. Și în mare parte dintre instituțiile statului. Această nemulțumire/neîncredere a fost identificată ca oportunitate de către diverși oportuniști. Transformată în frustrare cu ajutorul social-media. Și exploatată în scop de divide et impera!
Cum a fost posibil? Ce au făcut organele statului? De ce au dormit intelectualii noștri?
Nici măcar eu nu le știu pe toate… În orice caz, nu suntem singurii care pățim același lucru! Fenomenul are dimensiunea unei pandemii. Cert este că la noi avem de a face cu a treia iterație.
Unirea cea Mică, de pe vremea lui Cuza, a produs un mic salt înainte. România s-a conectat într-o oarecare măsură la circuitele economice europene. Războiul de Independență. Începutul industrializării, câteva căi ferate. Câteva scandaluri de corupție, Răscoala de la 1907… Unirea cea Mare, de pe vremea Bratienilor, a coincis cu al doilea salt înainte. Industrializare serioasă, agricultură, relevanță diplomatică – vezi Titulescu. Noi scandaluri de corupție, detronarea și revenirea lui Carol al II-lea. Garda de Fier și Antonescu urmate de 45 ani infernali sub dominație comunistă. Revenirea la normalitate a fost începutul celui de al treilea salt înainte. Racordarea la Europa și la restul lumii. Ne-am apropiat semnificativ de nivelul mediu din Europa și suntem mult deasupra nivelului mediu dacă luăm în considerare restul planetei. Și iar încercăm să ne dăm singuri foc la valiză… spre bucuria celor care abia așteaptă să ne fure cu totul!
Spuneam mai devreme că doar noi, oamenii, avem nevoie de cauze. Că am inventat conceptul de cauză în drumul nostru către înțelegere. Că lucrurile decurg firesc, atâta vreme cât nu ne băgăm noi coada! Atâta vreme cât nu inventăm noi tot felul de giumbușlucuri cu care ne rupem singuri picioarele.
Înțelegem odată chestia asta? Că noi suntem cauzele?
Că noi suntem cei care facem și dregem? După care tot noi suntem cei care tragem consecințele?
Treceam prin fața televizorului când o doamnă destul de tânără tocmai rostea, de la tribuna Parlamentului, cuvintele de sub titlu.
– Are dreptate. Cine e? – O FSN-istă. – Aha. Și atunci? Dacă sunt conștienți de chestia asta, de ce îl mai țin în fruntea lor? Și în fruntea guvernului? După toate ce le-a făcut, inclusiv „aroganța” cu Nordis-ul?!? – Ești infantil! Ăștia cu moțiunea de cenzură sunt dușmănoși iar tu ești infantil! – Ce vrei să spui cu chestia asta? – O ducem mai bine acum decât cu 10 ani în urmă? Cu 30 de ani în urmă? Da. PSD-ul a fost la putere, direct sau indirect, aproape toată perioada asta? Da! Și voi nu le recunoașteți meritele! – Eu unul recunosc că o ducem mai bine acum decât pe vremea lui Ceaușescu. Asta e la mintea cocoșului! – Și atunci? – Și atunci ce? Cei care votează Georgescu și AUR sunt și ei conștienți – cei mai mulți dintre ei – de chestia asta. Doar că sunt extrem de exasperați. În ăștia 35 de ani, toți cei care s-au perindat pe la putere au furat! Au furat prea mult. Și sunt încă la putere! În momentul ăsta, reprezentantul celor care se agață de scaun este Ciolacu. Tu poți să recunoști chestia asta? Sau e mai simplu pentru tine să mă consideri pe mine „infantil”?!?
Situația de acum seamănă destul de bine cu cea dintre cele doua războaie mondiale. Germania lui Dolfi își lingea rănile produse de inepțiile din tratatul de la Versailles. Rusia lui Putin își linge rănile pe care și le-a făcut singură în timpul încercării avortate de a trece la democrație.
Dolfi și Putin s-au folosit de ‘oportunitățile’ pe care le-au identificat, au confiscat puterea și s-au permanentizat la butoane.
După cum foarte bine știm, gestionarea unei ‘împărății’ seamănă cu mersul pe bicicletă. E mai ușor să pornești decât să te oprești. Între timp, n-ai voie să te oprești. Trebuie să te războiești tot timpul cu cineva!
Europa din vremea lui Dolfi – de voie, de nevoie și mai târziu decât ar fi fost cazul – s-a hotărât totuși să lupte. Să răspundă în mod adecvat și sustenabil pe termen lung agresiunii la care a fost supusă. De către Dolfi. Ucraina din vremea lui Putin a pierdut și ea ceva vreme dar a reușit totuși să se mobilizeze. Chiar dacă mai târziu și nu chiar cu toată inima. Vezi corupția care diminuează ‘capacitatea de efort’.
