Nu-i asa ca auziti foarte des expresia asta? ‘Oarecum’ peiorativa?

Fix acum 51 de ani, Peter L. Berger si Thomas Luckman publicau “Construirea Sociala a Realitatii“.

Simplificand la maxim, se poate spune ca cei doi ne explica cat de profund modificam noi realitatea care ne inconjoara – si in care traim, prin simplul fapt ca discutam intre noi despre aceasta realitate.

La o a doua lectura, vom intelege si cat de determinant este modul in care purtam aceasta discutie.

Pentru inceput, avem nevoie sa sesizam diferenta dintre limbajul diplomatic si cel uzual.

Cel uzual fiind cel pe care il utilizam in mod normal. Adica cel care nu are nevoie de ‘traducere’. Cel cu ajutorul caruia spunem ‘verde-n fata’ ce avem pe inima.

Spre deosebire de limbajul uzual – adica cel explicit prin excelenta, limbajul diplomatic are mai degraba menirea de a pastra deschis canalul de comunicatie. Și abia în secundar pe aceea de a preciza o anumita pozitie.

Cele doua limbaje sunt atat de diferite datorita circumstantelor in care au evoluat.

Cel uzual este folosit de catre interlocutori familiari unul cu celalalt. Atat de familiari incat dau exact aceiasi conotatie cuvintelor folosite, stiu foarte bine ce parere au unul despre celalalt si, cel mai important, stiu cu totii ca relatia dintre ei va continua aproape indiferent de rezultatul episodului de comunicare in timpul caruia este folosit respectivul tip de limbaj.

Ei bine, aproape toti dintre noi – indiferent de nivelul de educatie, stim – chiar inconstient, sa ‘schimbam foaia’ atunci cand macar una dintre conditiile de mai sus nu mai sunt indeplinite.
Indiferent de cat de familiari suntem cu interlocutorii nostri, incercam sa dregem busuiocul atunci cand sesizam ca celalalt chiar s-a bășicat. Iar primul lucru pe care îl facem în astfel de situații este să vorbim ‘frumos’.
Ca să nu mai spun despre cât de grijuliu vorbim cu o persoană ‘de rang superior’! Asta în special atunci când soarta noastră depinde de decizia ce urmează să fie luată de acea persoană în urma dialogului pe care îl purtăm. Și câtă grijă avem ca în timpul acestui dialog să transmitem informația pe care intenționăm să o aducem la cunoștința interlocutorului nostru…. dar mai ales câtă grijă avem ca dispoziția acestuia față de persoana noastră să devină cât mai favorabilă- sau măcar să rămână neutră,… fiind dispuși, la nevoie, să sacrificăm chiar și o parte din precizia comunicării…

Până la urmă, vorbim despre două tipuri complet diferite de comunicare.
După un episod în care a fost folosit limbajul uzual, amândoi interlocutorii rămân cu informațiile schimbate cu acel prilej precum și cu sentimentul că lucrurile vor continua mai mult sau mai puțin neschimbate. Doi ‘dușmani’ vor continua să se dușmănească după fiecare schimb de invective iar doi prieteni vor ști că se pot baza unul pe celălalt chiar și după un episod de comunicare în timpul căruia au făcut mișto unul de celălalt – bineînțeles cu condiția ca miștoul să fi rămas în parametrii obișnuiți.
Ei bine, la sfârșitul unui episod de comunicare ‘diplomatică’ interlocutorii rămân cu mai puține informații și cu mai multe întrebări decât dușmano-prietenii de mai sus. Franchețea limbajului uzual îi face pe aceștia din urmă să pună preț pe informațiile vehiculate – tocmai pentru că cei doi știu la ce să se aștepte unul de la celălalt, în timp ce chiar ‘onctuozitatea’ limbajului diplomatic menține trează vigilența celor care îl folosesc. ‘Oare ce a vrut să spună cu adevărat?’ ‘Câte dintre vorbele lui au fost sincere și câte au fost spuse doar pentru a-mi face mie plăcere?’

Bine, bine… foarte interesantă ‘pregătirea asta de artilerie’… dar ce-ar fi să revii la cestiune? Care-i legătura dintre barbologia asta savantă și ‘interesele politice’ pe care te-ai pornit să contruiești colțul ăsta de realitate virtuală?

Șmecheria este că barbologia asta are sens doar dacă ambii interlocutori sunt cu adevărat conștienți despre ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă amândoi interpretează la fel cuvintele care zboară dintr-o parte în alta.
Dacă unul dintre ei este setat pe modul diplomatic iar celălalt crede că episodul de comunicare face parte din cotidian… s-ar putea ca realitatea nou creată să fie atât de depărtată de cea precedentă încât să nu existe prea multă congruență între cele două…

Revenind la interesul de moment – acela de a concluziona într-un fel barbologia de astăzi, să despuiem ‘interesele politice’ de vălurile diplomatice care funcționeză ca niște perdele de fum.
Vorbind pe șleau, ‘interese politice’ este un eufemism folosit de ziariști pentru a spune, în mod politicos, “interese de partid”. Și mai precis, “interese înguste de partid”.’Profesioniștii în comunicare’ folosesc această locuțiune din nevoia de a păstra o relație funcțională cu partidele, din servilism sau, poate, pentru că ‘sună mai bine’.

Indiferent de motiv, prejudiciul adus comunității – în întregul ei, este enorm.

Repetat ad nauseam, termenul induce în conștiința populară sentimentul că politica este ‘o curvă’.
Iar când spun ‘conștiință populară’ mă refer la toată populația. Y compris întreaga clasă politică – că doar de pe malurile Senei ne-am învățat să “umblăm cu cioara vopsită”.

Oamenii de ‘rând’ s-au lăsat convinși că politica este o chestie extrem de murdară – așă că se țin departe de ea, în timp ce politicienilor – adică cei cărora nu le e frică de mizerie, li se pare din ce în ce mai normal să continue așa cum sau obișnuit deja.

Vorbeam undeva mai sus despre o lipsă de congruență. O din ce în ce mai acută lipsă de congruență.
Clasa politică este detașată de restul oamenilor. Adică realitățile în care trăiesc fiecare dintre aceste două categorii au din ce în ce mai puține lucruri în comun.

Cu toate că distanța dintre cele două realități a apărut ca urmare a ‘eforturilor’ – sau a ‘neglijenței’?, ambelor categorii de oameni…