Archives for category: alegerile pe care le facem

A făcut cineva un banc pe net.
Care banc deschide oportunități cât se poate de interesante.

Care este ‘lățimea de bandă’ a limbajului?
Cât de mult înțeles poate fi înghesuit într-un număr limitat de cuvinte? Și, mai ales, cât de mult din acest înțeles poate fi recunoscut ca atare și ‘recuperat’ de către cei care intră în contact? Cu acele cuvinte…

Cel care a pus la cale gluma nici măcar nu le-a menționat. Jumătate dintre comentarii fac referire la ele… la legume!
Din punct de vedere ‘logic’, are sens. Pentru a număra fructele, trebuie mai întăi să le alegem. Să vedem dacă nu cumva sunt amestecate cu alte chestii. Cu legume…

Ce sunt fructele?
Mere, pere, căpșuni, cireșe… chestii dulci, pe care le mănânci, de obicei, după masă. Ca atare, sub formă de desert sau chiar de dulceață.
Sau chestiile alea pline de semințe pe care le fac plantele după ce se scutură petalele florilor…
Ce sunt legumele?
Chestiile alea pe care ni le îndesau mamele noastre pe gât, în numele alimentației sănătoase. Bucăți din plante, proaspete sau gătite, care trebuie mestecate mult înainte de a putea fi înghițite. Și care țin, la o adică, de foame.
Sau niște plante care au o anumită particularitate. Rădăcinile lor adăpostesc niște bacterii fixatoare de azot. Și ca urmare a acestei simbioze, plantele respective – legumele – îmbogățesc pământul în care cresc. În loc să-l sărăcească.
Vechii locuitori ai Mexicului cultivau porumb amestecat cu dovleac si fasole. Dovleacul și fasolea – amandouă legume – ajutau porumbul să crească. Porumbul, la rândul lui, oferea sprijin și umbră legumelor. Toate trei îi hrăneau pe strămoșii mexicanilor.
Bunicii noștrii roteau culturile. Din când în când puneau trifoi. Care e tot o legumă. Din punct de vedere botanic…

Toate informațiile astea sunt înghesuite în doar două cuvinte. Fructe și legume.
Și acum, că toată lumea are tot felul de dispozitive conectabile la internet, informațiile astea sunt cât se poate de disponibile. Nu mai e nevoie să le fi învățat dinainte.

Ar trebui totuși să ținem minte ceva.
Să verificăm ce se ascunde în spatele cuvintelor. Care sunt, de cele mai multe ori, mai largi decât par la prima vedere!

Doar că pentru asta avem nevoie de exercițiu!
Adică avem nevoie să ne învățăm singuri…

Să nu mai punem botul!
Să ținem cont de faptul că nu toți cei care ne vorbesc au cele mai bune intenții. Cu privire la noi…
Poate ar fi bine să verificăm și ce au făcut la viața lor înainte de a le crede promisiunile!

Și ca să nu termin brusc, ‘legumă’ mai înseamnă ceva. O persoană aflată în stare ‘vegetativă’. Care trăiește dar care nu prea e ‘de față’. Din cauze obiective – a suferit un atac cerebral, de exemplu – sau subiective.
‘Nu mai sta ca o legumă!’… Nu-i mai lăsa pe alții să te păcălească!

Remus Ștefureac explică foarte bine de ce diasporenii români au votat diferit față de cei moldoveni.

Unii, adică românii, au plecat mai ales de la țară. Statistic vorbind. Și muncesc, în mare parte, cu cârca.
Ceilalți, adică basarabenii din Republica Moldova, au plecat mai ales din ‘oraș’. Tot statistic vorbind.

Drept pentru care românii și-au exprimat mai ales frustrarea iar basarabenii mai ales aspirațiile.
Românii sunt scârbiți de porcăriile făcute de politicieni. Iar în localitățile mai mici oamenii ‘de rând’ ‘se trag de șireturi’ cu politicienii locali. I-au tot votat, pe cei perindați la putere, pentru că nu aveau pe altcineva. Știau ce le poate pielea dar nu aveau alternativă.
Basarabenii știu. Știu că trebuie, neapărat, să intre în UE!

