„Fenomenologia este un curent filozofic care se concentrează pe studiul
structurii experienței, așa cum se manifestă în conștiință,
fără a recurge la explicații cauzale sau la metodele altor discipline.
Se concentrează pe esența lucrurilor, nu pe fapte sau teorii”
AI Overview propusă de Google pentru „fenomenologie definiție”
Teoretic, unu și cu unu fac doi.
Dar asta doar pentru că așa am hotărât noi.
Să dăm câte un nume pentru fiecare chestie încolonată în ceea ce noi considerăm a fi ‘șirul numerelor întregi’.
Și cum ‘chestia’ care îndeplinește condiția =1+1 s-a nimerit să fie cea botezată de noi cu numele doi…
Bat câmpii?
Stați să vedeți ce urmează…
Deci.
Tot teoretic, două doctorate înseamnă de două ori mai multă deșteptăciune confirmată oficial decât un doctorat.
Simplu, nu?
Conceptul cheie din spusa de mai sus fiind „deșteptăciune confirmată oficial”, bineînțeles.
„Tema centrală va fi așadar viața ca încercare, viața ca ispită, idee care prelungește considerațiile heideggeriene anterioare făcute în marginea epistolelor paulinice în privirea îngrijorării, nevoinței vieții.
Heidegger sesizează în textele lui Augustin și o altă tensiune, anume aceea dintre tendințele genuine ale vieții factice (care motivează experiența creștină) și tendințele conceptualizatoare și teoretizante, de proveniență neoplatonică, prin care datul genuin al facticității este deturnat în sensul său originar, și astfel acoperit, obturat, falsificat.
Așadar, cursul lui Heidegger despre Augustin se va construi pe doua fronturi. Pe de o parte, va fi vorba de tensiunea dintre tendințele genuine ale vieții factice creștine și tendințele teoretizante care provin din aluviunile conceptuale pe care le întrebuințează tacit Augustin, idee ce se situază în descendența considerațiilor privind critica primatului teoreticului (fenomenologia ca știință originară pre-teoretică).”
Pe cealaltă parte, cred că am bătut destul câmpii. Că ați înțeles deja ce vreau să spun.
Cristian Ciocan, autorul rândurilor de mai sus (Întruchipări, Studiu de fenomenologie a corporalității, Humanitas, 2013) are și el două doctorate. Tot două doctorate… Universitatea din București, 2006 și Paris IV Sorbona 2009.
OK, sunt câteva diferențe între cele doua situații.
Din păcate, există și o trăsătură de unire. Între ele…
Se justifică una pe celălaltă! Adică se explică între ele. Se ‘normalizează’ dacă vă place mai mult genul ăsta de exprimare.
Privindu-se una pe cealaltă, ca într-un soi de oglindă, cele două situații devin cât se poate de transparente. De inteligibile…
Mă pregăteam să …
Și mi-am dat seama că!
Mai bine închei cu o amintire.
Undeva prin clasa a VII-a am descoperit revista Săptămâna. A lui Eugen Barbu.
Nu eu, ci prietenul meu cel mai bun. Care le avea pe astea cu literatura. Nu mai țin minte ce îi atrăsese atenția, cert este că erau multe lucruri interesante acolo. Chiar pentru niște copii, așa cum eram noi.
În afară de chestiile interesante, erau și unele extrem de hazlii. Din când în când, dădeam peste niște texte scrise în stilul folosit de dl. dr. Ciocan. Râdeam cu hohote. Nu erau la fel de complicate precum exemplul de mai sus, cele mai multe erau din zona criticii literare, dar exprimarea era la fel de pompoasă. Efectul la fel de … hazliu, pentru noi. Pentru noi, niște puști care le citeam cu dicționarul în mână. După care ne întrebam: „Da’ de ce nu vorbește ca oamenii? Cui se adresează? Cei care sunt capabili să înțeleagă cuvintele astea abracadabrante nu au nevoie să le traducă cineva ‘ce a vrut să spună autorul’”.
nicichiarasa 