Archives for category: comunicare efectiva

M-am împiedicat pe internet de chestia asta.
Unii ar sesiza contribuția inteligenței artificiale care a fost însărcinată cu ‘ortografia’.
Alții ar admira abilitatea cu care a fost strecurată șopârla. 7 mere verzi și două (mere) roșii. Sau 7 mere (verzi) și două tomate roșii?!?
Horticultorii ar sări de cur în sus. Toate sunt fructe! Chiar dacă sunt fructele unor plante din categoria legumelor, vinetele, dovleceii, ardeii și roșiile sunt tot fructe. Au semințe, sunt fructe!

Pe mine mă interesează altceva.
Comentariile. Pe care le găsiți aici. Din care rezultă foarte clar cât de puțini ‘s-au prins’. Și cât de mulți se consideră suficient de ‘geniali’. Suficient de ‘geniali’ pentru a răspunde…

Se tot face vorbire, în spațiul public și pe toate canalele, despre nevoia de educație. Despre ‘analfabetism funcțional‘…
Avem aici cel mai bun exemplu de alfabetism disfuncțional. De oameni care au știut să citească dar care nu s-au prins. Lasă că n-au ținut minte de la botanică despre cum stă treaba cu fructele. Care n-au ‘reținut’ că și legumele fac fructe! Care n-au știut să ia în serios avertismentul „doar pentru genii”. Care nu s-au obosit, având la îndemână un dispozitiv conectat la internet, să caute scurt „vânata fruct sau legumă”.

De unde și diferența dintre „analfabetismul funcțional”, termen oficial folosit de cei care se vaită cu privire la cât de needucată este nația, și alfabetismul disfuncțional. Realitatea cruntă!

Analfabetul funcțional funcționează. Cel puțin conform logicii după care funcționeză limba română.
Analfabetul funcțional este un om care se descurcă, „funcționează”!!!, chiar dacă nu știe să citească!
Abia alfabetul disfuncțional este persoana care nu înțelege suficient din ce este în stare să buchisească!

Și nu e vina lui!
Alfabeții disfuncționali au ajuns așa ca urmare a procesului educațional prin care au trecut.
Proces educațional început la școală și ‘desăvârșit’ prin expunerea constantă la texte care conțin expresii precum „analfabetism funcțional”. Și alte chestii asemenea….

Că tot veni vorba.
De azi dimineață tot anunță la radio „extinderea codului roșu de ploi”.
Dacă te iei după logica exprimării, urmează să plouă pentru că au emis meteorologii codul corespunzător.
Dacă te iei după ce spun comentatorii, trebuie să dezafectăm centralele pe cărbune pentru că așa ne spune Comisia Europeană…
Băăă! Meteorologii au emis codul ala ca să ne avertizeze! Aparatele lor le spun că este o probabilitate foarte mare, aproape o certitudine, că urmează să plouă! Mult!
Tot așa și cu centralele alea. ‘Oamenii de știință’, „specialiștii”, au ajuns la concluzia că dacă mai pompăm mult bioxid de carbon în atmosferă meteorologii vor fi nevoiți să emită din ce în ce mai multe coduri din ce în ce mai roșii. De caniculă, de furtună… Așa că Uniunea Europeană ne dă șpagă să închidem centralele alea odată! Și noi nu suntem în stare să le luăm banii…

Despre asta e vorba. Aici e deosebirea dintre analfabetismul funcțional și alfabetismul disfuncțional.
Unii vorbesc fără să știe – sau fără să realizeze consecințele minciunilor pe care le înșiră – iar alții citesc și nu mai înțeleg nimic.
Realitatea fiind că n-a prea mai rămas mare lucru … neînțeles! Sau de înțeles…


Remus Ștefureac explică foarte bine de ce diasporenii români au votat diferit față de cei moldoveni.

Unii, adică românii, au plecat mai ales de la țară. Statistic vorbind. Și muncesc, în mare parte, cu cârca.
Ceilalți, adică basarabenii din Republica Moldova, au plecat mai ales din ‘oraș’. Tot statistic vorbind.

