Archives for category: altruism

Cautand pe net o fotografie cu care sa ilustrez postarea de astazi am constatat – multumesc Politica Ridicolaca acest leit-motiv este vechi de cel putin 3 ani.

Las la o parte orientarea politica a blogului de unde am imprumutat fotografia, analiza pe care o face fenomenului ramane in picioare.

Numai ca eu voiam sa ating o alta latura fata de cea tratata acolo, si pe care va invit calduros sa o cititi.

Intrebarea pe care mi-o pun eu este: ‘OK, ne-am prins! Si acum ce facem?’

Avem, ipotetic vorbind, mai multe variante.

– ‘Aruncam copilul odata cu apa din cada’ si renuntam, cu totul, la clasa politica. Lasam pe primul care pare mai de doamne-ajuta, sau care reuseste sa ne ia mintile, sa ia toata puterea si dupa aceea ne rugam de el sa ne dea si noua cate ‘un semn de mila mariei sale’. Am mai incercat chestia asta – chiar daca inconstient, pe vremea lui Iliescu? Si nu a iesit mai nasol decat a fost doar pentru ca Iliescu nu a fost chiar atat de eficient pe cat ar fi putut sa fie? Precum Alexander Lukashenko, de exemplu?
– ‘Alegem raul mai mic’? Pai nu asta am tot facut pana acum? Si uite unde am ajuns. Nu chiar atat de rau pe cat ar fi putut fi dar nici prea bine nu e.
– Sau intelegem o data ca democratia nu se rezuma doar la arunca, periodic, un petec de hartie intr-o urna si la astepta – de obicei zadarnic, ca cei alesi sa isi respecte promisiunile?

Pana nu vom pricepe ca democratia incepe de la a ne respecta in primul rand intre noi, astia de pe strada, cum sa le cerem celor de ‘sus’ sa ne respecte?
Abia dupa ce vom invata sa vorbim intre noi – adica sa ne si ascultam unul pe altul, nu doar sa strigam din ce in ce mai tare unul la celalalt, vom reusi sa ajungem la o concluzie. Adica la niste pretentii minime pe care sa cerem, politicos, ferm si pe termen foarte lung, tuturor celor care se ofera sa ne conduca.
Si daca tot am vorbit despre respect reciproc, este greu sa impunem conducatorilor nostri – care, pana la urma, sunt un fel de administratori pe care ii angajam noi sa aibe grija de casa noastra, Romania, respectarea acelui set de cerinte minime atata timp cat nu le respectam noi. Adica daca vrem ca ei sa nu mai fure atunci trebuie sa nu mai intoarcem capul cand vedem ceva dubios. Daca vrem sa nu mai ia spaga atunci, pur si simplu, trebuie sa incetam sa le-o mai oferim.

Si inca ceva. Nu vi se pare ca argumentele prezentate acum de cei care nu vor sa plece de la putere seamana ca doua picaturi de apa cu cele prezentate de cei care nu voiau sa plece acum trei ani? Ei bine, asta inseamna ca toti politicienii sunt, pana la urma, niste fiinte umane. Care actioneaza mai mult sau mai putin la fel.
Cu alte cuvinte foarte multi dintre ei vor lua spaga, daca le-o oferim.
Pe de alta parte sunt convins ca foarte multi dintre ei, probabil o majoritate covarsitoare, vor invata sa se adapteze si dupa ce vom intoarce foaia. Ba chiar, in noua situatie, vor intra in politica si foarte multi dintre cei care au stat deoparte scarbiti de ceea ce se intampla acolo.

Numai ca respectul mai inseamna ceva. Nu poti cere cuiva servicii de lux si sa-l platesti ca pe un om de duzina. Am tot respectul pentru oamenii obisnuiti dar daca vrei sa angajezi pe cineva de top trebuie sa ii oferi o remuneratie mare, chiar daca sunt unii care se vor supara pe chestia asta. Sau sa te astepti ca la un moment dat cel care accepta o leafa incredibil de mica sa isi ia singur ceea ce crede el ca i se cuvine.

Am sa vorbesc la concret. Primarul Bucurestiului – nu ma intereseaza persoane ci functii – are un venit anual, impozabil, de aproximativ 24 000 de Euro si gestioneaza un buget de un miliard. Tot de Euro. Cu alte cuvinte ii cerem cuiva sa gestioneze un buget de ‘multinationala’ pentru o leafa de lower middle management. O fi rezonabil din partea noastra? Si, avand in vedere ca lefurile subordonatilor sunt in functie de leafa sefilor, ajungem ca directorii din primaria mare sa aiba niste venituri de-a dreptul derizorii pentru raspunderile pe care le au.