Cuvintele lui Remus Ștefureac pun degetul pe rană. Explică foarte clar ce este de făcut. De către politicieni.

Ai noștrii să-și facă curățenie în ogradă.
Ai lor să împingă lucrurile mai departe.

Aceleași cuvinte se constituie și într-un avertisment.
Românii, deja la adăpostul Uniunii Europene și sub umbrela NATO, au pretenții. Nu mai acceptă mizeriile pe care le-au suportat până acum.
Moldovenii se lasă încă mobilizați. Către idealul din zare.
Românii, deja ‘înăuntru’, merg cu capetele în pământ. Îi apasă grijile. Văd toate crapăturile din trotuar. Știu foarte bine cine a furat asfaltul. Cine a pus bordurile…

Putin le-a promis basarabenilor o himeră. Cuvinte goale și o mână de arginți.
AUR a instrumentalizat nemulțumirea perfect justificată a oamenilor de rând.

Putin a pierdut vremea. Pentru că a incercat să întoarcă istoria înapoi.
AUR încearcă să ‘dați-vă voi jos ca să mă urc eu’. Faptul că AUR face jocul lui Putin este important doar la nivel macro.

Pentru moldoveni era esențial să voteze așa cum au făcut-o. Țelul lor este cât se poate de clar. Pentru toată lumea.
Pentru români… Românii, care se cred la adăpost, au țeluri. Fiecare pe al său. Fiecare votant are obiectivul lui. Unii să-i dea odată jos pe ‘ăștia’, alții să…

Adio dar rămân cu tine…

35 de ani.
Atât a durat.
După care au ajuns la concluzia că ‘așa nu se mai poate’.
‘Fiecare dintre noi are o viață de trăit’!

Divorțul – adică desfacerea căsătoriei – a fost simplu. Copiii – o fată – erau majori, amândoi voiau același lucru… o declarație a fost suficientă.
Partajul, în schimb…

Aveau un apartament mare, în centrul orașului. Două masini, ușor de împărțit, și niste bani. Cu atât mai ușor de împărțit. Apartamentul e suficient de mare și de bine amplasat încât din vânzarea lui să poată fi cumpărate altele două, mai mici. Doar că apartamentul are o problemă.

Problema fiind nepoata. Fata fetei lor.
Mama e în Germania. La muncă. Câștigă bine, aproape a terminat de plătit un apartament, mai mic și mai la periferie. Nepoata abia a intrat la liceu. Nu poate să stea singură și ar fi aiurea să tot facă naveta de la unul la altul.
Și cum nici unul dintre ei nu vrea să renunțe la ‘privilegiul’ de a o vedea regulat… sau poate că nici unul nu vrea să-l știe pe celălalt ‘liber ca pasărea cerului’!

Întorcând toate astea pe toate fețele… au înțeles că problemele erau în capetele lor!
Că împreună aduseseră relația în punctul în care erau.
Că de relația dintre ei mai depindeau și alte destine. În afară de ale lor.
Și că, una peste alta, le-a fost mai bine împreună. Decât fiecare separat…

Dacă ar reuși să treacă peste rănile pe care și le-au făcut de-a lungul căsătoriei!

Fenomenologia este un curent filozofic care se concentrează pe studiul
structurii experienței, așa cum se manifestă în conștiință,
fără a recurge la explicații cauzale sau la metodele altor discipline.
Se concentrează pe esența lucrurilor, nu pe fapte sau teorii”
AI Overview propusă de Google pentru „fenomenologie definiție”

Teoretic, unu și cu unu fac doi.
Dar asta doar pentru că așa am hotărât noi.
Să dăm câte un nume pentru fiecare chestie încolonată în ceea ce noi considerăm a fi ‘șirul numerelor întregi’.
Și cum ‘chestia’ care îndeplinește condiția =1+1 s-a nimerit să fie cea botezată de noi cu numele doi…

Bat câmpii?
Stați să vedeți ce urmează…

Deci.
Tot teoretic, două doctorate înseamnă de două ori mai multă deșteptăciune confirmată oficial decât un doctorat.
Simplu, nu?
Conceptul cheie din spusa de mai sus fiind „deșteptăciune confirmată oficial”, bineînțeles.