Drept pentru care românii și-au exprimat mai ales frustrarea iar basarabenii mai ales aspirațiile.
Românii sunt scârbiți de porcăriile făcute de politicieni. Iar în localitățile mai mici oamenii ‘de rând’ ‘se trag de șireturi’ cu politicienii locali. I-au tot votat, pe cei perindați la putere, pentru că nu aveau pe altcineva. Știau ce le poate pielea dar nu aveau alternativă.
Basarabenii știu. Știu că trebuie, neapărat, să intre în UE!

Cuvintele lui Remus Ștefureac pun degetul pe rană. Explică foarte clar ce este de făcut. De către politicieni.

Ai noștrii să-și facă curățenie în ogradă.
Ai lor să împingă lucrurile mai departe.

Aceleași cuvinte se constituie și într-un avertisment.
Românii, deja la adăpostul Uniunii Europene și sub umbrela NATO, au pretenții. Nu mai acceptă mizeriile pe care le-au suportat până acum.
Moldovenii se lasă încă mobilizați. Către idealul din zare.
Românii, deja ‘înăuntru’, merg cu capetele în pământ. Îi apasă grijile. Văd toate crapăturile din trotuar. Știu foarte bine cine a furat asfaltul. Cine a pus bordurile…

Putin le-a promis basarabenilor o himeră. Cuvinte goale și o mână de arginți.
AUR a instrumentalizat nemulțumirea perfect justificată a oamenilor de rând.

Putin a pierdut vremea. Pentru că a incercat să întoarcă istoria înapoi.
AUR încearcă să ‘dați-vă voi jos ca să mă urc eu’. Faptul că AUR face jocul lui Putin este important doar la nivel macro.

Pentru moldoveni era esențial să voteze așa cum au făcut-o. Țelul lor este cât se poate de clar. Pentru toată lumea.
Pentru români… Românii, care se cred la adăpost, au țeluri. Fiecare pe al său. Fiecare votant are obiectivul lui. Unii să-i dea odată jos pe ‘ăștia’, alții să…

Adio dar rămân cu tine…

35 de ani.
Atât a durat.
După care au ajuns la concluzia că ‘așa nu se mai poate’.
‘Fiecare dintre noi are o viață de trăit’!

Divorțul – adică desfacerea căsătoriei – a fost simplu. Copiii – o fată – erau majori, amândoi voiau același lucru… o declarație a fost suficientă.
Partajul, în schimb…

Aveau un apartament mare, în centrul orașului. Două masini, ușor de împărțit, și niste bani. Cu atât mai ușor de împărțit. Apartamentul e suficient de mare și de bine amplasat încât din vânzarea lui să poată fi cumpărate altele două, mai mici. Doar că apartamentul are o problemă.

Problema fiind nepoata. Fata fetei lor.
Mama e în Germania. La muncă. Câștigă bine, aproape a terminat de plătit un apartament, mai mic și mai la periferie. Nepoata abia a intrat la liceu. Nu poate să stea singură și ar fi aiurea să tot facă naveta de la unul la altul.
Și cum nici unul dintre ei nu vrea să renunțe la ‘privilegiul’ de a o vedea regulat… sau poate că nici unul nu vrea să-l știe pe celălalt ‘liber ca pasărea cerului’!

Întorcând toate astea pe toate fețele… au înțeles că problemele erau în capetele lor!
Că împreună aduseseră relația în punctul în care erau.
Că de relația dintre ei mai depindeau și alte destine. În afară de ale lor.
Și că, una peste alta, le-a fost mai bine împreună. Decât fiecare separat…

Dacă ar reuși să treacă peste rănile pe care și le-au făcut de-a lungul căsătoriei!