Da, stiu ca pentru un om de pe strada 24 000 de mii de euro pe an este o suma enorma. Mai stiu si ca fiecare ne gandim ca lefurile astea sunt acoperite din taxele pe care le platim noi. Asa ca va propun un exercitiu de imaginatie. Ce-ar fi sa ne gandim cam ce economie am face daca in loc sa aruncam o gramada de bani pe borduri supraevaluate si schimbate din doi in doi ani – nici macar nu voi face vreo aluzie la motivele pentru care se tot schimba acesta borduri, vom oferi lefuri rezonabile celor care ocupa pozitii de raspundere in administratia locala?
Si asa mai departe in intreaga administratie de stat.

Pana nu demult teoria era ca nu are rost sa fie marite lefurile medicilor pentru ca oricum iau spaga. Sau pe cele ale profesorilor pentru ca dau meditatii.
Acum vreo 8 ani a venit unul, nu dau nume, persoana importanta aflata pe vremea aia in fruntea statului, care a spus ca este cazul ca veniturile politicienilor si ale functionarilor de stat sa fie micsorate – pentru ca era criza. Dupa aceea a inchis o gramada de spitale tot pe caz de criza. In schimb a pus sa fie construite terenuri de sport in panta si instalatii de tele-ski la care nu se poate ajunge pentru ca nu sunt drumuri pana acolo.

Acum jumatate dintre medici au plecat in tarile calde. Jumatate dintre absolventii de liceu nu iau bacul. Unii nici macar nu se duc sa il dea. Iar oamenii au ajuns sa strige in piata publica ‘toate partidele, aceiasi mizerie’.

Da, este foarte multa mizerie in jurul nostru. Ar fi cazul sa ne apucam sa facem curatenie. Cu atentie totusi. Sa nu cumva ca luati de val sa aruncam si lucrurile bune pe care le-am agonisit.


Cateva dintre volumele lui TristÂn Tzară.

Nu stiu cum a facut Tristan Tzara de s-a ales cu apelativul de ‘Omul Aproximativ’ insa omul acesta, Samuel Rosenstock pe numele sau ‘adevarat’, a aproximat perfect doua dintre trasaturile care caracterizeaza poporul la sanul caruia a crescut. Cel Român.

„Țara”, si ma refer acum la sensul pe care il avea acest cuvant inainte de a fi fost inghesuit intre granite si de a face obiectul a diverse confruntări armate, a insemnat, pur si simplu, locul unde traiau niste oameni. Echivalentul asiaticului ‘stan’. Hayastan (Armenia), Afganistan, Pakistan. Tara Armenilor, Tara Afganilor, Tara Pakistanezilor, Tara Romaneasca.
In sensul asta toate locurile unde traiesti sunt ‘tzari’.

Cat de nefericit poti fi, oare, daca esti trist in oricare dintre ele?
‘Acasa’ pentru ca acolo nu este atat de bine pe cat ar putea fi iar in ‘cealalta acasa’ din cauza dorului. De casa, de prietenii ramasi acolo, de viitorul care parca iti scapa tot timpul printre degete…

Destul cu tristetea.
‘Aproximativitatea’, cealalta caracterisca Romaneasca intruchipata de Samuel Rosenstock este, de fapt, marea noastra calitate.
Refuzul tiparelor si capacitatea de adaptare sunt cele doua atribute care au facut posibila supravietuirea noastra. A lui precum si a tuturor celorlalti Romani, indiferent daca si-au purtat tristetea peste hotare sau si-au dus crucea in interiorul granitelor tarii.

Tot ce mai avem de facut pentru a lasa tristetea in urma si a incepe sa traim din plin – sa folosim la adevarata valoare creativitatea pe care o avem din belsug – este sa punem in practica indemnurile pe care ni le-au transmis bunicii nostri. Adica si Samuel Rosenstock:
“Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora fratiei
Pe pamântul României!

Iarba rea din holde piara!
Piara dusmania-n tara!
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si omenie!

Mai muntene, mai vecine,
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere.
Unde-s doi, puterea creste
Si dusmanul nu sporeste!

Amândoi suntem de-o mama,
De-o faptura si de-o seama,
Ca doi brazi într-o tulpina,
Ca doi ochi într-o lumina.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soarta-n lume.
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grabire
Sa-1 secam dintr-o sorbire,
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Si sa vada sfântul soare
Într-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe câmpïa româneasca!