„Tema centrală va fi așadar viața ca încercare, viața ca ispită, idee care prelungește considerațiile heideggeriene anterioare făcute în marginea epistolelor paulinice în privirea îngrijorării, nevoinței vieții.
Heidegger sesizează în textele lui Augustin și o altă tensiune, anume aceea dintre tendințele genuine ale vieții factice (care motivează experiența creștină) și tendințele conceptualizatoare și teoretizante, de proveniență neoplatonică, prin care datul genuin al facticității este deturnat în sensul său originar, și astfel acoperit, obturat, falsificat.
Așadar, cursul lui Heidegger despre Augustin se va construi pe doua fronturi. Pe de o parte, va fi vorba de tensiunea dintre tendințele genuine ale vieții factice creștine și tendințele teoretizante care provin din aluviunile conceptuale pe care le întrebuințează tacit Augustin, idee ce se situază în descendența considerațiilor privind critica primatului teoreticului (fenomenologia ca știință originară pre-teoretică).”

Pe cealaltă parte, cred că am bătut destul câmpii. Că ați înțeles deja ce vreau să spun.
Cristian Ciocan, autorul rândurilor de mai sus (Întruchipări, Studiu de fenomenologie a corporalității, Humanitas, 2013) are și el două doctorate. Tot două doctorate… Universitatea din București, 2006 și Paris IV Sorbona 2009.

OK, sunt câteva diferențe între cele doua situații.
Din păcate, există și o trăsătură de unire. Între ele…
Se justifică una pe celălaltă! Adică se explică între ele. Se ‘normalizează’ dacă vă place mai mult genul ăsta de exprimare.
Privindu-se una pe cealaltă, ca într-un soi de oglindă, cele două situații devin cât se poate de transparente. De inteligibile…

Mă pregăteam să …
Și mi-am dat seama că!

Mai bine închei cu o amintire.
Undeva prin clasa a VII-a am descoperit revista Săptămâna. A lui Eugen Barbu.
Nu eu, ci prietenul meu cel mai bun. Care le avea pe astea cu literatura. Nu mai țin minte ce îi atrăsese atenția, cert este că erau multe lucruri interesante acolo. Chiar pentru niște copii, așa cum eram noi.
În afară de chestiile interesante, erau și unele extrem de hazlii. Din când în când, dădeam peste niște texte scrise în stilul folosit de dl. dr. Ciocan. Râdeam cu hohote. Nu erau la fel de complicate precum exemplul de mai sus, cele mai multe erau din zona criticii literare, dar exprimarea era la fel de pompoasă. Efectul la fel de … hazliu, pentru noi. Pentru noi, niște puști care le citeam cu dicționarul în mână. După care ne întrebam: „Da’ de ce nu vorbește ca oamenii? Cui se adresează? Cei care sunt capabili să înțeleagă cuvintele astea abracadabrante nu au nevoie să le traducă cineva ‘ce a vrut să spună autorul’”.

„Pe cine nu lași să moară,
nu te lasă să trăiești”

Aflăm de la Laurențiu Ungureanu/Hotnews despre Alexandru Iliescu, tatăl ultimului dictator comunist din Europa, Ion Iliescu.

Băejnebun?!?
Păi Iliescu a băgat România în NATO și în UE. A readus democrația în țară și a părăsit puterea atunci când a pierdut alegerile! Cum poți să spui că a fost un dictator comunist?!?

Am spus că a fost un dictator comunist, n-am spus că ar fi fost tâmpit!

Dacă te uiți cu un pic de atenție, vei observa că a fost singurul dictator comunist care a murit în patul lui. Și singurul care și-a mâncat liniștit pensia… Chiar dacă a fost anchetat, până în ultima clipă a vieții sale, pentru tot felul de chestii. Care mai de care mai nasoale…
Faptul că este înmormântat, chiar acum când scriu cuvintele astea, cu onoruri militare… este doar cireașa de pe tort!

‘Și ce legătura are taică-su cu toată treaba asta?!?’

