Am ‘făcut’ armata. Demult.
Subofițerii se comportau de parcă ei ar fi fost alfa și omega.
Eram extrem de mirat cum de un sergent major își permitea să contrazică un maior când locotenenții tremurau în fața căpitanilor. N-am înțeles nimic și apoi am uitat.
După care am terminat facultatea. M-am dus, mândru nevoie mare de ing.-ul pe care îl purtam înanitea numelui, acolo unde căpătasem repartiția. La fabrica în care urma să construiesc socialismul.
Așa inginer cum eram, am fost pus sub ascultarea unui maistru. El era șeful unei echipe de întreținere, eu stagiar pe lângă el.
Acolo mi-am adus aminte de subofițerii din armată… Bine, pe vremea aia armata română era o anomalie. Avea foarte mulți ofițeri, în special inferiori, și prea puțini subofițeri. Am înțeles asta mult mai târziu.

Atunci când am înțeles ce e aia o curea de transmisie!

Până la urmă, din punct de vedere profesional/funcțional, există trei feluri de oameni.
Cei care execută, cei care dau ordinele și cei care fac ca ordinele să fie executate.

Numărul celor care fac parte din fiecare categorie depinde de domeniul de activitate.

Armata lui Ștefan cel Mare avea un strateg, o grămadă mai mică sau mai mare de oșteni în funcție de situație și câțiva alergători care transmiteau ordinele lui Ștefan către fiecare dintre corpurile de oaste. Bine, am simplificat un pic…
O armată ‘modernă’ – adică cele din al doilea război mondial – aveau o grămadă de soldați, o grămăjoară de subofițeri și câțiva ofițeri. Ofițerii se ocupau de conducerea operațivă, subofițerii țineau totul laolaltă iar soldații făceau ce era de făcut.
Cam aceiași situație există și în locuri unde trebuie prestată multă muncă fizică. Săpatul de șanțuri, exemplu. Pe vremea când șanțurile erau săpate cu mână. O mulțime de oameni cu lopeți, câțiva șefi de echipă și unul cu teodolitul care le spune tuturor pe unde trebuie să fie șanțul.

Din punct de vedere practic, executanții nu știu ce să facă până când nu li se spune.
Șeful cel mare nu se poate face auzit de către toată lumea – și, oricum, nu știe să vorbească pe limba lor.
‘Intermediarii’ n-ar putea să facă singuri toată treaba și, oricum, nu au viziunea de ansamblu.

De ceva vreme încoace, lucrurile s-au schimbat dramatic.
Atât în armată cât și în civilie.

Clasa de mijloc a devenit majoritară.

Lucrurile au devenit atât de complicate încât aproape că nu mai există cârcași. Iar cei care au rămas sunt la mare preț.
Aproape toți executanții au diverse calificări. Nu mai pot fi tratați ca și cum ar fi niște proști.
Pentru că nu sunt – nu au fost niciodată, și pentru că, pentru prima oară, nu mai pot fi schimbați între ei!

Ștefan cel Mare avea nevoie de 500 de soldați. Oricare dintre ei avea de făcut, fiecare cum putea, cam același lucru. Acum specializarea este atât de mare, chiar și în armată, încât într-un pluton abia daca mai găsești câțiva oameni cu exact aceleași calificări. Bine, la o adică – adică atunci când se ajunge la lupta corp la corp – toți sunt reduși la același numitor, doar că acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar…

Într-o întreprindere economică, de orice natură, situația e de aceiași natură.
Fiecare om are câte o calificare. Destul de adâncă. Și fiecare are câte altceva de făcut. Sarcinile repetitive sunt indeplinite de către roboți – în curând și de aplicații ‘inteligente’, iar toți vorbesc aceiași limbă!
Șeful cel mare se poate adresa direct – și de multe ori chiar o face – oricăruia dintre executanți!

Ușor, ușor, a dispărut ‘cureaua de transmisie’. Pentru că, cel puțin aparent, nu a mai fost nevoie de ea.
Cam toți ‘executanții’ sunt considerați ca făcând parte din clasa de mijloc.
Legătura dintre cei care dau ordinele și cei care le execută se face ‘pe direct’.

Doar că, între timp, am început să ne certăm între noi ca chiorii!

De când mă știu eu – am început să vorbesc ca babele – n-a existat atâta ‘diviziune socială’ câtă e acum.
Unii zic că e din cauza internetului. Că din cauza ‘rețelelor sociale’ fiecare dintre noi își găsește o ‘bulă’ în care se simte bine. Că fiecare își certifică, lui, apartenența la bulă prin desconsiderarea celor care nu fac parte din ea. Și că fenomenul se amplifica prin ‘validare reciprocă’. Adică membrii bulelor se bat reciproc pe umeri, confirmându-și unul altuia cât de deștepți și frumoși sunt. Spre deosebire de toți ceilalți…

Membrii bulei din care fac și eu parte sunt OK, toți ceilalți sunt nașpa.

Adică de la o diviziune extrem de adâncă a muncii am ajuns la un fel de disoluție socială!

Fenomen explicat și prin faptul că a dispărut cureaua de transmisie.
Cei care constituiau legătura dintre segmentele societății. Care erau specializați în așa ceva!