Fenomenologia este un curent filozofic care se concentrează pe studiul
structurii experienței, așa cum se manifestă în conștiință,
fără a recurge la explicații cauzale sau la metodele altor discipline.
Se concentrează pe esența lucrurilor, nu pe fapte sau teorii”
AI Overview propusă de Google pentru „fenomenologie definiție”

Teoretic, unu și cu unu fac doi.
Dar asta doar pentru că așa am hotărât noi.
Să dăm câte un nume pentru fiecare chestie încolonată în ceea ce noi considerăm a fi ‘șirul numerelor întregi’.
Și cum ‘chestia’ care îndeplinește condiția =1+1 s-a nimerit să fie cea botezată de noi cu numele doi…

Bat câmpii?
Stați să vedeți ce urmează…

Deci.
Tot teoretic, două doctorate înseamnă de două ori mai multă deșteptăciune confirmată oficial decât un doctorat.
Simplu, nu?
Conceptul cheie din spusa de mai sus fiind „deșteptăciune confirmată oficial”, bineînțeles.

„Tema centrală va fi așadar viața ca încercare, viața ca ispită, idee care prelungește considerațiile heideggeriene anterioare făcute în marginea epistolelor paulinice în privirea îngrijorării, nevoinței vieții.
Heidegger sesizează în textele lui Augustin și o altă tensiune, anume aceea dintre tendințele genuine ale vieții factice (care motivează experiența creștină) și tendințele conceptualizatoare și teoretizante, de proveniență neoplatonică, prin care datul genuin al facticității este deturnat în sensul său originar, și astfel acoperit, obturat, falsificat.
Așadar, cursul lui Heidegger despre Augustin se va construi pe doua fronturi. Pe de o parte, va fi vorba de tensiunea dintre tendințele genuine ale vieții factice creștine și tendințele teoretizante care provin din aluviunile conceptuale pe care le întrebuințează tacit Augustin, idee ce se situază în descendența considerațiilor privind critica primatului teoreticului (fenomenologia ca știință originară pre-teoretică).”

Pe cealaltă parte, cred că am bătut destul câmpii. Că ați înțeles deja ce vreau să spun.
Cristian Ciocan, autorul rândurilor de mai sus (Întruchipări, Studiu de fenomenologie a corporalității, Humanitas, 2013) are și el două doctorate. Tot două doctorate… Universitatea din București, 2006 și Paris IV Sorbona 2009.

OK, sunt câteva diferențe între cele doua situații.
Din păcate, există și o trăsătură de unire. Între ele…
Se justifică una pe celălaltă! Adică se explică între ele. Se ‘normalizează’ dacă vă place mai mult genul ăsta de exprimare.
Privindu-se una pe cealaltă, ca într-un soi de oglindă, cele două situații devin cât se poate de transparente. De inteligibile…

Mă pregăteam să …
Și mi-am dat seama că!

Mai bine închei cu o amintire.
Undeva prin clasa a VII-a am descoperit revista Săptămâna. A lui Eugen Barbu.
Nu eu, ci prietenul meu cel mai bun. Care le avea pe astea cu literatura. Nu mai țin minte ce îi atrăsese atenția, cert este că erau multe lucruri interesante acolo. Chiar pentru niște copii, așa cum eram noi.
În afară de chestiile interesante, erau și unele extrem de hazlii. Din când în când, dădeam peste niște texte scrise în stilul folosit de dl. dr. Ciocan. Râdeam cu hohote. Nu erau la fel de complicate precum exemplul de mai sus, cele mai multe erau din zona criticii literare, dar exprimarea era la fel de pompoasă. Efectul la fel de … hazliu, pentru noi. Pentru noi, niște puști care le citeam cu dicționarul în mână. După care ne întrebam: „Da’ de ce nu vorbește ca oamenii? Cui se adresează? Cei care sunt capabili să înțeleagă cuvintele astea abracadabrante nu au nevoie să le traducă cineva ‘ce a vrut să spună autorul’”.

„Pe cine nu lași să moară,
nu te lasă să trăiești”

Aflăm de la Laurențiu Ungureanu/Hotnews despre Alexandru Iliescu, tatăl ultimului dictator comunist din Europa, Ion Iliescu.

Băejnebun?!?
Păi Iliescu a băgat România în NATO și în UE. A readus democrația în țară și a părăsit puterea atunci când a pierdut alegerile! Cum poți să spui că a fost un dictator comunist?!?

Am spus că a fost un dictator comunist, n-am spus că ar fi fost tâmpit!