Păi Alexandru, tatăl lui Ion, a fost primul comunist din familie și primul care a fost școlit în URSS.
Dar hai să luăm de la început.

Născut în 1901, în Oltenița.
Chiar dacă a făcut doar câteva clase a reușit să fie angajat, ca mecanic, la fabrica de Avioane Brașov. Să nu uităm că pe vremea aia mecanicii, în general, erau la mare preț. Mai căutați decât sunt inginerii în ziua de astăzi… Ce să mai vorbim despre mecanicii capabili să lucreze în aviație. Dacă nu vă vine a crede, uitați-va la cum putea să arate. La ce față ‘comercială’ avea…

În ianuarie 1927, la doar 26 de ani, este condamnat pentru fals în acte publice. Trei luni cu exacutare, la Văcărești, unde erau duși cei despre care se considera că erau o amenințare la adresa statului…
În noiembrie 1928 a fost concediat de la Avioane Brașov. Pentru propagandă comunistă…

Am să fac o paranteză și am să observ că Siguranța – Securitatea de pe vremea aia – a cam dormit în cizme. Duci un tip pentru trei luni într-o pușcărie destinată infractorilor periculoși pentru țară după care îl lași să mai lucreze un an și jumătate în fabrica în care erau construite avioanele militare ale epocii… OK.

N-am să vă plictisesc cu tot felul de amănunte din viața lui Alexandru Iliescu.
Trimis la școala de partid in URSS se întoarce în țară în timpul terorii declanșate la Moscova de către Stalin. El, împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, scapă cu viață. Marcel Pauker, și alții, nu. Nu scapă de furia lui Stalin.
Întors în țară, Alexandru Iliescu își continuă activitatea. Atât ca meseriaș cât și ca membru de partid.
Joacă diverse roluri și îndeplinește diverse misiuni. Intră și iese din pușcării, sfârșind prin a ajunge în lagărul de la Târgu-Jiu. Unde, în primăvara lui 1944, la cererea lui Gheorghiu Dej, este exclus din partid. Pentru asocierea cu Lucrețiu Pătrășcanu… care va fi, și el, epurat – cu glonț – câțiva ani mai târziu. Tot la cererea lui Dej.
Ieșit din pușcărie, cu sănătatea făcută țăndări, Alexandru Iliescu moare în august 1945. De inimă, în timpul unui discurs mobilizator…

‘Repet întrebarea. Ce ne interesează pe noi toată polologhia asta?!?’

Ion Iliescu avea 15 ani când tatăl lui a ieșit din pușcărie. Știa prin ce trecuse. Dacă nu de la el, atunci de la cei din jurul lui. Și, nefiind tâmpit, sigur și-a făcut o imagine clară a lucrurilor.
Și cu toate astea, a ales să meargă pe același drum.

A mers și el în URSS. La școală.
A ajuns și el în apropierea șefilor comuniști. În intimitatea cuplului Ceaușescu.
După care a intrat într-un con de umbră. Bine, spre deosebire de tatăl său, Ion a avut parte de un tratament mai blând. Nu a fost dat afară din partid…
La final, Ion a reușit ce n-a reușit Alexandru. A făcut parte din răzmerița care a dat jos conducerea de partid și de stat. După care s-a cocoțat în scaunul cel mai de sus…

La început, ai fi fost tentat să te întrebi ‘ce tânăr cu mintea-ntregă ar porni pe drumul ăsta, știind ce a pătimit tatăl său. Pe același drum…’
Pe de altă parte, și privind în urma carului mortuar… răspunsul devine simplu.
Un ‘astfel’ de om! De om?!?

Care a organizat procesul lui Ceaușescu.
Preluarea puterii în ianuarie 1990.
Transformarea FSN în partid politic.
A reprimat Piața Universității… după care le-a mulțumit minerilor pentru atrocitățile comise… Sau, în versiunea lui, pentru „spiritul lor civic”…

Și mai spun unii că Ion Iliescu nu ar fi fost dictator comunist…
Păi el însuși se revendica a fi fost comunist!
Iar calitatea de dictator îi este certificată de consecințele acțiunilor sale. A făcut ce a vrut și nu a tras nici un fel de consecință. Adică toate consecințele alegerilor sale au fost suportate de ceilalți.
De către cei care s-au întâmplat să fi fost în jurul lui. Și niciodată de către el…

Despre morți, doar adevărul!
Zareh Baronian

„Pace vouă”!

