Archives for category: 1989

Cu cine ai ieși la o cafea?
Cu cineva care te respectă chiar dacă nu îți înpărtășește toate ideile

sau cu cineva care te jignește de câte ori observă că nu ești de acord
cu ceva din ce tocmai a spus/făcut?


Când facem o astfel de analiză e bine să nu pierdem din vedere câteva ‘amănunte’.

Facem parte din tot felul de ‘tabere’. Când eram tânăr, era la mare modă ‘conflictul’ dintre rockeri și depeche-șiști. Mai ține cineva minte cine erau Depeche Mode?!?

Fiecare tabără – politică sau de orice altă natură – este constituită din trei secțiuni.
Lideri, strat suport și aderenți.

Al doilea amănunt de care trebuie să ținem cont este diferența dintre cauză și vinovăție.
Tindem, pentru că este foarte comod, să atribuim vinovății, din prima, chiar și atunci când ne-ar fi nouă mult mai bine dacă am înțelege mai întâi cauzele. Cauzele care stau la baza situației pe care trebuie să o evaluăm. Înainte de a decide…

Când nu ne convine direcția în care se îndreaptă o anumită tabără, tindem să-i considerăm pe toți vinovați. Pe toți cei care se îndreaptă în acea direcție.
Și când îi considerăm vinovați avem tendința de a nu-i mai respecta. Sau, în orice caz, de a-i respecta mai puțin pe cei care se îndreaptă în altă direcție decât cea în care ne îndreptăm noi.

Tocmai ce am făcut o pauză. Și am trecut prin dreptul unui televizor.

Antena 3, dezbatere între oamenii lui George Simion și câțiva dintre cei care susțin varianta Nicușor Dan.
După cinci minute am ajuns la concluzia că George Simion nu ar exista, ca fenomen politic și/sau social, dacă nu ar fi suficient de multe persoane dispuse să spună orice, să facă orice fel de echilibristică verbală – indiferent de cât de penibilă – în sprijinul Ideei.
Ideeii că ce?!? Ce întrebare e asta?
Nu contează ce idee. Nu contează ce este în interiorul Ideeii! Contează doar faptul că aceea este Ideea.
Ideea care a fost deja expusă și care trebuie apărată până în pânzele albe. Împotriva oricărei evidențe!

Și am mai învățat ceva.
Cei care apără ideea inclusivă, cea în interiorul căreia fiecare dintre noi ne putem căuta un loc în care să trăim, nu au nici o șansă. În măsura în care cei care organizează astfel de ‘confruntări’ permit celor convinși că doar ei au dreptate să vorbească peste rând. Să întrerupă. Să fragmenteze discuția în așa hal încât ascultătorii să nu mai înțeleagă nimic.
Atâta vreme cât organizatorii dezbaterii permit celor convinși că doar ei au dreptate să se manifeste de parcă ei ar deține adevărul absolut.
De fapt, un astfel de comportament denotă faptul că organizatorii respectivi chiar acceptă varianta celor convinși. Varianta că adevărul convinșilor este singurul adevăr adevărat!

Pauza s-a terminat, capul la fund.

Ce vreau să spun cu chestia asta?

Că nici eu n-aș merge la o cafea cu liderii/inițiatorii unei tabere care merge într-o direcție pe care eu o consider a fi greșită. Atât de greșită încât îi duce în prăpastie pe cei care o urmează. Sinucidere curată!
Poate doar dacă aș fi și eu lider de tabără și aș încerca să fac ceva… Doar că atunci aș acționa în interes de serviciu. Ca persoană oficială și nu ca un simplu om.
Poate nici cu membrii din stratul de suport. Care, cel puțin teoretic, știu încotro se îndreaptă lucrurile. Și care ar trebui să-și asume responsabilitatea. Inclusiv pentru consecințele pe care urmează să le tragă chiar ei. Și ei… De prea multe ori nu este cazul. De prea multe ori, cei din stratul de suport se comportă de parcă ei ar fi undeva în afara evenimentelor. De parcă acele evenimente nu urmează să le definească și lor soarta. Dar dacă sunt dispuși să poarte o discuție onestă… în loc să continue cu îmbârligăturile…

Cu aderenții e altă situație. Cei mai mulți dintre ei au motivele lor pentru a fi acolo. Motive de ordin personal.
Liderii/conducătorii și cei din stratul suport se așteaptă la niște câștiguri personale ca urmare a rolului pe care se pregătesc să-l joace. Iar cei mai mulți dintre aderenți sunt acolo din motive ‘închipuite’. Cred ei, au fost convinși de către cei din stratul de suport, că ‘așa trebuie să fie’. Nu atât că lor, personal, le va fi mai bine ci doar că ‘așa e bine/normal să fie lucrurile.’ Adică au fost păcăliți!

E foarte simplu să-i considerăm pe toți ca fiind vinovați. Pentru ce se întâmplă. Pentru direcția în care merge întreaga tabără. Da’ o fi bine?

Atunci când extindem pătura de vinovăție și asupra aderenților ne tăiem, nouă, creanga de sub picioare. De sub picioarele noastre.

Ratăm șansa de a înțelege cum de a fost atât de ușor pentru cei din stratul de suport să-i păcălească pe aderenți. Ce i-a făcut atât de susceptibili. Care au fost condițiile în care s-au lăsat manipulați atât de ușor!
Și, mai ales, ratăm orice șansă de a intra în dialog cu ei. De a-i convinge. Și de a fi convinși cu privire la porțiunea lor de adevăr. De a afla ce i-a mânat în luptă!

Diferența dintre prezent și trecut,
cu condiția ca aceasta să-i convină celui care face evaluarea.
Ce ce promite despre viitor cel ce pretinde să fie recompensat

acum pentru serviciile pe care urmează să le presteze.
Speranțele celor care trebuie să plătească astăzi
pentru cele ce se vor întâmpla mâine.

În iarna lui ’89 Puterea a trecut dintr-o mână într-alta.

În primăvara lui ’90, Puterea i-a chemat pe mineri. Și le-a mulțumit pentru ordinea făcută.