Dacă te uiți cu un pic de atenție, vei observa că a fost singurul dictator comunist care a murit în patul lui. Și singurul care și-a mâncat liniștit pensia… Chiar dacă a fost anchetat, până în ultima clipă a vieții sale, pentru tot felul de chestii. Care mai de care mai nasoale…
Faptul că este înmormântat, chiar acum când scriu cuvintele astea, cu onoruri militare… este doar cireașa de pe tort!

‘Și ce legătura are taică-su cu toată treaba asta?!?’

Păi Alexandru, tatăl lui Ion, a fost primul comunist din familie și primul care a fost școlit în URSS.
Dar hai să luăm de la început.

Născut în 1901, în Oltenița.
Chiar dacă a făcut doar câteva clase a reușit să fie angajat, ca mecanic, la fabrica de Avioane Brașov. Să nu uităm că pe vremea aia mecanicii, în general, erau la mare preț. Mai căutați decât sunt inginerii în ziua de astăzi… Ce să mai vorbim despre mecanicii capabili să lucreze în aviație. Dacă nu vă vine a crede, uitați-va la cum putea să arate. La ce față ‘comercială’ avea…

În ianuarie 1927, la doar 26 de ani, este condamnat pentru fals în acte publice. Trei luni cu exacutare, la Văcărești, unde erau duși cei despre care se considera că erau o amenințare la adresa statului…
În noiembrie 1928 a fost concediat de la Avioane Brașov. Pentru propagandă comunistă…

Am să fac o paranteză și am să observ că Siguranța – Securitatea de pe vremea aia – a cam dormit în cizme. Duci un tip pentru trei luni într-o pușcărie destinată infractorilor periculoși pentru țară după care îl lași să mai lucreze un an și jumătate în fabrica în care erau construite avioanele militare ale epocii… OK.

N-am să vă plictisesc cu tot felul de amănunte din viața lui Alexandru Iliescu.
Trimis la școala de partid in URSS se întoarce în țară în timpul terorii declanșate la Moscova de către Stalin. El, împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, scapă cu viață. Marcel Pauker, și alții, nu. Nu scapă de furia lui Stalin.
Întors în țară, Alexandru Iliescu își continuă activitatea. Atât ca meseriaș cât și ca membru de partid.
Joacă diverse roluri și îndeplinește diverse misiuni. Intră și iese din pușcării, sfârșind prin a ajunge în lagărul de la Târgu-Jiu. Unde, în primăvara lui 1944, la cererea lui Gheorghiu Dej, este exclus din partid. Pentru asocierea cu Lucrețiu Pătrășcanu… care va fi, și el, epurat – cu glonț – câțiva ani mai târziu. Tot la cererea lui Dej.
Ieșit din pușcărie, cu sănătatea făcută țăndări, Alexandru Iliescu moare în august 1945. De inimă, în timpul unui discurs mobilizator…

‘Repet întrebarea. Ce ne interesează pe noi toată polologhia asta?!?’

Ion Iliescu avea 15 ani când tatăl lui a ieșit din pușcărie. Știa prin ce trecuse. Dacă nu de la el, atunci de la cei din jurul lui. Și, nefiind tâmpit, sigur și-a făcut o imagine clară a lucrurilor.
Și cu toate astea, a ales să meargă pe același drum.

A mers și el în URSS. La școală.
A ajuns și el în apropierea șefilor comuniști. În intimitatea cuplului Ceaușescu.
După care a intrat într-un con de umbră. Bine, spre deosebire de tatăl său, Ion a avut parte de un tratament mai blând. Nu a fost dat afară din partid…
La final, Ion a reușit ce n-a reușit Alexandru. A făcut parte din răzmerița care a dat jos conducerea de partid și de stat. După care s-a cocoțat în scaunul cel mai de sus…

La început, ai fi fost tentat să te întrebi ‘ce tânăr cu mintea-ntregă ar porni pe drumul ăsta, știind ce a pătimit tatăl său. Pe același drum…’
Pe de altă parte, și privind în urma carului mortuar… răspunsul devine simplu.
Un ‘astfel’ de om! De om?!?