Unii dintre prietenii mei avea o vorbă.
„Dumnezeu să-l ierte, CĂ NU E MORT!”

Pe nenea despre care e vorba în propoziție, Ion Iliescu, îl mai putem ierta doar noi.
Ce-o face dumnezeu cu el, dacă o exista, e treaba lui. Treaba lui Dumnezeu…

Ce importanță mai are relația dintre noi și Ion Iliescu?
N-am să mă apuc acum să evaluez activitatea fostului șef de stat.
Îmi sunt suficiente consecințele!

Care consecințe sunt simplu de evaluat.
Remus Ștefureac – director INSCOP Research:  ”Raportul sugerează că nostalgia pentru comunism nu reflectă doar raportarea la trecut, ci și la eșecurile prezentului: inegalități sociale, instabilitate economică și lipsa unei perspective optimiste pentru viitor. Nostalgia funcționează ca mecanism compensator pentru nemulțumirile actuale și este parțial un fenomen natural firesc în cazul generațiilor care regretă tinerețea pierdută sau false certitudini oferite de un regim care controla totul

Cineva se întreba acum vreo 10 minute, în prezența mea, ‘Chiar avem de gând să organizăm funeralii naționale pentru un președinte care a „mulțumit minerilor” pentru atrocitățile produse în iunie 1990?’

Păi da.
Ion Iliescu, cercetat penal pentru infracțiuni împotriva umanității, este primul președinte al României care a murit în patul lui… Precedentul a murit împușcat!
Hoțul necondamnat, negustor cinstit…

Și acum, că tot a venit vorba – despre Ceaușescu și despre realizările României dintre 1948 și 1989 – putem să o spunem pe aia dreaptă!

„Realizările României!”

Noi, România, am realizat multe!
Unirile, independența, victoriile în primul și cel de al doilea raăzboi mondial, industrializarea postbelică, alfabetizarea, intrarea în UE și NATO, trecerea prin pandemie, intrarea în Schengen, viitoarea intrare in OECD…
Noi am făcut toate astea. În timpul lui Cuza, Carol I, Ferdinand, Mihai, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… dar NOI! Noi le-am făcut…

Unele dintre ele cu ajutorul celor aflați la butoane, altele împotriva celor aflați, temporar, la putere!

Ce vreau să spun cu chestia asta?
Păi dacă Ceaușescu era puțin mai priceput… mai sfârșea el împușcat ca un câine?
Dacă îl ducea puțin mintea… și conducea lucrurile un pic altfel… ne mai sculam noi – cu mic, cu mare – să-l dăm jos? Cu picioare în fund?!?
Da, în timpul lui Ceaușescu… România a făcut un salt înainte! Era într-o stare relativ groaznică – relativ la restul Europei – și a ajuns, la sfărșitul comunismului, într-o stare puțin mai bună decât a majorității țărilor din Africa!
Într-o stare mai bună decât era în 1948 dar, totuși, cea mai înapoiată țară din Europa în afară de Albania…

Cam așa și cu Iliescu.
Suntem într-o stare mult mai bună decât acum 35 de ani dar tot la coada Europei.
Iar toate astea s-au întâmplat, în mare parte, pe „vremea lui Iliescu”. Ca o consecință a deciziilor luate pe vremea lui. De către Iliescu…

Și de ce ar trebui să-l iertăm?!?

Păi nu pe el!!!
Nu pe el ar trebui să-l iertăm.
Pe noi trebuie să ne iertăm. Pe noi, pentru că nu ne-a dus mintea.
Pe noi, pentru că n-am avut curaj!

„Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este şi al tău.
 Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm,
pentru că acest frate al tău era mort
şi
acum trăieşte,

era pierdut şi a fost găsit!“

Cum, necum, Guvernoiu – noua versiune – s-a apucat de treabă.
Reforme, alea… alea…, după cât îi taie capul.
Sunt și ei atât de pricepuți pe cât de bine i-am ales noi!