Dându-și seama că ar rămâne singură, America lui Roosevelt s-a apucat până la urmă să ajute Europa. Inclusiv Rusia. Dându-și seama că vine la rând, bucată cu bucată, Europa de acum s-a mobilizat până la urmă să ajute Ucraina. Chiar dacă mai târziu și nu foarte entuziast.
Mai sunt câteva lucruri trecute de multe ori cu vederea.
Capitalurile americane investite în Germania dintre cele două războaie mondiale. Capitalurile ‘nord-atlantice’ investite în Rusia. Interesele Chinei. Care destabilizează scena într-un fel oarecum echivalent cu ceea ce a făcut Japonia imperială în acea perioadă din secolul trecut. America lui Trump este în altă epocă evolutivă față de America lui Roosevelt.
La fel de puțin evident e și faptul că Europa – împreună – este, încă, cel mai mare și mai puternic agent economic și social. Și că ar putea strivi oricând Rusia, dacă aceasta nu ar avea arsenalul ei nuclear.
Principalele piedici aflate acum în fața Europenilor sunt “urletele” despre care vorbea Radu Hossu. Fake-urile destinate să ne tulbure percepția și să ne întunece judecata.
Principalul lucru pe care îl ignorăm este faptul că Rusia este mult mai aproape de Europa decât de China. Geografic, cultural, social… Al doilea lucru pe care alegem să-l ignorăm este că America, chiar dacă europeană la origine, este la ‘pubertate’. Își pune la îndoială tradițiile.
În mod firesc, ca toate regimurile autocratice, dominația lui Putin asupra Rusiei se va încheia. La un moment dat, într-un fel sau altul. Chiar dacă Putin va reuși să numească un succesor și să-i consolideze puterea. Toate regimurile cu administrație centralizată se prăbușesc datorită selecției negative. Posturile de decizie sunt acaparate de yes-mani, ceea ce produce anchilozarea sistemului. Care devine incapabil să mai facă față!
Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să învățăm de la Putin. Acesta își pune minionii să ne învrăjbească. Să ne facă să ne certăm între noi. Să ne exaspereze atât de tare încât să nu mai fim în stare să vedem realitatea.
Noi ar trebui să facem exact invers. Să găsim o cale prin care să transmitem lumii – și în special poporului Rus – un mesaj coerent. Accentul trebuie să fie pus pe coerență! Puterea inspiră frică în timp ce coerența inspiră respect. Iar noi avem nevoie să fim respectați! În felul acesta, doar în felul acesta, vom reuși să le transmitem Rușilor că împreună ne va fi mai bine.
Nouă chiar mai bine decât ne e acum, lor mult mai bine decât le este fiind la dispoziția lui Putin.
Aceiași coerență ne va ajuta în procesul de refacere a relației cu Statele Unite.
Singura cale prin care putem transmite un mesaj coerent, este să ne comportăm coerent. Să spunem lucrurilor pe nume și să facem ce este de făcut!
Au fost odată ca niciodată doi frați. Vitregi. Bine, nu e foarte clar cât de vitregi sunt, cert este că toată viața lor – acum au împlinit 35 – s-au certat ca chiorii. Bine, la început au fost mai mulți… acum au rămas doar doi… Pe ce se ceartă? Pe ce se ceartă frații de obicei… pe bani!
Au găsit o sursă de bani – două, de fapt, dar legate între ele – și nu prea știu cum să o împartă.
O vreme au supt pe rând. Când unul, când altul. Acum, din cauze obiective, sug amândoi odată!
A, nu… asta nu înseamnă că s-au împăcat… Doar și-au dat arama pe față!
Înțelegerea era așa: Cel care avea controlul sursei de bani, avea obligația să facă lucruri cu banii ăia. Să păstreze o parte pentru el, normal, nu?, dar grosul ar fi trebuit folosit pentru altceva. Pentru lucrurile care chiar trebuiau făcute.
Cel care ar fi trebuit să verifice chestia asta – modul în care sunt cheltuiți banii – a cam dormit în cizme. Altă poveste lungă. Cert este că, după o vreme, ‘adormitul’ dădea semne că urma să se trezească.
Prima măsură luată de cei doi frați a fost să se ia de mână. Ca să controleze mai bine banii ăia. Și au început – de voie, de nevoie – să facă câte ceva din cele promise deja de mult.
Problema lor, a celor doi frați, e că fraierul care trebuia să-i controleze s-a trezit de câteva luni. Bine, nu de tot… Deocamdată e cam grogy… De ce s-a trezit fraierul?