Care a organizat procesul lui Ceaușescu.
Preluarea puterii în ianuarie 1990.
Transformarea FSN în partid politic.
A reprimat Piața Universității… după care le-a mulțumit minerilor pentru atrocitățile comise… Sau, în versiunea lui, pentru „spiritul lor civic”…

Și mai spun unii că Ion Iliescu nu ar fi fost dictator comunist…
Păi el însuși se revendica a fi fost comunist!
Iar calitatea de dictator îi este certificată de consecințele acțiunilor sale. A făcut ce a vrut și nu a tras nici un fel de consecință. Adică toate consecințele alegerilor sale au fost suportate de ceilalți.
De către cei care s-au întâmplat să fi fost în jurul lui. Și niciodată de către el…

Atunci când ajungi suficient de sus în ierarhia oricărui cult,
începi să realizezi adevărata natură a lucrurilor.
Și că acestea nu sunt așa cum sunt prezentate masei de credincioși.
De către chiar membrii ierarhiei despre care era vorba la începutul frazei…

Edgar Rice Burroughs, Întoarcerea lui Tarzan

Foarte mulți comentatori ai momentului scot în evidență ceea ce li se pare a fi contrastul dintre convingerile comuniste ale lui Iliescu – niciodată negate – și ceea ce ni se prezintă a fi ‘realizările’ acestuia.
Tranziția democratică din 1996, intrarea României în NATO, aderarea la UE.

În postarea precedentă mi-am exprimat convigerea că aceste realizări, ale României, au fost realizate, de către noi, în ciuda lui Iliescu. În ciuda și nu din cauza, cu contribuția, lui Iliescu. Cam la fel stau lucrurile cu realizarile României din timpul lui Ceaușescu.

Revin astăzi să pun în discuție caracterul comunist al convingerilor lui Iliescu. Și a celorlalți comuniști declarați. Și stimați, de unii, pentru comunismul lor.

Bine, mi-e mie ușor să vorbesc.
Maică-mea a fost secretară de BOB până în 21 decembrie 1989.
Ea a fost cea care mi-a deschis ochii cu privire la adevărata natură a comunismului.

‘Am devenit UTC-istă în timpul liceului. Înainte de 1950. Eram singura fată îmbrăcată sărăcăcios din clasă. Liceul de fete din Bistrița. Încă mai era așa ceva pe vremea aia. Stăteam la internat. Toată ziua cu colegele pe cap. Care colege făceau mereu mișto de hainele mele. Care fuseseră ale bunicii tale…. Frumoase pe vremuri, între cele două războaie, dar deja ponosite.
Așa am căzut în capcana propagandei egalitariste…
Învățam bine. Am fost remarcată de activiști. Cooptată în UTC și foarte repede promovată în funcții de răspundere.
Odată intrată la facultate, cu origine socială relativ sănătoasă – orfană fără nici un fel de proprietăți, chiar dacă părinții fuseseră funcționari, am fost primită și în partid. Mare lucru pentru vârșta aia. M-am simțit băgată în seamă, pentru prima oară în viața mea.
Și uite-așa m-am trezit membră supleantă al CC al UTC. Cooptată în comitetul de organizare al Festivalului Tineretului din 1953. Cu care ocazie am înțeles cu ce se mănâncă comunismul … fățărnicia celor aflați la butoane, lipsa de scrupule manifestată în timpul luptelor pentru putere, lipsa de caracter a celor aflați în stratosfera structurilor de partid și de stat…
Dar nu mai puteam să dau înapoi. Tot ce am putut să fac a fost să rămân pe loc. Tot insistau să mă facă activistă. Să nu mai practic meseria pentru care mă pregătisem și să fiu plătită ca funcționar al partidului. Iar leafa era de câteva ori mai mare decât cea de la institut.
Am pretins că eram pasionată de cercetare și m-au lăsat, cu greu, în pace. Dar tot m-au făcut secretară de BOB. Și așa am rămas. Până la căderea comunismului.’