Și noi?
Noi ce facem?

Care noi?!?
Noi, presa!
Pentru că doar gura presei se aude. După cum e și normal…
Presa și influencerii ce influențează, de bună voie sau în servicu comandat, pe toate canalele. Pe toate canalele media apărute ca o consecință a dezvoltărilor ‘tehnologice’…

Și ‘noi’?
Noi… ăștia… ăștia care am votat! Ăștia care am tot votat în ultimii 35 de ani…
Și care am reușit să supraviețuim, cu bune și cu rele!
Care am supraviețuit experimentului comunist. Așa aberant cum a fost el.
După care am supraviețuit tranziției. Și procesului de democratizare. De integrare în UE….
Că integrarea în NATO a cam fost pe șestache… Nici nu ne-am dat seama că s-a întîmplat!

Noi, adică ‘noi ăștia’, am ajuns într-un punct de inflexiune.
Când să ne bucurăm și noi de roadele muncii din ultimii 35 de ani – de integrarea în UE, în Schengen și de protecția oferită de NATO – tocmai am descoperit că ‘împăratul e gol’.
Că vistiernicii în care am tot avut încredere – adică pe care i-am tot votat – au lăsat bugetul în pielea goală.
Cum, necum… vistieria e goală!

Deocamdată a ajuns la butoane o (semi)nouă garnitură. Tot ca urmare a votului nostru.
Care garnitură, repet, s-a apucat de treabă. Pe cât îi duce mintea…
Și noi? Reacția noastră? Exprimată prin presă și prin gura influencerilor?

Bolojan ar fi trebuit mai întâi să…!
Nu e normal ca poporul să sufere ca urmare a deciziilor proaste luate de (o parte dintre)foștii/actuali guvernanți!
Dragos Anastasiu și toți ceilalți care au dat vreodată mită și au recunoscut acest lucru denunțîndu-i pe cei care au primit-o n-au ce căuta în aparatul de stat!

Înțelepciunea populară pretinde că ‘hoțul neprins, negustor cinstit’.
Isus, că tot o ardem cu cât de creștin-ortodocși suntem, și-a învățat ucenicii că doar cei cei care n-au păcătuit vreodată au dreptul să ‘arunce cu piatra’….

‘Bine, bă! Da’, până la urmă, tu ce vrei să spui cu toată polologhia asta?!?’

Vreau să aduc aminte că toți am dat șpagă.
Unii mai mult, alții mai puțin… Unii recunoaștem, măcar în sinea noastră, alții nu…
Și că noi trăim astăzi consecințele deciziilor noastre. Deciziilor pe care le-am luat împreună!

Nu știu ce trebuia să fi făcut Bolojan.
Nici măcar nu știu dacă Anastasiu – și ceilalți ca el – ar trebui/putea să facă parte din aparatul de stat. Au experiență, știu care sunt urmările șpăgii, dar nu se pot bucura de încrederea publicului.
Dar știu că dacă ne mai coim mult în loc să ne uităm adânc în oglindă… o să ne ia mama dracului!

Și e păcat.
Abia ce se luminase de ziuă!

Absolutul este relativ.

Relativ la cel ce-l caută.

Totul este relativ.

Relativ la sine însuși. Adică în evoluție.

Deci totul este absolut.

Doar împreună
și abia odată cu trecerea timpului…

‘Frate, frate, dar brânza-i pe bani.’
Corect, doar că zicala asta e valabilă cu precădere printre ciobani!

Filozofie de doi bani, trasă cu urechea printre jucătorii de șah din Cișmigiul anilor ’70. 1970!

Până la urmă, moșul ăla avea dreptate…
Obsesia asta pentru bani, care ne terfelește tuturor mințile, este doar un simptom.
Dovada faptului că ăsta a rămas singurul lucru pe care îl mai avem în comun.
Că ne-am transformat, aproape toți, în ‘ciobani’.

Am devenit un fel de fluturi. Atrași de flacăra lămpii!
Incapabili să mai vedem altceva.
Incapabili să mai înțelegem că tocmai flacăra aia e pe cale să ne ardă sufletele. La propriu!