Pentru că rahatul puțea deja prea tare de sub covorul sub care era acuns.
‘Păi dacă controlorul e cât de cât treaz și ‘icebergul’ a devenit deja evident, care mai e problema? De ce mai sunt cei doi frați la butoane?’
Pentru că frații și-au pregătit terenul. Și pentru că și-a băgat și dracu’ coada în toată treaba asta…
După cum v-am spus deja, la început au fost mai mulți frați în cursă. Cei mai mulți au abandonat pe parcurs. Și i-au lăsat pe ăștia doi să se bată între ei. Acuma, când rahatul a ajuns cât casa, cuțitul a ajuns la os iar fraierul e pe cale să se trezească și ceară socoteală, o parte dintre cei care abandonaseră s-au reactivat.
‘Bine, dar ce ce treabă are dracu’ în toată povestea asta?!? Tot ce povestești tu e cât se poate de normal. Așa funcționează democrația. La un moment dat, oamenii se trezesc. Și cer socoteală celor aflați la putere…’
Păi da, asta dacă nu cumva are și ‘dracu’ ‘ vre-un interes în toată chestia asta… Care drac, atunci când vrea să surpe pe cineva, nu dă cu paru’… Își bagă coada! În cazul ăsta, dracu’ și-a adus aminte de, și l-a reactivat, pe unul dintre frații care abandonaseră. Care părea că abandonase… A pompat resurse în el și l-a scos în față! Bine, după cum arată situația la teren, dracu’ nu s-a așteptat să aibă atât de mult succes! În scenariul original, reactivatul ar fi urmat doar să bage zâzanie între cei doi frați principali. Să clatine puțin barca. S-o încetinească. Să-i mai ofere dracului puțin loc de manevră.
Și, mai ales, să arunce un văl pe ochii adormitului. Să-l legene la loc. Să-l zăpăcească de cap. Poate doar-doar nu s-ar trezi de tot…
În situația asta, dracu’ joacă la două capete. La două capete din trei! Dacă rămân cei doi frați, se perpetuează situația cu ‘boală lungă, moarte sigură’. Dacă ajunge la putere cel reactivat de ucigă-l toaca, dracu’ își vede prada cu un pas mai aproape de porțile iadului. Toată chestia – pentru dracu’ dar și pentru cei doi frați – e ca adormitul să nu cumva să se trezească de tot.
Astea două tabere, dracu’ și cei doi frați, sunt în situația „fă-te frate cu dracu’ până treci puntea.”
Adormitul ar face bine să se trezească odată. Cei doi frați ar trebui să se întrebe dacă chiar vor să fie singuri cu dracu’ de partea cealaltă a punții.
Dracu’ și reactivatul nu prea au ce învăța din toate astea. Așa le sunt lor firile. Dar adormitul si cei doi frați ar fi bine să înțeleagă de unde li se trage. Să înțeleagă odată că toate furăciunile alea – făcute de frați și îngăduite, prin neglijență, de către adormit – ajung să se răzbune la un moment dat. Că tocmai furăciunile alea au fost crăpătura prin care și-a bagat dracu’ coada…
Întrebarea e „cine reușește să le spună ăstora că dacă se mai ceartă mult între ei, dacă își mai spun unul altuia ‘prostule’ în loc să-și asculte unul altuia păsurile, îi ia mama dracului?” Pe toți! Înainte de a se termina PNRR-ul…
Problema cea mare a cogniției nu e aflarea adevărului. Digerarea lui, pe de altă parte…. Auzită aseară la televizor în timp ce dormitam pe canapea
Se plâng unii că IA este folosită în mod abuziv. IA fiind o clasă de aplicații pe calculator. Care aplicații pot fi folosite, printre altele, pentru generarea de mesaje. Pentru generarea extrem de facilă a unor mesaje care par credibile unor ‘ținte’ alese special. Care mesaje ar putea fi generate și altfel dar la costuri prohibitive.
Înainte de a intra în fondul problemei, vă propun să urmărim împreună un clip. Sau măcar să vă uitați la captura de ecran.
Nu reușesc să-mi dau seama dacă nu cumva și clipul ăsta o fi fost făcut tot de regizorul Inteligență Artificială după un scenariu scris de Marketerul fără Suflet! Dacă a fost jucat de oameni reali…
Problema pe care o văd eu aici este de natura ‘incrementală’. Este ușor să cobori, treaptă cu treaptă, dar este mult mai greu să urci la loc! Dacă acceptăm clipuri din astea ca fiind ‘licențe poetice’ care încearcă în mod legitim să convingă consumatorul să aleagă un anumit produs… de ce ne mai mirăm atunci când ajungem să fim confruntați cu situații de genul:
Înțeleg foarte bine cum e asta cu ‘încărcatul’. Mai ales atunci când situația pare a fi nerezolvabilă. Fără ieșire… Doar că plânsul, mai ales cel către cineva, nu rezolvă mare lucru! Doar scade puțin tensiunea. Presiunea din sufletul plângăciosului! Are plânsul vreo influență asupra problemei care a generat tensiunea?