Tot comentatorii despre care era vorba mai sus spun despre Iliescu că era un mare necunoscut înainte de ’89. După care scot la iveală poze în care acesta apare ca partener de sport al familiei Ceaușescu…

Imaginile astea au devenit disponibile abia după ’89.

Precum toți comuniștii care se respectau, și părinții meu ascultau Europa Liberă cu ‘sfințenie’. Crescut într-un astfel de mediu, am preluat obiceiul. Tot trăgând cu urechea la ‘dușmanii poporului’ am aflat încă din ’86-’87 cine se încălzea în culise pentru a prelua puterea atunci când Ceaușescu va fi dispărut de pe scena politicii românești.
„Cu voia dumneavoastră”, Ion Iliescu. Departe de a fi fost vre-un necunoscut….

Și atunci?
În nici un caz necunoscut.
Comunist declarat și intim al cuplului Ceaușescu, cel puțin până la un moment dat.
Autoritar până în măduva oaselor, inclusiv după ’89. Dacă mai are cineva nevoie de argumente, acel cineva n-a trăit pe lumea asta.

Și atunci? Cum poate fi explicată evoluția lui Ion Iliescu?

Simplu. Nu a avut altă alternativă!
‘Animal politic’ prin excelență, adică cum putea fi mai rău, a înțeles foarte repede – și de mai multe ori – care erau limitele până la care se putea întinde. În fiecare moment al carierei sale.

‘Geniul’ lui Iliescu a constat în capacitatea lui de a practica arta supraviețuirii.
Atât politice cât și biologice.
A fost liderul comunist care a trăit cel mai mult. Și care a supraviețuit, din punct de vedere politic, de cele mai multe ori. Și până la sfârșit!

În ceea ce privește autenticitatea comunismului său…
A ‘crescut’ în funcții pe vremea unui sistem mafiot. Pretins comunist dar în realitate mai mafiot decât Cosa Nostra.
După schimbarea de regim a patronat trecerea de la un sistem totalitar la unul bazat pe aparențe. Dacă cel declarat comunist nu avea nici o reținere în a se declara ‘revoluționar’ – adică ‘noi facem regulile, pe față’ – noul regim nu a avut nici o reținere în a se pretinde democratic. Mergând până la a permite – de voie, de nevoie – schimbarea de garnitură din 1996. Doar că sistemul se baza în continuare pe pile, cunoștințe și relații.
Dacă până în ’89 sistemul s-a bazat exclusiv pe relații de forță, după ’89 acesta a schimbat modul de abordare. De data asta a pus mâna pe proprietate. Aceiași grupare de interese a schimbat macazul după ce a înțeles că pretextul comunist nu are cum să funcționeze. Că doar ce se prăbușise sub propria greutate!
Așa că trebuia încercat altceva. Aceiași Mărie, cu altă pălărie. Același grup de interese încolonat sub stindardul unui alt pretext…

Putem trage liniștiți concluzia că atât comunismul cât și democrația originală au fost doar niște povești de adormit copiii!

Despre morți, doar adevărul!
Zareh Baronian

„Pace vouă”!

Unii dintre prietenii mei avea o vorbă.
„Dumnezeu să-l ierte, CĂ NU E MORT!”

Pe nenea despre care e vorba în propoziție, Ion Iliescu, îl mai putem ierta doar noi.
Ce-o face dumnezeu cu el, dacă o exista, e treaba lui. Treaba lui Dumnezeu…

Ce importanță mai are relația dintre noi și Ion Iliescu?
N-am să mă apuc acum să evaluez activitatea fostului șef de stat.
Îmi sunt suficiente consecințele!

Care consecințe sunt simplu de evaluat.
Remus Ștefureac – director INSCOP Research:  ”Raportul sugerează că nostalgia pentru comunism nu reflectă doar raportarea la trecut, ci și la eșecurile prezentului: inegalități sociale, instabilitate economică și lipsa unei perspective optimiste pentru viitor. Nostalgia funcționează ca mecanism compensator pentru nemulțumirile actuale și este parțial un fenomen natural firesc în cazul generațiilor care regretă tinerețea pierdută sau false certitudini oferite de un regim care controla totul

Cineva se întreba acum vreo 10 minute, în prezența mea, ‘Chiar avem de gând să organizăm funeralii naționale pentru un președinte care a „mulțumit minerilor” pentru atrocitățile produse în iunie 1990?’