Sunt agnostic.
Când spun că flacăra ne va arde sufletele, mă refer la ‘aripi’.
Fluturii zboară cu ajutorul aripilor. Oamenii zboară cu ajutorul sufletelor lor!
Cei care știu să și le apere. De flăcări!

Fluturii zboară din instinct.
Oamenii învață unii de la alții.
Cum să zboare. Și, mai ales, încotro să zboare!

Fără suflet, oamenii nu pot zbura.
Fără o minte ‘trează’, zburătorul se va trezi foarte repede cu sufletul ars.
Iadul, cu flăcările sale, este aici. Îl construim împreună. Fiecare dintre noi.

Sau nu….

“On prétend que Dieu a fait l’homme à son image,
mais l’homme le lui a bien rendu,”

Voltaire
Se spune că Dumnezeu l-a făcut pe Om,
doar că omul este cel care l-a ‘închipuit’ pe Dumnezeu…

‘Ce s-ar fi întâmplar dacă Hitler s-ar fi născut în Anglia?
Nimic. O vreme ar fi lucrat ca zugrav și spre sfârșitul vieții ar fi ajuns la balamuc!’

O selecție cât se poate de interesantă, și inspirată, a momentelor care jalonează drumul parcurs până acum. Suficient de detaliată pentru a scoate în evidență pașii pe care îi mai avem de făcut.

În primul rând, trebuie să părăsim suprafața. Să lăsăm în pace evidența. Faptele.
Și să ne uităm puțin în oglindă. În sufletele noastre.

“Maia Sandu a câștigat președinția împotriva unei oligarhii susținute de Rusia. Cu toate acestea, cazul moldovenesc are specificitățile sale și nu oferă neapărat o rețetă generalizabilă.”

Bineînțeles că Moldova are particularitățile sale. Ca toate celelalte. Ca toate celelalte țări și națiuni. Acesta fiind motivul pentru care nu există rețete generalizabile…

În afară de particularități – care contează pentru fiecare dintre situații dar sunt irelevante atunci când încercăm să înțelegem straturile mai profunde – există și un fir roșu.

Nimeni, dar absolut nimeni, nu se apucă să rezolve problemele până când nu le ajunge cuțitul la os!

Și atunci? Dacă așa fac toți, cum mai pot fi explicate diferențele?
Prin capacitatea diferită de înțelegere. Prin capacitatea de a vedea, mai repede, cât de puțin mai are cuțitul până la os.

Când eram mic, adică în urmă cu o jumătate de secol, am citit pe undeva chestia aia despre Hitler. Despre importanța locului unde te-ai născut. Despre capacitatea locului respectiv de a face față diverselor provocări.
Capacitate care ar putea fi descrisă ca ‘maturitate socială’.
Bine, ‘senectutea socială’ nu este infailibilă, vezi Brexit, dar are totuși ceva avantaje… Ai ‘unde să te întorci’!
După ce ți-ai dat seama că ai luat-o pe arătură….
Dacă n-ai apucat însă să te obișnuiești ‘cu asfaltul’, e mai greu. Îți dai seama, la un moment dat, că nu vrei să fii unde ai ajuns, doar că dureză mai mult.

Și totuși. Ce ar mai fi de înțeles?

Noi, adică imensa majoritate a comentatorilor din presa românească – nu numai dar acum discutăm cazul României, relatăm evenimentele în cheia ‘Maia Sandu a câștigat alegerile.’
De parcă alegerile ar fi un fel de concurs de frumusețe… Ceva în genul expozițiilor canine sau a petrecerilor câmpenești care se termină cu alegerea unei miss.

Abia după ce vom fi înțeles că Moldova este cea care a câștigat, enorm, prin alegerea Maiei Sandu dintre toți cei care se oferiseră să ocupe fotoliul de președinte, abia de atunci încolo vom avea și noi parte de un Havel.
Până atunci… nici măcar n-am fi în stare să-l recunoaștem pe stradă!
Chiar dacă l-am ales deja, ‘din lipsă de altceva mai bun’, ca președinte al nostru.