Versuri de la: http://www.versuri.ro/

‘Europe has never seen such a number of immigrants since the fall of the Roman empire’ and ‘no European country can cope with so many in such a short time’!

I believe you’re already familiar with such headlines, right?

The Greek exodus from Smyrna in Turkey is the seminal event in Tsalikoglou’s haunting novel. Topical Press Agency / Getty Images
Greek tragedies: The Secret Sister is a novel about the impossibility of escaping the past.

Let me remind you of some facts.
“Settlement in Greece was not a uniform experience for the approximately one million Ottoman Greeks who fled Turkey in the aftermath of the Greco-Turkish war of 1920-1922. Contemporary primary sources ranging from government reports to eyewitness accounts and memoirs of relief workers point to a mixed reality: while some Ottoman Greek refugees enjoyed hospitality and warm support upon arrival in Greece, many others found settlement in the new country a painful experience of material hardship, segregation, and status deprivation. The precarious circumstances of the massive exodus created the refugee drama. The inability of the Greek state to handle a crisis of such magnitude, along with the serious incidents of refugee discrimination and exploitation by Greek officials ans civilians, exacerbated the refugee’s plight.”

Similarly “During the First World War and the subsequent Greco-Turkish War (1920–1922) about 1.2 million Muslims migrated to Turkey, among them the 400,000 persons who were forcibly exchanged as a result of the Treaty of Lausanne.”

So two war torn countries, Greece and Turkey, were able to absorb, without really major problems, about a million refugees each – 17% and 7.5% of the respective populations. Maybe this will give us some perspective. One million refugees represents less than 0.2% of the current population of the EU and less than 1.2% of the population of Germany.

OK, now you’ll tell me that those headed to Greece and Turkey  were going home while these coming to Europe will suffer a cultural shock.
There might be some truth in both assertions, of course. Yet I beg you to read again the quote about the fate of the Greek refugees who ‘came home from Turkey’. In the end they somehow managed to fold in. Same thing happened with the “the (mostly Greek-speaking) Muslim population” that was “compulsory” transferred to Turkey.

So how about we quit whining and start helping these poor people in earnest?

It’s not our responsibility, you say?

Maybe not but how about taking a second glance at history?

The tragedy experienced by the 2 million people exchanged between Turkey and Greece was due, at least in part, to the Treaty of Sevres which was imposed by the Allies to the Ottoman empire and which inspired Kemal Ataturk to raise arms and forge the present day Turkey. Just as the fate experienced now by the Syrian people is influenced not only by Sykes-Picot but also by us dragging our feet while the Assads, both father and son, were massacring their ‘subjects’.

But how about the fate of the Roman Empire that had fallen under the burden of the immigrants?
First of all I must remember you that the Roman Empire had a mixed population to begin with and that the Romans themselves had invited more than one migratory tribe to come in and contribute to the well fare of the empire. For instance the German and Iazyges soldiers that were settled by the Romans in Britain.
Then I must remind you that the western part of the Roman Empire started to crumble only after it had become an extremely authoritarian state, where the rulers were concerned more about fulfilling their obscene pleasures and less with the management of the current problems of the empire. Panem et circenses was their preferred method of governing, if that rings any bells.

The point is that exactly as the protagonists of The Secret Sister cannot escape their history neither of us will be able to escape the consequences of our actions. Or inaction.

And another lesson from the Ancient Times: no wall was ever tall enough to keep out those who really wanted to get in. Neither Hadrian’s nor the Chinese Walls had been able to protect those inside from their own ineptitude.

Photo credit: Akram Abahre. While European countries are being lectured about their failure to take in enough refugees, Saudi Arabia – which has taken in precisely zero migrants – has 100,000 air conditioned tents that can house over 3 million people sitting empty.

Those tents have been erected there precisely for the pilgrims who go there for the Hajj. They are empty now because at this time of the year there are no pilgrims, yet.
If the Saudis were to invite refugees to stay, temporarily, in those tents, they would have to provide for those refugees more stable lodging by the time of the next Hajj.
Integrate them, that is.
And this is the reason for which the Syrians are not at all welcome there, just as the Palestinians were not welcome either. They would upset the balance of power.
Basically the rulers of the Gulf states bribe their citizens with money coming in from the rest of the world while shamelessly exploiting imported workforce, allowed to stay only on temporary visas. The Syrians (and the Palestinians) would have to be accepted on a more permanent basis and offered the option for a full citizenship. That would both dilute the per capita revenue of the citizens and introduce a more liberal line of thought in a very conservative society.
Yes, a more liberal line of thought. The Syrians do not insist that their women cover their faces and have tried, repeatedly, to out-throw the ruling family.
So yes, the wealthy Gulf States are indeed very hypocritical “when it comes to helping with the crisis.” (they have helped create) but that’s no excuse for us to follow their example.
After all it is us who came up with the notions of ‘human rights’ and ‘pursuit of happiness’, didn’t we?