În vara lui 2018, Puterea a pus tunurile cu apă pe protestatarii adunați în Piața Victoriei.

În primăvara lui 2025, înainte de un tur al doilea organizat imediat după o altă Duminică a Orbului, Puterea organizează impecabil o manifestație de sprijin pentru un candidat independent.
După ce, cu câteva zile înainte, aceiași putere organizase, la fel de impecabil și în același loc unde fuseseră bumbăciți protestatarii din 2018, o manifestație în timpul căreia participanții si-au declarat intenția de a rămâne în Europa. Cu toate că nu-i dă nimeni afară…

Revenind la progres, e clar că astăzi e mai bine decât a fost.
Că avem multe de plătit pentru ca mâine să fie și mai bine. Sau măcar să nu fie mai rău…
Și că avem ceva de făcut, noi, dacă vrem ca lucrurile să rămână așa. Adică perfectibile!

Războiul celor două secte.
Petrov contra Georgescu.

Crin Antonescu

Se întâmplă lucruri.
În jurul nostru. Care ne afectează pe noi.
Unele dintre aceste lucruri ‘ni se întâmplă’ – adică sunt inițiate ‘din afara puterii noastre de decizie’ – iar pe altele ni le facem cu mâna noastră.
La primele putem doar să reacționăm. Așa cum reacționăm după o furtună sau după un cutremur. Pe cele pe care ni le facem cu mâna noastră putem să le gândim mai bine.

Vă încurajez să citiți postarea domnului Crin Antonescu. Este foarte interesantă. Și conține multe bucăți de adevăr. Tot așa cum spusele domnului George Simion conțin și ele bucăți mari de adevăr…
Doar că adevărul nu funcționeză pe bucăți!

Căutând ‘cheile de boltă’ reușim să ne descurcăm, să facem ordine, printre bucățile parțiale de adevăr.
„Petrov contra Georgescu” și „Te agresez sexual scroafo

În cazul domnului George Simion, lucrurile sunt relativ simple. S-a demascat singur. Indiferent de cât de multă dreptate are atunci când vorbește despre corupția care ne ține pe loc, ar fi o formă de sinucidere colectivă să ne punem speranța în cineva care poate pronunța asemenea cuvinte precum cele de mai sus. Care se poate comporta în diverse contexte publice în modul în care s-a comportat domnul Simion de-a lungul timpului.

Ajungem la „Petrov contra Georgescu”
Din estimările mele, Antonescu are, într-un fel, dreptate. Avem de a face cu o formă de război civil. Între două dintre aripile ‘sistemului’. Una mai veche, aflată la butoane de 35 de ani, și lupii tineri. Care, simțind finalul – precum Iliescu, Brucan și restul găștii care a inventat FSN-ul, încearcă să facă și ei ce a mai fost făcut odată. Să schimbe sistemul actual cu sistemul lor. Adică să păstreze sistemul dar să se cațere ei la butoane.

Doar că aici avem de a face cu o mică-mare diferență.

Acțiunea lui Iliescu et. comp. a fost benefică. Pentru toți. Chiar dacă el și gașca lui au avut cel mai mult de câștigat, noi – restul – am beneficiat din plin de schimbare. Cei mai mulți, cel puțin din punct de vedere statistic. Adică nu toți, așa cum ar fi fost normal. Sustenabil, că tot e la modă termenul.
Mai mult, revoluția din 1989 a avut succes pentru ca a fost susținută de popor. Toată lumea, inclusiv activul de partid, era atât de exasperată de cele ce se întâmplau încât schimbarea a fost fulgerătoare. Nu suficient de adâncă, nu suficient de cuprinzătoare, dar fulgerătoare!

Tocmai pentru că toată lumea avea de câștigat și doar câțiva nomenclaturiști aveau ceva de pierdut.

Acuma, în zilele noastre, situația e la fel de simplă.
Doar mai greu de văzut…

Petrov, cu abilitatea sa de a vedea de unde bate vântul, s-a poziționat corect.
Bine, asta nu-i scade ‘meritele anterioare’… Faptul că își vede interesul nu înseamnă că merită să i se șteargă păcatele, și nu sunt puține, deja comise…

Cei mai mulți dintre noi, statistic vorbind, ar avea de pierdut dacă gașca lupilor tineri ar reuși să ajungă la butoane. Faptul că prea mulți dintre noi – cei care n-au ieșit la vot la primul tur – încă n-au înțeles chestia asta… nu schimbă cu nimic situația.
Dacă vrem să păstrăm ce e bun din ce avem deja, e nevoie să facem alegeri clare.

Acum este nevoie să introduc conceptul de ‘framing’. O chestie psihologică, folosită în negociere. Formulezi problema în termeni favorabili concluziei la care vrei să ajungi, producând confuzie în mintea celui cu care negociezi.

Vorbeam mai sus de nevoia unei decizii clare. În condițiile în care problema fusese deja formulată de Antonescu.
„Petrov contra Georgescu”.

Adică ‘am de ales între un securist și un produs secundar al aceleiași securități?!?
Mai bine stau acasă…’

Nu-i chiar așa!
Petrov este, de data asta, de partea bună a baricadei pentru că îi convine. Lui!
Dar asta nu-i descalifică pe toți ceilalți care sunt pe partea noastră a baricadei.
Faptul că securistul Petrov este unde este nu ne face securiști pe toți cei care suntem tot aici!

În schimb, dacă prea mulți dintre noi vor sta acasă în loc să voteze Nicușor Dan, s-ar putea ca data viitoare să nu mai aibe greutate voturile nici unuia dintre noi.
Vecinii noștri unguri voteaza de vreo 10 ani încoace și tot Orban iese… Asta în timp ce ungurii de rând o duc din ce în ce mai rău!
Chiar vrem să punem în aplicare „multe din pozițiile lui Viktor Orban”? Așa cum ne propune domnul George Simion? Având în vedere consecințele?

Nu știu cu ce arme se va lupta în cel de al treilea război mondial,
știu doar că în cel de al patrulea vor fi folosite ciomegele.