Doar dacă persoana căreia îi sunt adresate hohotele se apucă să rezolve problema…
Deci mesajul ar trebui adresat persoanei care este parte a conflictului!
Sau poate că plânsul este, de fapt, un strigăt de ajutor… Un mesaj adresat persoanei percepute ca fiind cea care poate rezolva problema, chiar daca nu este ea cea care a generat propblema!
Dar ce te faci cu plângăcioșii profesioniști? Cu cei care se plâng despre orice, din orice poziție? Cu oamenii care nu se pot bucura de viață tocmai pentru că au ochi doar pentru ‘probleme’? Cu oamenii care se plâng atât de mult încât cei din jurul lor nu mai știu când să-i ia în serios și când să ignore semnalele transmise?
Aici lucrurile se complică rău de tot. Mai ales atunci când sunt diferențe de opinii între cei care se plâng, în sufletul cărora apare și se acumulează tensiunea, și destinatarii mesajelor. Care văd lucrurile diferit și/sau care au găsit metode pentru a se debarasa de/ignora acea tensiune.
Până la urmă, fiecare situație trebuie analizată în mod individual. Nu există rețete.
Există totuși o experiență. Un set de întâmplări prin care am trecut fiecare dintre noi. Experiența mea îmi sugerează că cel mai bine, pentru mine, este să încerc să rezolv problema. Singur sau împreună cu cine poate să mă ajute. Dacă nu pot, atunci o ignor. Nu are rost să bag în seamă – adică să mă încarc cu – ceva ce nu poate fi rezolvat. Pun, în măsura în care sunt în stare, tensiunea la pământ. Fără ca ea să treacă prin corpul meu. Pentru că altfel n-am făcut nimic! Mă uzez degeaba și nimeni nu are nimic de câștigat din chestia asta.
– Și nu te plângi niciodată?
Când nu mai pot, plâng. Plâng în loc să mă plâng. Plânsul, de unul singur sau în compania cuiva, e o foarte bună metodă de a pune tensiunea la pământ. De a o descărca. De a o descărca fără a o arunca în cârca altcuiva… Aici e marea diferență între a plânge și a te plânge. Atunci când te plângi doar muți tensiunea aia dintr-un loc în altul. Mai bine o lași să se acumuleze în tine până când te mobilizează să faci ceva pe chestia aia!
Nota Bene. A te plânge are foarte mult de a face cu modul în care pui problema. Este o mare diferență între „ajută-mă să fac ceva pe tema asta” și „vai, nu mai știu ce să mă fac cu chestia asta”. Cel puțin pentru unii oameni. Plângăcioșilor li se pare o metodă firească de adresare. Care cică nu face altceva decât să sublinieze importanța problemei pentru cel care inițiază conversația. Ceilalți găsesc modul acesta de adresare ca fiind extrem de neplăcut. De agresiv chiar.
O situație foarte greu de rezolvat apare atunci când un plângăcios reușește să agaseze un alt plângăcios. Niciunul dintre ei vrând să accepte că modul lor de a privi lumea, atenția lor pentru ‘detalii’, a fost ‘spațiul psihologic’ în interiorul căruia fiecare dintre ei și-a adus aportul la crearea tensiunii care băltește între ei.
Nota Bene 2. Unii oameni se plâng, pe umerii unora care nu pot face nimic în situațiile respective, ca și cum ar face-o la ‘terapist’. Ca/în loc de o sesiune de psihoterapie. Doar că de la un civil, oricât de binevoitor, nu vei primi mare lucru. Poate să-ți confirme că ai dreptate sau să-ți spună că te apropii de nebunie. Indiferent de nuanțele pe care civilul le va introduce în răspunsul său, plângăciosul este atât de pornit încât nu mai vede nuanțele. Odată pornit pe calea asta, plângăciosul mai vede doar în alb și negru. Cu mine sau împotriva mea. Partea pe care am uitat să o mentionez este că de fiecare dată când te plângi îți accentuezi tendința plângăcioasă. Iar de fiecare dată când te plângi cu privire la ceva anume retrăiești experiența. Mai produci și mai acumulezi încă niște tensiune pe chestia aia!
nicichiarasa 