In decembrie 2014 ICCJ a determinat (Decizia nr. 26/2014 — publicata in Monitorul Oficial nr. 24 din 13 ianuarie 2015) ca “ca medicii angajati in spitalele de stat au calitatea de functionari publici, in sensul legii penale. Astfel, acestia pot fi cercetati penal si pedepsiti pentru infractiunea de luare de mita.”

In 20 martie 2015 Curtea Militara de Apel cere aceleiasi Inalte Curti de Casatie si Justitie sa determine daca nu cumva dispozitiile legii 46/2003 («pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau donatii, cu respectarea legii») “dezincrimineaza infractiunea de primire de foloase necuvenite, fapta prevazuta si pedepsita de art. 256 din C.pen. de la 1968, respectiv infractiunea de luare de mita, fapta prevazuta si pedepsita de art. 289 din C.pen., in varianta primirii de catre functionarul public de bani sau foloase ce nu i se cuvin, in cazul medicilor sau al altor angajati ai unitatilor sanitare”.”

In esenta, decizia ICCJ, publicata pe 5 august in Monitorul Oficial, a fost ca ‘pacientii pot sa dea dar ca medicii nu pot, conform legii, sa primeasca’.
Situatia a starnit numeroase comentarii, inclusiv din partea Consiliului Medicilor din Romania precum si individual. Absolventi cat si studenti ai facultatilor de medicina au dat glas, in clar, nemultumirilor lor. Intre timp unii dintre ei si-au luat cuvintele inapoi, dar asta e alta problema.
Pana aici putem spune ca avem de a face cu niste actiuni/reactiuni care se inscriu intr-o anumita logica. Voi lasa pe altii sa o desluseasca.
Atentia mea a fost starnita de urmatorul comentariu: De ce ceea ce se intampla cu medicii, nu se intampla si cu profesorii? Adica vehementa asta, misecuvinismul asta radical. Pentru ca totul e urmare a perceptiei distantei dintre status si recompensele asociate, “valoarea” materiala a statusului.
Hopa!!!
Cuvintele acestea descriu o realitate, chiar daca una extrem de neplacuta. Iar o parte semnificativa din comentariile publice care apar pe ‘retelele de socializare’ pe acest subiect dau greutate acestor consideratii.
Orice problema poate fi analizata din mai multe puncte de vedere. In functie de interesele celui care face acest efort, de priceperea sa, de intelegerea pe care o are asupra domeniului, de imaginatia sa… Eu voi incerca sa o privesc din doua directii.
Din punct de vedere individual observam ca medicii pot practica aceasta meserie avand minime abilitati de comunicare in limba pacientului – sau chiar deloc, vezi cazul medicilor veterinari – pe cand profesorii nu pot pleca sa profeseze in alta tara fara a stapani limba folosita de elevii pe care urmeaza sa ii invete in acea tara. De aceea medicii pot pleca sa isi practice meseria aproape oriunde pe cand profesorii sunt mult mai legati de ‘glie’. Astfel intelegem foarte repede cum de medicii ‘isi permit’ o astfel de atitudine in timp ce profesorii nu isi mai permit sa fie atat de vocali.
Exista insa si un punct de vedere social. Sau, mai bine spus, ar trebui sa existe.
Ocrotirea sanatatii si educatia sunt doua lucruri extrem de importante, atat pentru indivizi cat si pentru societate, in ansamblul ei. E foarte greu sa iti pastrezi sanatatea in mijlocul unei epidemii sau sa duci o viata cat de cat normala daca prea multi dintre cei din jurul tau cad ca mustele. Tot asa, chiar daca zicala romaneasca spune ca ‘chiorul este imparat in tara orbilor’ degeaba esti tu foarte bine educat/calificat in cele mai exotice meserii daca cei din jurul tau nu stiu bine sa citeasca.
Tocmai de aceea importanta relativa acordata de societate invatamantului si sanatatii este un foarte bun indicator pentru viitorul acelei societati.
Din cauza opresiunii comuniste in Romania a avut loc un proces extrem de interesant si, cel putin dupa cunostinta mea, necercetat inca.
Singurele profesii oarecum ‘liberale’ care mai puteau fi practicate inainte de 1989 erau, ati ghicit, acelea de medic, profesor/invatator si cea de preot.
‘Liberale’ in sensul ca aveai un pic mai multa libertate individuala decat restul…
Asa se explica de ce, pe langa traditiile din familie, aceste trei ocupatii au atras foarte multe ‘spirite independente’.