Păi da.
Ion Iliescu, cercetat penal pentru infracțiuni împotriva umanității, este primul președinte al României care a murit în patul lui… Precedentul a murit împușcat!
Hoțul necondamnat, negustor cinstit…

Și acum, că tot a venit vorba – despre Ceaușescu și despre realizările României dintre 1948 și 1989 – putem să o spunem pe aia dreaptă!

„Realizările României!”

Noi, România, am realizat multe!
Unirile, independența, victoriile în primul și cel de al doilea raăzboi mondial, industrializarea postbelică, alfabetizarea, intrarea în UE și NATO, trecerea prin pandemie, intrarea în Schengen, viitoarea intrare in OECD…
Noi am făcut toate astea. În timpul lui Cuza, Carol I, Ferdinand, Mihai, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… dar NOI! Noi le-am făcut…

Unele dintre ele cu ajutorul celor aflați la butoane, altele împotriva celor aflați, temporar, la putere!

Ce vreau să spun cu chestia asta?
Păi dacă Ceaușescu era puțin mai priceput… mai sfârșea el împușcat ca un câine?
Dacă îl ducea puțin mintea… și conducea lucrurile un pic altfel… ne mai sculam noi – cu mic, cu mare – să-l dăm jos? Cu picioare în fund?!?
Da, în timpul lui Ceaușescu… România a făcut un salt înainte! Era într-o stare relativ groaznică – relativ la restul Europei – și a ajuns, la sfărșitul comunismului, într-o stare puțin mai bună decât a majorității țărilor din Africa!
Într-o stare mai bună decât era în 1948 dar, totuși, cea mai înapoiată țară din Europa în afară de Albania…

Cam așa și cu Iliescu.
Suntem într-o stare mult mai bună decât acum 35 de ani dar tot la coada Europei.
Iar toate astea s-au întâmplat, în mare parte, pe „vremea lui Iliescu”. Ca o consecință a deciziilor luate pe vremea lui. De către Iliescu…

Și de ce ar trebui să-l iertăm?!?

Păi nu pe el!!!
Nu pe el ar trebui să-l iertăm.
Pe noi trebuie să ne iertăm. Pe noi, pentru că nu ne-a dus mintea.
Pe noi, pentru că n-am avut curaj!

„Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este şi al tău.
 Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm,
pentru că acest frate al tău era mort
şi
acum trăieşte,

era pierdut şi a fost găsit!“

Cum, necum, Guvernoiu – noua versiune – s-a apucat de treabă.
Reforme, alea… alea…, după cât îi taie capul.
Sunt și ei atât de pricepuți pe cât de bine i-am ales noi!

Și noi?
Noi ce facem?

Care noi?!?
Noi, presa!
Pentru că doar gura presei se aude. După cum e și normal…
Presa și influencerii ce influențează, de bună voie sau în servicu comandat, pe toate canalele. Pe toate canalele media apărute ca o consecință a dezvoltărilor ‘tehnologice’…

Și ‘noi’?
Noi… ăștia… ăștia care am votat! Ăștia care am tot votat în ultimii 35 de ani…
Și care am reușit să supraviețuim, cu bune și cu rele!
Care am supraviețuit experimentului comunist. Așa aberant cum a fost el.
După care am supraviețuit tranziției. Și procesului de democratizare. De integrare în UE….
Că integrarea în NATO a cam fost pe șestache… Nici nu ne-am dat seama că s-a întîmplat!

Noi, adică ‘noi ăștia’, am ajuns într-un punct de inflexiune.
Când să ne bucurăm și noi de roadele muncii din ultimii 35 de ani – de integrarea în UE, în Schengen și de protecția oferită de NATO – tocmai am descoperit că ‘împăratul e gol’.
Că vistiernicii în care am tot avut încredere – adică pe care i-am tot votat – au lăsat bugetul în pielea goală.
Cum, necum… vistieria e goală!