Albert Einstein

“Studiu marca Frappe Digital, efectuat în aprilie 2025 pe un eșantion de 1077 persoane, reprezentativ pentru populația cu vârste între 18 și 65 de ani din mediul urban din România.”

Hai s-o luam altfel.
Regimul lui Ceaușescu – care nu mai era de mult comunist, doar dictatorial – s-a prăbușit ca oricare altă dictatură. Din cauza greșelilor acumulate. Din cauza incapacității sistemice a oricărei dictaturi de a se adapta în mod eficient la schimbare. De fiecare dată când încearcă să rezolve o problemă, dictaturile ‘cheltuie’ mai multe resurse decât își permit. Decât pot genera…

Unii dintre ‘vizionarii timpului lor’ – Iliescu, Brucan și alții – s-au prins despre ce urma să se întâmple. S-au organizat și au așteptat să se coacă buboiul. Și când acesta a ajuns la maturitate, când mămăliga a explodat, ei erau pregătiți. Au luat puterea și s-au bucurat de roadele prevederii lor.
Noi, restul, am primit firimiturile de la masa lor. O ducem mult mai bine decât pe vremea lui Pingelică dar mult mai prost decât am fi putut trăi dacă lucrurile mergeau așa cum ar fi trebuit să meargă.
Natural, cu picul ăla de corupție ținută în frâu care este inevitabil în orice societate liberă și deschisă.
Așa, cu ‘sistemul’ mufat la toate traseele de bani publici, am fost în situația lui Sisif. Urcam un bolovan pe munte în timp ce un uliu ne mânca ficații!

Situația seamănă foarte bine cu cea de la sfărșitul erei Pingelică. ‘Sistemul’ s-a osificat. Sistemul de Pile, Cunoștințe și Relații inițiat pe vremea FSN-ului și rafinat de urmașii acestuia. Osificat fiind, sistemul – adică cei care îl populează și beneficiază de pe urma lui – face din ce în ce mai multe greșeli. Și consumă din ce în ce mai multe resurse, fără să mai rezolve problemele. Oamenii, din ce în mai mulți dintre ei, sunt din ce în ce mai exasperați.

‘Unii’ s-au prins. S-au organizat. Și au încercat să facă ce au făcut feseniștii acum 35 de ani. Să se folosească de mânia proletară, cât se poate de justificată, pentru a se cocoța ei la putere. Să dea jos ‘sistemul’ de până acum pentru a-l instala pe al lor.
Necazurile cu care ne confruntăm, corupția sistemică, nu este – încă – imputabilă doar ‘suveraniștilor’. Deocamdată, suveraniștii vor doar să profite de nemulțumirea produsă de consecințele corupției sistemice. De cât de nasoală pare situația atunci cât de uiți la ea dintr-un anumit punct de vedere. Prin ochii celor care n-au beneficiat în justă măsură de pe urma schimbărilor care au avut loc în ultimii 35 de ani.

Ce vreau să spun cu chestia asta?
Vom alege un președinte. Sper că pe Nicușor Dan. Prestația lui George Simion ‘sugerează’ cât se poate de apăsat că nu are ce căuta pe coridoarele puterii.
După care va trebui să ne apucăm de treabă.
Iar dacă nu vom reuși să-i cernem dintre noi pe corupători, la următoarele alegeri furia populară ne va mătura, pe toți, sub covorul istoriei.

Am tot căutat vinovați.
Și am ajuns unde suntem acum.
Poate ar fi cazul să facem ceva pe chestia asta.

Ce s-a întâmplat:

3,9 milioane de oameni și-au pus speranțele într-un anumit om. Asta după ce respectivul candidat a făcut o serie de promisiuni.
Care promisiuni par a fi cel puțin nerealiste pentru o altă parte semnificativă din același corp electoral.
41% dintre cei care au votat au declarat cât se poate de apăsat: ‘Trebuie scăpăm odată de ăștia!’
Cel puțin 80% din întreaga populație – estimare personală – este de acord cu declarația celor 41%.
Și atunci?!?

Fapte și numere.

Toți o ducem mai bine acum decât în urmă cu 35 de ani. Cel puțin din punct de vedere statistic.
Lauda de sine a devenit ceva obișnuit. O facem în mod firesc, fără măcar să ne dăm seama.
Mare parte din bunăstarea unora a fost obținută prin sifonarea de resurse. De la stat sau de la privați.
Bună-stare pe care respectivii și-o etalează fără nici un fel de reținere. Asumându-și întregul merit, fără a recunoaște faptul că au putut obține aceste rezultate doar în actuala configurație social politică. Economie capitalistă de piață guvernată in mod apropiat de standardul democrat-liberal.
Statul – adică mecanismul de auto-reglaj al societății – nu funcționează încă în mod satisfăcător.
Mulți dintre cei care ar trebui să-și dea seama ce se întâmplă și să-i avertizeze pe ceilalți se comportă de parcă ei n-ar trăi tot în țara asta. De parcă ei ar fi imuni la consecințele lucrurilor despre care vorbesc ‘neutru’.
Jumătate dintre cei care ar fi putut spune ceva n-au exprimat nici o părere. Adică jumătate dintre cei care urmează să trăiască consecințele deciziilor care sunt adoptate zilele astea se comportă de parcă lor nu le-ar păsa. De viitorul lor….
Cei 3,9 milioane care au votat grupat reprezintă mai puțin de un sfert dintre cei cu drept de vot!

Și care e legătura dintre Simion/Georgescu și frații Tate?!?

Exasperarea publicurilor lor țintă!

Să fie foarte clar.
Frații Tate se adresează unui anumit tip de oameni iar alde Simion și Georgescu unui alt tip de oameni.
Există totuși câteva puncte comune între cele două fenomene sociale.

‘Masculii’ dispuși să trăiască în lumea fraților Tate și cetățenii dispuși să-i urmeze pe Simion și Georgescu au trei lucruri în comun:
‘Nu se simt bine’.
Au găsit pe cineva care pretinde că face ceva pentru ei. Sau în numele lor.
În timp ce restul societății, încă majoritar, nu face nimic pe chestia asta. De parcă nu în capul lor urmează să se spargă oalele…
Exasperații simt că nu mai au nimic de pierdut, majoritatea are totul de pierdut!