Asa se explica si rezultatele extrem de bune ale medicinii romanesti precum si cele ale sistemului de invatamant. Nu va uitati doar la ultimii ani, acum de cand ne cad spitalele in cap si rata de promovare la Bac abia trece de jumatate.
Faptul ca medicii romani sunt foarte bine cotati in toata Europa si ‘amanuntul’ ca romana este a doua limba vorbita la Microsoft nu s-ar fi putut intampla daca medicina si invatamantul romanesc nu ar fi fost, la un moment dat, de calitate.
Ce s-a intamplat intre timp? De ce medicii au ridicat capul in timp ce profesorii l-au lasat la loc?
Simplu. Legea cererii si ofertei e foarte dura.
Populatia Romaniei imbatraneste. Rapid. Iar toti acesti batrani au din ce in ce mai multa nevoie de asistenta sanitara
Numai ca acelasi fenomen se intampla si in restul Europei. Iar acolo sunt mult mai multi bani disponibili pentru ingrijirea sanatatii acestor batrani. Asa ca medicii romani isi permit sa ceara compensatii mai mari pentru eforturile lor pe cand profesorii, care tocmai ce au castigat un proces iar banii au inceput in sfarsit sa vina din urma, stau mai linistiti, constienti fiind de faptul ca in curand nu vor mai avea pe cine sa invete.
Ca sa nu mai vorbim despre situatia in care se afla medicii aflati la jumatatea carierei. Hai sa spunem ca in timpul rezidentiatului mai primesc un ban de acasa, mai fac o garda in plus, se mai carpesc. La limita dar hai sa spunem ca la tinerete entuziasmul face minuni. Dar pe la 30 de ani incepi sa te gandesti la insuratoare, la o casa, la o masina noua, la un copil, poate la doi… Asta in conditiile in care salariul tau abia daca a ajuns la 1500 de lei.
Da, stiu, sunt oameni care muncesc, din greu, pe mult mai putin. Numai ca si dintre aceia au cam inceput sa plece peste hotare.
Iar medicul acela despre care vorbeam eu poate trai mult mai bine oriunde altundeva in Europa decat aici, la el acasa.
Voi ce ati face in locul lui, daca ati avea aceasta posibilitate?
Si mai ales care este perspectiva noastra, ca natie, daca nu mai suntem in stare sa avem grija de educatia copiilor nostri, aia putini pe care ii mai facem, si nici de sanatatea bunicilor lor?

Or ‘what can be learned from a stand-up comedian’s long standing career?’:

OK, there are at least two sides of this and until recently there was no sure fire way of ascertaining either:.
1 – he did it and then we have to ask ourselves how come nothing came up for so long or
2 – he didn’t do it and then we have to ask ourselves how come such an obscene thing can happen to a ‘pillar of the society’: “You’ve got to stop beating up your women because you can’t find a job, because you didn’t want to get an education and now you’re (earning) minimum wage,”

Now, after “newly unsealed court documents revealed that the comedian has admitted to giving at least one woman quaaludes before sex”, we have to answer a very clear question. One that every rape victim that has not yet find justice has been yelling at us since the moment of her being violated:

Why are we so willing to overlook the really aberrant behavior of the perpetrator while attempting to make excuses that throw the guilt on the victim?”

(I used quotation marks because I borrowed this from a FB wall. I didn’t provide a link because the owner of that wall has a ‘friends only’ policy. Nevertheless, this is my way of offering thanks for a very well asked question. So well asked in fact as to prod the following answer:)

The fact is that we, modern humans, are so entangled between two conflicting emotions that we sometime behave quite erratically.
On one hand we admire success and successful/powerful figures and on the other we hate/fear failure.
This conflict that tears us apart drives some of us to admire the ‘predators’ – at least as long as they are not caught – and to despise the victim – as long as it is not one of ‘us’.
This might appear as a perversion but maybe this is exactly what we need to do in order to survive as conscious human beings: to constantly adjust our behavior as close to the straight and narrow as possible.
After all it is us who came up with the concept of ‘the end justifies the means’… which, seen from the other side, might be read as ‘Be careful what you wish for, lest it comes true’.