Deocamdată a ajuns la butoane o (semi)nouă garnitură. Tot ca urmare a votului nostru.
Care garnitură, repet, s-a apucat de treabă. Pe cât îi duce mintea…
Și noi? Reacția noastră? Exprimată prin presă și prin gura influencerilor?

Bolojan ar fi trebuit mai întâi să…!
Nu e normal ca poporul să sufere ca urmare a deciziilor proaste luate de (o parte dintre)foștii/actuali guvernanți!
Dragos Anastasiu și toți ceilalți care au dat vreodată mită și au recunoscut acest lucru denunțîndu-i pe cei care au primit-o n-au ce căuta în aparatul de stat!

Înțelepciunea populară pretinde că ‘hoțul neprins, negustor cinstit’.
Isus, că tot o ardem cu cât de creștin-ortodocși suntem, și-a învățat ucenicii că doar cei cei care n-au păcătuit vreodată au dreptul să ‘arunce cu piatra’….

‘Bine, bă! Da’, până la urmă, tu ce vrei să spui cu toată polologhia asta?!?’

Vreau să aduc aminte că toți am dat șpagă.
Unii mai mult, alții mai puțin… Unii recunoaștem, măcar în sinea noastră, alții nu…
Și că noi trăim astăzi consecințele deciziilor noastre. Deciziilor pe care le-am luat împreună!

Nu știu ce trebuia să fi făcut Bolojan.
Nici măcar nu știu dacă Anastasiu – și ceilalți ca el – ar trebui/putea să facă parte din aparatul de stat. Au experiență, știu care sunt urmările șpăgii, dar nu se pot bucura de încrederea publicului.
Dar știu că dacă ne mai coim mult în loc să ne uităm adânc în oglindă… o să ne ia mama dracului!

Și e păcat.
Abia ce se luminase de ziuă!

„Să nu confundăm poporul cu statul”

„Statul”, cuvântul „statul”, are mai multe sensuri. Cel puțin două…
Statul ‘degeaba’.
Și statul ca instituție.
Adică să stai degeaba la stat…

„A confunda” are tot doua sensuri. Cel puțin două…
A confunda la nivel perceptiv și a confunda la nivel agentic.
A încurca lucruri între ele atunci când le examinezi și a ‘amesteca’, eventual în cunoștință de cauză, un ‘ceva’ cu un altceva.

Ludovic al paișpelea, dacă nu mă înșeală memoria, este pomenit pentru afirmația „L’etat c’est moi”.
El pretindea că …
Iar cei din jurul lui acceptau această pretenție! Așa era pe vremea aia…

Între timp, adică de la Revoluția Americană încoace, poporul a revendicat – prin reprezentanții săi, discuție lungă – locul de onoare.
Fenomenul a fost imitat foarte repede pe vechiul continent. Atunci cînd foștii supuși ai lui Ludovic catorz l-au descăpățânat pe Ludovic XVI. Pentru „înaltă trădare și crime împotriva statului”…

Nu pot să nu observ ironia faptului… Ludovic XIV, pe vremea aia monarh absolut, a ajutat poporul American să se „confunde” cu statul American. Ce mai contează motivele pentru care…

Ludovic XIV și-a făcut-o cu mâna lui… Pe vremea când conducea Franța.
Chiar dacă, în mare parte, ‘nominal’. Prin interpuși…
Mai apoi nici măcar n-a fost în stare să fugă la timp!

Cam așa și cu popoarele. Mai ales cu cele care, cândva în istoria lor, au acces – adică ‘s-au urcat’, la democrație.
Care au ceva de spus atunci când vine vorba despre viitorul lor!
Care au devenit una, care se confundă, cu statele în care trăiesc.

Acele popoare, mai ales acele popoare, sunt responsabile pentru soarta lor!
Pentru un singur motiv.
Pentru motivul că ele sunt cele care își trăiesc soarta!

Absolutul este relativ.

Relativ la cel ce-l caută.

Totul este relativ.

Relativ la sine însuși. Adică în evoluție.

Deci totul este absolut.

Doar împreună
și abia odată cu trecerea timpului…