Situația seamănă foarte bine, din punct de vedere psiho-social, cu toate celelalte contexte pre-revoluționare din istorie.
Dacă Marx considera revoluțiile ca fiind pași hotărâți spre un viitor determinat în mod logic de niște actori raționali, realitatea istorică ne arată că schimbările revoluționare au fost niște sughițuri exasperate ale unor societăți aflate în impas. Faptele în urma cărora puterea a fost preluată de către fasciști în Italia și de naziști în Germania au fost la fel de revoluționare precum cele puse la cale de bolșevicii lui Lenin și de comuniștii lui Mao. Iar teroarea instaurată de Robespierre pentru a duce la ‘bun sfârșit’ țelurile declarate de cei care au pus la cale Revoluția Franceză a fost identică cu toate celelalte regimuri de teroare instaurate vreodată.

Dar nu poți să compari ce fac frații Tate cu ce fac alde Simion și Georgescu!

Pe mine nu mă interesează ce fac Tate, Simion și Georgescu. Hitler, Mussolini, Lenin, Mao și Putin.
Saccharomyces cerevisiae, adică drojdia de bere, a fermentat vinul și a crescut pâinea de când s-au apucat străbunii noștri de agricultură… Pasteur doar a descoperit-o și i-a numele!
Pe mine mă interesează doar când o să ne dăm noi seama că prea multă frustrare acumulată în organismul social duce inevitabil la zvârcoliri ale istoriei!
Când o să ne dăm seama că indivizi dispuși să folosească exasperarea celorlalți în folosul lor propriu sunt pe toate drumurile! Așteaptă condițiile potrivite… precum drojdiile sălbatice care fermentează ‘vinul de țară’!

Și, într-adevăr, Tate nu pot fi comparați cu Simion/Georgescu.
Tate au pus de un cult – precum Biserica Unificarii, de exemplu – în timp ce alde Simion/Georgescu vor să se pună în fruntea unui organism politic de dimensiune statală.
Singurul lucru pe care îl au în comun este materia primă cu care lucrează.
Frustrarea celor care îi urmează și indiferența pasivă a celor care urmează să suporte consecințele.

Exasperarea tâmpește…

Am început prin a arăta cum am ajuns aici.
Am tot căutat vinovați în loc să vedem ce avem de făcut.
Am tot dat vina pe oamenii despre care am considerat că n-au făcut ce trebuia. După care ne-am pus speranțele în alți oameni. Care promiteau mai frumos…
Tot ce există în țara asta a fost făcut de noi. De la blocurile ridicate, de noi, ‘pe vremea lui Ceaușecu’, până la autostrăzile pe care mergem acum în Austria și Germania.
Frustrarea celor care își pun speranțele în promisiunile fluturate de Tate, Simion și Georgescu este, și ea, o consecință a lucrurilor întâmplate în timpul vieții noastre.
Frustrarea acestor oameni nu a apărut din senin. Ei nu trăiesc în pustiu. În ‘altă parte’. Oamenii aceștia trăiesc printre și împreună cu noi!
Frustrarea despre care vorbim, împărtășită și de noi, este o consecință a modului în care trăim. Cu toții. Împreună.

De ce au ales oamenii aceștia, vecinii noștri, să-și manifeste frustrarea în acest mod?
Neproductiv, după cum credem noi…
Poate pentru că noi i-am împins într-un colț?
Poate pentru că noi nu-i vedem?
Poate pentru că-i considerăm tâmpiți și nu-i băgăm în seamă?
Pentru că le-am permis unor băgători de bețe prin gard să ne dezbine? Să ne convingă, pe ‘noi’, că ‘ei’ sunt proști și pe ‘ei’ că ‘noi’ suntem ticăloși? Că și ‘noi’ suntem o parte a ‘sistemului’?
Cu justificarea că ‘noi’ am câștigat mai mult decât ‘ei’ de pe urma existenței sistemului!

Mai demult am auzit o ‘fabulă’ atribuită unui grangur psd-ist. Cică nu știu cine și-a pierdut, la început, influența și apoi poziția în partid pentru că nu ‘a-nvățat tabla-mpărțirii’. Pentru că ‘a ținut totul pentru el’…

Situație în care se află cineva
care vrea să înșele buna-credință a altora.

Ne tot întrebăm „Cum de-a ajuns România în halul în care se află”?
Simplu.
Am fost duși de nas!
OK, aici avem de a face și cu ‘să-ți fie ție rușine dacă m-ai păcălit odată dar dacă ai reușit și a doua oară asta înseamnă că eu nu am priceput nimic din prima experiență’.

Am să le iau pe rând:

Răzvan Ioan predă la Casa Paleologu și este antreprenor în educație. A fondat MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. A studiat filosofie în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. La Universitatea din Leiden a predat câțiva ani în perioada doctoratului. S-a întors în România acum câțiva ani, spunând că “mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță.””

Odată întors în România, proaspătul doctor în filozofie s-a apucat de predat.
În salonul casei Paleologu:

Dacă aș fi fost bărbat adevărat – ați auzit de Big Balls, puștiul ăla angajat de Elon Musk să-i mai rărească pe bugetarii din SUA? – m-aș fi dus să-i dau replica la curs în loc să scriu o filipică pe internet…
Da, doar că e o mică problemă aici…


Marți sunt trei ceasuri rele!
Poate că cine știe… răgușesc și-mi pierd prestanța… Dau 270 de lei și poate că uit vre-unul dintre argumente. Ce să mai spun despre faptul că m-aș adresa unei audiențe auto-selectate. Niște oameni dispuși să sponsorizeze un doctor în filozofie care să le explice de ce e mai bine să trăiască într-o republică decât într-o democrație….

Dar cum tastatura suportă orice… iar internetul ține minte tot…

Găselnița cu republică sau democrație a fost inventată peste ocean. De băieții ăia care l-au ales pe Trump și acum nu știu cum să se spele pe cap cu el. De el… mă rog. Sub link e o postare din 2016. Au să reiau argumentele foarte pe scurt.