Some of Cosby’s victims might have doubted not only the ability of the judicial system to adequately take care of the matter (“The district attorney on the case told the Daily Mail that at the time, he thought Cosby was probably guilty, and he wanted to arrest him, but he didn’t have sufficient proof of the alleged assault.”), the consequences of filing a complaint but also their value as a person: “What could I say? I was 19 years old. I felt, ‘He’s Bill Cosby. He’ll lawyer himself up. I don’t have a lawyer. It’s going to be he said, she said, and they’ll look at me like I’m crazy.’ … My reputation would have been ruined.”

There is also a way bigger problem. This attitude of ours, the inner conflict, manifests itself in even more pernicious ways.
The German culture is a very strict one. It’s almost inconceivable for a German national to offer a bribe to a fellow German. Yet Siemens had no qualms to shower graft money on foreigners: “Siemens and the battle against bribery and corruption“.
Same thing is valid for the US. Most of the world thinks, backed by the very strong anti-corruption legislation that has been put in place there and by the insistence with which American government officials preach abroad on this subject, that the Union must be a corruption free heaven. Yet things are not exactly as they should be. “An associate warned him that he’d have to “pay to play” “, “Judge Gets ‘Life Sentence’ for Prison Kickback Scheme”, and “Lockheed Wants Out of 40-Years-Old Disclosure Demand”.

This attitude also influences International politics. Putin was lionized in the Western media up to the summer of 2014 despite his ‘antics’ (or rather because of them?!?) and even now almost 22% of the Americans still have confidence in him…not to mention his huge popularity at home, bolstered precisely after the latest events.

The explanation is quite simple. What happened in Putin’s case, as well as in the Siemens/Lockheed Martin developments, follows the pattern we can discern in the dual career of Bill Cosby – stand up comedian and sexual molester. For as long as the perpetrators are seen as being successful, they garner strong collections of fans. As soon as enough of those fans understand that it’s precisely those ‘successes’ that jeopardize the general well being – including their own, the erstwhile fans suddenly wise up.

” “Completely disgusted,” tweeted singer Jill Scott, who had vociferously defended her mentor.” 
PS. Now what about this:
“Bill Cosby’s private art collection at Smithsonian withstands controversy”
““It just raises a little eyebrow that a trustee of a museum is lending [her] own collection, funding part of the exhibition and the exhibition is highlighting works … by less well-known artists whose work is considered by some to be undervalued,””
Normal development or over-reaction?

“Science might be based on a foundation of rational thought and trial-and-error, but the roots of religion lie in something much more incalculable, and thus much harder to counter.”

I haven’t read the book so I’m not going to comment on it, yet.

What bothers me is the idea of countering ‘religion’.

Why would anyone do something like that?

If any of us sees an error in the ‘scientific’ realm that error is brought forward and fixed but nobody questions the entire realm.
Meanwhile if a religious individual does a stupid thing, like all of us have done in our lives, quite a lot of people blame it on ‘religion’ and ‘faith’.

Rather irrational – hence unscientific – don’t you think?

After all science and religion are about something different.
Science is about how the nature works while religion (‘reliegare’ in Latin means ‘connecting’) is about the ties that transform a mob into a community. Some religions use Gods to achieve this, some don’t – Buddha was a ‘mere’ teacher and Buddhism has no need for any God.

So, again, why counter ‘religion’?

The real problem produced by ‘organized religion’ is that it encourages some people to act in blind faith instead of thinking with their own heads while it offers come callous manipulators the opportunity to use religious teachings as a way to further their petty interests.
‘Faith’ can induce blindness very easily, you know.  No matter if that faith is placed in a religious hierarchy/teaching or in the power of rational thinking.
Just as reputable scientists, Herbert Simon and Daniel Kahneman  among others, have amply demonstrated the human thinking process is not at all infallible.That’s why our pride about our ability to think scientifically should not be allowed to grow into self-sufficiency. After all that was how Marx, on the footsteps of Plato, reached the conclusion that it was possible for a small number of people (the ‘enlightened’ communists) to know better than the rest of the population how things must be organized… The Soviet Union, the biggest social experiment ever, was ample proof that he was plain wrong.