Republica este o formă de organizare a statului. În zilele noastre, avem republici și monarhii.
Democrația este o metodă de adoptare a deciziei. De către un colectiv/o comunitate/națiune. Și avem democrații autentice sau democrații de fațadă.

Pentru cei care nu-mi înțeleg scrisul:
Pe axa orizontală – adică pe abscisă, pentru Funeriu/bacalaureat – avem diferența dintre democrația asumată și dictatura pe față.
Pe axa verticală – adică pe ordonată, vezi mai sus – avem diferența dintre teorie și practică. Dintre vrabia din mână și cioara de pe gard. Dintre vopseaua gardului și leopardul care îi așteaptă pe fraieri!
Pe cealaltă axă orizontală, cea înclinată, avem diferența dintre monarhie și republică.

Pe vremuri – și încă în unele părți ale globului – monarhiile erau absolutiste. Sau absolute, dacă vă place mai mult termenul. Adică monarhul – sau împuterniciții acestuia – avea/are toată puterea de decizie. Pe românește, dictatură pe față! Cât se poate de autentică…
Între timp, și pe o din ce în ce mai mare proporție din suprafața Terrei, oamenii și-au cam dat seama – statistic/evoluționar vorbind – că dictaturile nu prea funcționează. Mai ales pe termen lung. Sunt niște postări mai în spate pe tema asta. Așa că… Republici și monarhii, laolaltă, care funcționează pe baza unor constituții cât se poate de democratice.
Doar că… dacă nu bagi bine de seamă, își bagă dracu’ coada! Și democrația începe să fie degradată. De la democrație autentică ajungem la democrație iliberală. Care e o contradicție în termeni dar asta doar dacă se prind oamenii… după care se poate ajunge chiar și la democrație populară… care e, de fapt, comunism în toată regula!

Nu mai țineți minte?
Da, știu. Ăsta este subiectul real al postării de astăzi.
Cum ne funcționează nouă mintea…

Undeva în străfundurile memoriei – dacă e să-i credem pe cei care se ocupă cu chestiile astea – sunt înmagazinate toate întâmplările cu care am venit în contact. Cu cât mai semnificative pentru noi, la momentul respectiv, cu atât mai adânc întipărite în memorie.
Ai zice și că ‘cu atât mai semnificative pentru fiecare dintre noi, cu atât mai ușor de recuperat din memorie.’
Ai zice dar nu e chiar atat de simplu.
„Cu cât mai semnificative pentru noi, LA MOMENTUL RESPECTIV, cu atât mai adânc întipărite în memorie.”
Da, adică cu atât mai adânci urmele lăsate în însăși firea noastră. Dar asta nu înseamnă, neapărat, că suntem în stare să ne aducem aminte și întâmplarea în sine. Rămânem cu cicatricele pe suflet dar uităm cum le-am căpătat. Nu e o alegere, conștientă, doar o măsură de auto-protecție. Ce rost are să ținem minte ce s-a întâmplat dacă tot ne-am învățat lecția? Nu vreau să intru acum/aici în amănunte.

Am tras ponoasele tâmpeniilor făcute de Băsescu.
Ținem minte că Antonescu a încercat să-l dea jos pe Băsescu.
Îl percepem pe Antonescu ca fiind bun… de încredere… ne dă speranță… Uităm că tot el a fost fraierul care l-a crezut pe Ponta!

Cam așa funcționeză lucrurile. Inclusiv pentru cei cărora le-a convenit ce s-a întâmplat pe vremea lui Băsescu. Ei, pur și simplu, privesc lucrurile din altă perspectivă.
Tot așa cei cărora le-au convenit măsurile luate de guvernarea Ciolacu.

Ezra Klein spunea pe undeva că ‘citim mai degrabă așa cum suntem decât ce e scris acolo’.

Tindem să ‘credem’ în funcție de experiențele prin care am trecut. De întâmplările care ne-au format. Facem lucrul ăsta în mod ‘instinctiv’. Mă rog, tocmai am spus o prostie. De fapt, viața ne-a dresat să credem anumite lucruri.
Când suntem puși în fața unor alegeri, suntem deja condiționați să alegem cu ‘inima’. Să ne uităm într-o anumită direcție și să căutăm în memorie toate argumentele care să valideze acea direcție. Adică să citim ce e acolo într-o lumină favorabilă hotărârii pe care am vrea să o luăm.
Facem toate astea fiind convinși că avem o atitudine rațională. Căutăm argumente, nu?!?

Ei bine, în realitate suntem raționalizatori!
Și e normal să fim așa.
Asta fiind motivele pentru care democrațiile autentice funcționează mai bine decât dictaturile.
Fiecare raționalizator scoate argumentele pe masă. Strigă, țipă, ceilalți îl bagă mai mult sau mai puțin în seamă… Mai spun și alții același lucru… Sau ceva care măcar seamănă
Adevărul își face cumva loc către lumină!
Dacă și atât timp cât democrația rămâne autentică.
Câtă vreme oamenii se mai ascultă unul pe celălalt. Câtă vreme oamenii se mai respectă unii pe ceilalți!

Cum se degradează democrațiile?
Impostorii ajung să se lase plătiți pentru a-i zăpăci de cap pe cei suficient de exasperați încât să pună botul!

Așa a ajuns Ungaria să fie condusă de Orban, Rusia de Putin, America de Trump…

Spuneam ceva despre ținerea de minte. Pe vremea lui Ceașcă, ni se tot vorbea despre Republica Socialistă România.
Și despre cât bine trăiam.
Într-o republică… Răzvan Ioan!

Vorbeam într-o postare anterioară despre cum funcționează o armată.
Soldații luptă încercând să supraviețuiască, ofițerimea decide despre cum să atingă obiectivele strategice iar subofițerii – cureaua de transmisie fără de care se rupe filmul – transpun deciziile ofițerimii în practică încercând să minimizeze pierderile/costurile.

E simplu de intuit, chiar și pentru cei care n-au făcut armata, că membrii fiecăreia dintre cele trei categorii decid sub presiunea unor motivații diferite.
Soldații nu prea au timp să se gândească la altceva decât la supraviețuirea de fiecare clipă. Sunt prea obosiți de interacțiunea continuă cu cei care și pe care vor să-i omoare ca să se mai gândească și la altceva. Strict din punct de vedere statistic, bineînțeles.
Ofițerii, cu cât mai înalți în grad și mai depărtați de linia frontului, se ocupă mai ales cu gândirea strategică. Cum să facă să îndeplinească obiectivele primite de la conducerea supremă.
Aici e nevoie să facem o pauză pentru a înțelege gândirea militară. În timpul unei campanii nu e timp pentru despicat firul în patru. Deciziile sunt luate pe picior, experiența personală și flerul jucând un rol foarte important. Cei care ajung să ia decizii de nivel mai înalt sunt oameni trecuți deja prin ‘foc’. Ajungi să iei decizii importante abia după ce un lung șir de decizii anterioare s-au dovedit, în practică, a nu fi fost greșite. A fi fost suficiente pentru a fi permis măcar supraviețuirea. Ceea ce conferă decidenților, supraviețuitori, o suficient de mare încredere în sine. Încredere în sine care crează premizele unor decizii suficient de rapide încât să fie operabile în timp util. În același timp, ofițerii – mai ales cei superiori – sunt, de obicei, suficient de departe de linia frontului încât supraviețuirea lor fizică nu reprezintă o prioritate. Nici măcar pentru ei. În același timp, un lung șir de decizii măcar ne-greșite crează premizele pentru ca trupa să aibă din ce în ce mai multă în decident.
Subofițerii sunt în cea mai interesantă poziție. Foarte aproape de linia frontului. Adică în același pericol în care sunt și soldații. Având mult mai multe informații despre ce se întâmplă. Și mai ales despre ce urmează să se întâmple. Peste toate astea având și responsabilitatea de a transmite în susul lanțului de comandă informații precise și de calitate despre ce se întâmplă pe linia frontului.

Nu e de mirare că anumiți teoreticieni militari consideră corpul de subofițeri ca fiind coloana vertebrală a armatei.

Am să închei introducerea menționând faptul că armatele își iau resursele din afara sistemului și că tot de acolo primesc și obiectivele.

Acuma, că am terminat ‘pregătirea de artilerie’, voi trece la clasa de mijloc.

Până nu demult, până la mijlocul secolului XX, lucrurile erau clare. Societățile, toate mai puțin triburile indigene de prin jungle, erau împărțite în trei mari categorii.
‘Clăcașii’, ‘seniorii’ și clasa de mijloc.
Bineînțeles că erau diferențe de la o societate la alta. Cu privire la numere… Rolurile funcționale ale celor trei clase au fost aceleași de când a apărut diviziunea socială a muncii.

Clăcașii au muncit. În brânci. Încercând să supraviețuiască de la o zi/saptămână/an la următoarea diviziune calendaristică.
Seniorii au căutat drumul înainte. Oarecum la adăpost de ceea ce ar fi putut să le aducă viitorul. Am să revin.
Asta în timp ce membrii clasei de mijloc au fost cei care au făcut totul posibil. Chiar dacă în anumite momente numărul lor a fost extrem de limitat.

Am promis că voi reveni la relativa izolare a seniorilor față de consecințele deciziilor lor. Față de viitor.
Termenul cheie aici este ‘relativă’. Toți seniorii cu scaun la cap știau că sunt ‘muritori’. Că li se aplică și lor legile naturii. Dar în același timp se socoteau a fi fost la adăpost de legile oamenilor. Deasupra lor. Pentru că ei le făceau… Tocmai acest confort psihologic era cel care le facilita luarea unor decizii ‘curajoase’. Cu impact foarte mare și cu un grad mare de imprevizibilitate a rezultatului final.
Clăcașii nu aveau probleme din astea. Nu știau ce le rezervă/poate aduce viitorul. Și, oricum, nu erau interesați de asta pentru că ei nu ar fi putut face nimic. De unii singuri… Mai degrabă pentru că nu aveau resurse, nu pentru că nu ar fi știut ce ar fi trebuit făcut!
Singurii care aveau o brumă de resurse – atât materiale cât și timp pentru a medita la subiecte – precum si suficiente informații pertinente – atât despre realitatea de la teren cât și despre intențiile seniorilor – erau cei din clasa de mijloc.
Cu alte cuvinte, cei din clasa de mijloc, din punct de vedere funcțional, erau – și continuă să fie – singurii cu adevărat și pe deplin interesați de bunul mers al societății! Al întregii societăți.
Nu erau – și nici nu s-au simțit vreodată – la adăpost de consecințele evenimentelor curente. Adică de consecițele deciziilor luate în/cu privire la societate. Așa cum s-au simțit seniorii. Dintotdeauna, cu toate că, în realitate, singura schimbare semnificativă dintre un regim autoritar și următorul fiind înlocuirea garniturii de seniori de la vârful regimului.
Asta în timp ce clăcașii nu s-au simțit vreodată ca având ceva de spus. Așa că, extenuați fiind, nici măcar nu au mai fost preocupați de problemele care ‘nu erau de nasul lor’.

Această ‘împărțire’ explică foarte bine de ce toate regimurile autoritariste au suferit crize sistemice. De ce orice schimbare a avut nevoie de câte o revoluție. Sau măcar de o lovitură de palat.
Toate regimurile autoritariste au ceva în comun. Cureaua de transmisie funcționează într-o singură direcție. Toate capetele se uită doar în sus. Informația circulă într-o singură direcție… Resursele – materiale, spirituale și de timp, sunt alocate dintr-un singur centru de putere și cu un singur scop. In interesul și după mintea celor care populează centrul de putere!
Ceea ce face ca schimbarea să apară doar atunci când supraviețuirea întregului sistem este pusă în balanță. Și atunci doar dacă suficient de mulți dintre cei care urmează să sufere consecințele lipsei de schimbare înțeleg ce urmează să se întâmple… și au suficiente resurse pentru a face ceva

Abia atunci când și unde rolul clasei mijlocii a putut fi interpretat cu suficient de mult aplomb, abia acolo schimbarile au putut fi puse în practică pe măsură ce provocările au fost identificate de membrii societății.
Identificate și expuse în forum.

„Pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu a scris un articol intitulat ”Apel către lichele”. La jumătatea lunii ianuarie 1990 a fost difuzat la TVR. Apoi a fost publicat în Revista ”22”. Apelul a tulburat societatea. El le-a cerut lichelelor să se căiască și să nu mai confiște cuvinte precum ”libertate”, ”dreptate” și ”popor”.”

Erau deja acolo. La putere. Doar că nu puteau să se desfășoare.
Liiceanu știa că urmau să facă tot ce le stătea în putere să-și mențină pozițiile. Să cucerească și restul.
Așa că s-a gândit să facă un apel.
De bună credință fiind, sper că făcuse apel la inteligența lor. Că încercase să le explice, oricât de tangențial, că nici o formă de dictatură nu a supraviețuit prea multă vreme.
Știm cât efect a avut apelul respectiv. N-o fi fost Liiceanu suficient de convingător…

După 35 de ani, pe 22 aprilie 2025, cu 12 zile înainte de niște alegeri prezidențiale decisive, Gabriel Liiceanu își începe un nou text prin a aminti ”Apel către lichele”. El face un nou apel, la ”poporul român, care doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm. Poate va face efortul să se trezească”.

Un alt apel. Către un alt destinatar!
După 35 de ani de conviețuire cu lichelele – Gabriel Liiceanu este și un destul de priceput om de afaceri, grupul Humanitas e pe profit cel putin din 2017 – filozoful a înțeles că este cazul să schimbe foaia!

Situația este cel puțin neclară.
În ultimii 35 de ani România a progresat enorm. După orice criteriu. De la PIB pe cap de locuitor până la …
OK, suntem tot la coada clasamentului. Cel puțin în Europa. Doar că aproape toți locuitorii României de astăzi trăiesc mult mai bine decât trăiam în ultimul deceniu al orânduirii comuniste.
Și atunci? De ce să nu lăsăm ‘lichelele’ să continue? Că doar ele au fost la putere în ultimii 35 de ani. Direct sau indirect…

Pentru că oamenii s-au trezit.
Bine, nu de tot. Pentru asta ar fi trebuit ca cineva să le fi explicat, de-a lungul celor 35 de ani de navigat în beznă tulbure, ce urmează să se întâmple dacă nu ne vine odată mintea la cap.
Oamenii, odată treziți, au început să facă comparații. Nu cu ‘ce a fost înainte’, au uitat deja, ci cu ‘ce ar fi putut să fie’.

Iar această nemulțumire a lor – firească de altfel – a fost confiscată de următoarea generație de lichele.
Care au instrumentat exasperarea oamenilor și au inventat tot felul de ‘vehicule ideologice’ cu ajutorul cărora să profite de situația existentă.
Să dea jos lichelele de până acum – sau măcar să le aducă ‘la picior’ – și să se înscăuneze ei în fruntea bucatelor.

OK, primul pas a fost făcut.
Filozoful a înțeles.
O fi oare în stare să mobilizeze masele?
Or fi în stare ‘curelele de transmisie‘ să preia mesajul și să-l difuzeze în mod eficient?

Am ‘făcut’ armata. Demult.
Subofițerii se comportau de parcă ei ar fi fost alfa și omega.
Eram extrem de mirat cum de un sergent major își permitea să contrazică un maior când locotenenții tremurau în fața căpitanilor. N-am înțeles nimic și apoi am uitat.
După care am terminat facultatea. M-am dus, mândru nevoie mare de ing.-ul pe care îl purtam înanitea numelui, acolo unde căpătasem repartiția. La fabrica în care urma să construiesc socialismul.
Așa inginer cum eram, am fost pus sub ascultarea unui maistru. El era șeful unei echipe de întreținere, eu stagiar pe lângă el.
Acolo mi-am adus aminte de subofițerii din armată… Bine, pe vremea aia armata română era o anomalie. Avea foarte mulți ofițeri, în special inferiori, și prea puțini subofițeri. Am înțeles asta mult mai târziu.

Atunci când am înțeles ce e aia o curea de transmisie!

Până la urmă, din punct de vedere profesional/funcțional, există trei feluri de oameni.
Cei care execută, cei care dau ordinele și cei care fac ca ordinele să fie executate.

Numărul celor care fac parte din fiecare categorie depinde de domeniul de activitate.

Armata lui Ștefan cel Mare avea un strateg, o grămadă mai mică sau mai mare de oșteni în funcție de situație și câțiva alergători care transmiteau ordinele lui Ștefan către fiecare dintre corpurile de oaste. Bine, am simplificat un pic…
O armată ‘modernă’ – adică cele din al doilea război mondial – aveau o grămadă de soldați, o grămăjoară de subofițeri și câțiva ofițeri. Ofițerii se ocupau de conducerea operațivă, subofițerii țineau totul laolaltă iar soldații făceau ce era de făcut.
Cam aceiași situație există și în locuri unde trebuie prestată multă muncă fizică. Săpatul de șanțuri, exemplu. Pe vremea când șanțurile erau săpate cu mână. O mulțime de oameni cu lopeți, câțiva șefi de echipă și unul cu teodolitul care le spune tuturor pe unde trebuie să fie șanțul.

Din punct de vedere practic, executanții nu știu ce să facă până când nu li se spune.
Șeful cel mare nu se poate face auzit de către toată lumea – și, oricum, nu știe să vorbească pe limba lor.
‘Intermediarii’ n-ar putea să facă singuri toată treaba și, oricum, nu au viziunea de ansamblu.

De ceva vreme încoace, lucrurile s-au schimbat dramatic.
Atât în armată cât și în civilie.

Clasa de mijloc a devenit majoritară.

Lucrurile au devenit atât de complicate încât aproape că nu mai există cârcași. Iar cei care au rămas sunt la mare preț.
Aproape toți executanții au diverse calificări. Nu mai pot fi tratați ca și cum ar fi niște proști.
Pentru că nu sunt – nu au fost niciodată, și pentru că, pentru prima oară, nu mai pot fi schimbați între ei!