On the other hand the one thing that all religions have in common is that they teach their members to respect each other – something that the ‘scientific communists’ never did. Some religions even teach that all human beings, irrespective of their creed, are to be respected. Just think about how most nomad people welcome visitors – those that come in peace, of course.

So how come there are so many ‘scientists’ are ready to counter, entirely, something as wide as ‘religion’?

Faith versus Fact, Jerry Coyne

Can Religion and Science coexist? Jeffery Tayler

După cum nici unii dintre cei care încearcă să te scoată de acolo nu se gândesc neapărat la binele tău…

Pentru cei care nu cunosc fabula:

Cică o vrabie cade, aproape înghețată, în mijlocul drumului.
Peste ceva timp trece pe acolo o vacă. Voit sau din întâmplare, nu avem de unde să știm chestia asta, vaca face o balegă exact peste vrabie.
Readusă la viață de căldura balegii, aceasta începe să miște.
Un uliu care căuta și el ceva de mâncare pentru puii săi o vede și o ia de acolo.

Mi-am adus aminte de chestia asta ieri, din cauza zaverei stârnite pe seama ‘pensiilor nesimțite pe care și le-au votat parlamentarii’.

Să-ncepem cu începutul.

Până în 1911 cei care erau aleși în Camera Comunelor de la Londra nu primeau nici un fel de salariu din partea statului. Marea majoritate aveau „venituri independente” iar cei câțiva deputați laburiști care intraseră în parlament fuseseră „subvenționați” de către sindicate până în 1909, atunci când o decizie a Camerei Lorzilor a stabilit că această practică era ilegală.
În felul acesta s-a ajuns la situația în care cetățenii britanici care nu aveau suficient de mulți bani ‘de-acasă’ nu mai puteau intra în politică iar publicul nu mai putea alege în mod liber. (Ewing, Keith, The Cost of Democracy...2007, pg. 30). Începând cu 1911 membrii Camerei Comunelor au primit o suma de bani despre care Llyod George spunea ca „nu este remunerație, nu este recompensă și nu este nici măcar salariu. Pur și simplu este doar o alocație care ne permite să deschidem larg ușa tuturor celor care doresc să își servească cu cinste țara.”

Tocmai aceasta alocație a permis ca în anii ’50 40% dintre deputații laburiști din Camera Comunelor să provină din ‘clasa muncitoare’. Din păcate acest lucru nu mai este valabil: „Încă de pe vremea când Harold Wilson (ultimul lider laburist care a mai avut legături strânse cu clasa mijlocie) se retrăgea de pe scenă, 1976, politica făcuse un mare pas înapoi. Erau din ce în ce mai puțini mineri sau muncitori manuali în rândurile deputaților laburiști. Din ce în ce mai mult partidul se transformase într-o ‘organizație’ care proteja administrația publică și care pierduse legătura cu cei din clasa muncitoare – pe care încă pretindeau că-i reprezintă.”

Parcă ar fi vorba despre România zilelor noastre și nu despre Anglia de acum 50 de ani… Se pare că din punctul ăsta de vedere am reușit deja să ne sincronizăm cu cea mai veche tradiție democratică din Europa…
Și dacă luăm în considerare scandalul „cheltuielilor parlamentare” din 2009 în urma căruia Parlamentul Britanic a fost gratulat cu apelativul de „putred” paralela este deja bine conturată.
Bine, acolo scandalul a dus la o reformă consistentă a modului în care sunt gestionate fondurile Parlamentului…

Pe de altă parte publicul britanic are, în mod tradițional, o destul de mare încredere în Parlamentul său iar măsurile de reformă, luate la presiunea ‘societății civile’, au reușit să dreagă într-o oarecare măsură situația. Nu de tot, dacă e să judecăm după modul în care a fost primită de către public încercarea de indexare a veniturilor parlamentarilor dar situația nu pare a fi atât de grava cum este pe malurile Dâmboviței, unde 73% dintre respondenți cred că România are nevoie de o nouă clasă politică.

Și uite-așa am ajuns și noi la „cestiune”.

Experiența britanică ne spune că nu e suficient să aloci fonduri mai mari pentru salarii și gata, dau năvală o grămadă de oameni super-capabili care ard de nerăbdare să se jertfească pentru țară…

Atenție!
„Nu este suficient”!

Bineînțeles că nu e suficient. Orice om cu scaun la cap știe că ‘frica păzește bostănăria’. Oricât de cinstit și de binevoitor ar fi cineva totuși ‘oamenii sunt sus-puși greșelilor’ și de aceea ei trebuie să fie atent supravegheați. Pentru asta avem opinie publică, societate civila, alegeri periodice, procuratură… nu?