Ștefan cel Mare avea nevoie de 500 de soldați. Oricare dintre ei avea de făcut, fiecare cum putea, cam același lucru. Acum specializarea este atât de mare, chiar și în armată, încât într-un pluton abia daca mai găsești câțiva oameni cu exact aceleași calificări. Bine, la o adică – adică atunci când se ajunge la lupta corp la corp – toți sunt reduși la același numitor, doar că acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar…

Într-o întreprindere economică, de orice natură, situația e de aceiași natură.
Fiecare om are câte o calificare. Destul de adâncă. Și fiecare are câte altceva de făcut. Sarcinile repetitive sunt indeplinite de către roboți – în curând și de aplicații ‘inteligente’, iar toți vorbesc aceiași limbă!
Șeful cel mare se poate adresa direct – și de multe ori chiar o face – oricăruia dintre executanți!

Ușor, ușor, a dispărut ‘cureaua de transmisie’. Pentru că, cel puțin aparent, nu a mai fost nevoie de ea.
Cam toți ‘executanții’ sunt considerați ca făcând parte din clasa de mijloc.
Legătura dintre cei care dau ordinele și cei care le execută se face ‘pe direct’.

Doar că, între timp, am început să ne certăm între noi ca chiorii!

De când mă știu eu – am început să vorbesc ca babele – n-a existat atâta ‘diviziune socială’ câtă e acum.
Unii zic că e din cauza internetului. Că din cauza ‘rețelelor sociale’ fiecare dintre noi își găsește o ‘bulă’ în care se simte bine. Că fiecare își certifică, lui, apartenența la bulă prin desconsiderarea celor care nu fac parte din ea. Și că fenomenul se amplifica prin ‘validare reciprocă’. Adică membrii bulelor se bat reciproc pe umeri, confirmându-și unul altuia cât de deștepți și frumoși sunt. Spre deosebire de toți ceilalți…

Membrii bulei din care fac și eu parte sunt OK, toți ceilalți sunt nașpa.

Adică de la o diviziune extrem de adâncă a muncii am ajuns la un fel de disoluție socială!

Fenomen explicat și prin faptul că a dispărut cureaua de transmisie.
Cei care constituiau legătura dintre segmentele societății. Care erau specializați în așa ceva!

Tratăm alegerile de parcă ar fi un concurs de frumusețe. Sau o emisiune de televiziune din categoria ‘știi tot felul de chestii care nu interesează pe nimeni și câștigi tot felul de zdrăngănele de care n-ai de fapt nevoie, și asta doar pentru că astfel se umplu televiziunile de bani.’
De parcă cei aflați „în campanie ELECTORALĂ” ar urma să primească cine știe ce premiu. Asta în urma alegerilor făcute de aceia dintre noi care se vor obosi să meargă la vot…

Abia atunci când ne vom da seama că este soarta noastră în joc, abia atunci vom fi în stare să alegem cu cap! Abia după ce vom înțelege că noi suntem cei care vom suferi consecințele activității sale, vom alege pe cineva care să facă ceva pentru noi toți.

De ce Nicușor Dan?

Pentru că așa au căzut cărțile. Acum toată lumea se așteaptă ca Nicușor Dan să facă ceva. Și aceiași toată lumea se așteaptă ca Antonescu să continue. Pe linia pe care suntem deja.

Mai sunt două săptămâni. Astea sunt așteptările, aștia sunt candidații disponibili.
Ce a fost, a fost. Acum avem de a face cu situația actuală. Facem ceva concret sau ne luăm cu mâinile de cap și ne văicărim ‘ce bine ar fi fost dacă…’?
După ce trec alegerile, putem să ne punem 7 mii de întrebări lămuritoare. Deocamdată e nevoie de niște realism.

‘N-ai spus nimic despre alternativa cu adevărat radicală! Despre cei care ne asigură că vor schimba totul din temelie!’

Aici paradoxul se adâncește și mai tare.
Trăim într-o democrație.
Adică ne respectăm între noi atât de mult încât fiecare dintre noi are aceleași drepturi precum toți ceilalți.
Fiecare dintre noi are dreptul la un vot și dreptul să spună ce părere are despre situația actuală.

În același timp, ne-am împărțit în tabere.
Unii își propun să readucă o glorie care n-a existat vreodată. Și îi amenință pe ceilalți cu focul gheenei.
‘Ceilalți’ strigă ca din gură de șarpe că ‘unii’ sunt niște tâmpiți care n-au dat pe la școală și n-au înțeles nimic din lecțiile de istorie.

Situația este, de fapt, cât se poate de simplă.
Avem de a face cu o cohortă de oameni cât se poate de exasperați. De oameni care simt că trece viața pe lângă ei. Și cum exasperarea e un sfetnic cât se poate de prost… Mai ales atunci când este ațâțată de tot felul de influenceri aflați în căutare de rating…
Și da, foarte mulți dintre cei exasperați nu au înțeles foarte multe din lecțiile de istorie. Pentru că au fost trimiși de mici la câmp, la meserie, pentru că au avut parte de profesori cărora nu le păsa… pentru că…
Din păcate, sunt și foarte mulți oameni cu studii universitare serioase care n-au înțeles prea multe din lecțiile istoriei…
Și abia acum ajungem la partea cu adevărat înteresantă. La jmecherii care utilizează exasperarea ca pe o ‘fortă motrice’. Care instrumentalizează nemulțumirea justificată a oamenilor.
Care promit, fără nici un fel de acoperire, exact ce vor exasperații să audă. Cum o să fie România respectată, cum o să trăiască tot românul bine pe banii recuperați de la exploatatorii care au supt sângele poporului…

Exasperați fiind, mulți dintre cei care se simt lăsați pe dinafară se agață de orice speranță…

Nu ‘tâmpenia’ indusă de exasperare e problema.
Ticăloșia celor care se folosesc de exasperare pentru a ne face să ne certăm între noi!

‘Problema’ fiind că nici ticăloșii n-au înțeles nimic din istorie.