Pe de alta parte este absolut necesar ca acești oameni să poată trai decent, pentru nivelul lor, și să nu fie foarte preocupați de ziua de poimâine – adică de cum or să trăiască atunci când vor ieși la pensie.

În realitate este iluzoriu să ne dorim ca Parlamentul să devină o oglindă fidelă a populației: atâția țărani, atâția muncitori, atâția ingineri, atâția economiști… Oricum o dai în politica de vârf vor accede mai degrabă oameni cu o oarecare ‘cuprindere financiara’ și dintre cei cu experiență în administrația publică – locala sau centrala. Iar acest lucru nu este rău de loc. Cei care au fost în stare sa construiască averi au dat deja dovada ca se pricep la ceva și bănuiesc că nu este nevoie sa explic de ce este nevoie de experiența celor care au lucrat deja în administrație.
Problema e ce ne facem cu restul?
Cum convingem niște oameni din zona ‘medie superioară’ să-și abandoneze slujbele lor relativ bune – adică acelea care le-au permis să-și cumpere, în rate, un apartament un pic mai mult decât decent (sau chiar o ‘casa pe pământ’) și o mașină mai scumpă de 15 000 de euro?

Nu prea e rezonabil să credem că persoane aflate în situația asta vor pleca în necunoscut pentru un salariu puțin mai mic decât cel pe care îl au acum și pentru perspectiva de a mai ciupi ceva din banii pentru biroul de parlamentar din teritoriu sau din diurna pentru cazare, mai ales dacă luăm în considerare că la expirarea mandatului sunt slabe șanse să se mai poată întoarce la vechea slujba.
‘Da, dar o să-și facă relații in timpul ala!’
Pai pentru asta ii trimitem în Parlament? Ca să-și facă relații? Și acceptăm chestia asta, chiar de la bun început?

Poate că înainte să ne dorim schimbarea clasei politice avem nevoie sa ne schimbam noi modul de raportare la viața politica în sine…

De aici și titlul postării mele de astăzi…

Nu mai merge cu ‘sărac și cinstit’ ca Iliescu și nici cu ‘imoral dar nu ilegal’ ca Băsescu.

Iar chestiile astea nu pot fi rezolvate doar prin masuri legislative. Pentru asta este nevoie de o presiune constanta din partea publicului și de o noua atitudine fața de ce înseamnă politica.
Daca vom continua sa repetam ‘(toți)parlamentarii sunt corupți și își voteaza pensii nesimțite’ vom avea surpriza ca la urmatoarele alegeri să avem exact aceiași candidați ca cei de acum și atunci de unde să mai vina schimbarea aia pe care ne-o dorim atâta?

http://www.economist.com/blogs/blighty/2013/12/members-parliament

11 Decembrie 2023.
Între timp pensiile parlamentarilor au ajuns ‘nesimțite’. Și au fost desființate. Pentru viitor.
Pensiile – actuale și viitoare – ale parlamentarilor “care au exercitat cel puțin un mandat parlamentar complet până la intrarea în vigoare a Legii 192/2023” rămân ‘așa cum am stabilit’.
Și, tot între timp, au fost înființate suficient de multe ‘pensii speciale’ încât bugetul asigurărilor sociale e aproape pe butuci.
Păi ce-ați făcut mă?!?

A tour bus stops at a waterfall. Some of the tourists mill around while a woman takes “the opportunity to go freshen up and change clothes. When she reboarded the bus, the rest of the passengers didn’t realize it was her. Instead, they became alarmed that she’d gone missing.
The driver waits for a an hour before alerting the police and then a search party is organized. The coast guard joins in and the whole thing goes on for hours.
Meanwhile ‘the missing person’ was actually helping the search efforts. At some point she figured out it was her that everybody was looking for and informs the police.

Simon Brew, the writer of this article, has a very pertinent piece of advice: “It’s always worth properly counting the number of people on a tour bus. No matter what they happen to be wearing.”

OK, that makes a lot of sense.

Still… what I find extremely interesting about this entire development is that the people on the bus, not the driver, had noticed that a person is missing but no one had observed that a ‘new’ one had come aboard…
How much time had those people spent together before this had happened?

OK, the picture I used above was shot in a commuter train – where passengers just want to get to their destinations – but in a tourist coach people tend to regain their seats after a short stop and to remember their neighbors.
So how come those vacationers did notice that somebody didn’t come back but didn’t observe the stranger?