In decembrie 2014 ICCJ a determinat (Decizia nr. 26/2014 — publicata in Monitorul Oficial nr. 24 din 13 ianuarie 2015) ca “ca medicii angajati in spitalele de stat au calitatea de functionari publici, in sensul legii penale. Astfel, acestia pot fi cercetati penal si pedepsiti pentru infractiunea de luare de mita.”

In 20 martie 2015 Curtea Militara de Apel cere aceleiasi Inalte Curti de Casatie si Justitie sa determine daca nu cumva dispozitiile legii 46/2003 («pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau donatii, cu respectarea legii») “dezincrimineaza infractiunea de primire de foloase necuvenite, fapta prevazuta si pedepsita de art. 256 din C.pen. de la 1968, respectiv infractiunea de luare de mita, fapta prevazuta si pedepsita de art. 289 din C.pen., in varianta primirii de catre functionarul public de bani sau foloase ce nu i se cuvin, in cazul medicilor sau al altor angajati ai unitatilor sanitare”.”

In esenta, decizia ICCJ, publicata pe 5 august in Monitorul Oficial, a fost ca ‘pacientii pot sa dea dar ca medicii nu pot, conform legii, sa primeasca’.
Situatia a starnit numeroase comentarii, inclusiv din partea Consiliului Medicilor din Romania precum si individual. Absolventi cat si studenti ai facultatilor de medicina au dat glas, in clar, nemultumirilor lor. Intre timp unii dintre ei si-au luat cuvintele inapoi, dar asta e alta problema.
Pana aici putem spune ca avem de a face cu niste actiuni/reactiuni care se inscriu intr-o anumita logica. Voi lasa pe altii sa o desluseasca.
Atentia mea a fost starnita de urmatorul comentariu: “De ce ceea ce se intampla cu medicii, nu se intampla si cu profesorii? Adica vehementa asta, misecuvinismul asta radical. Pentru ca totul e urmare a perceptiei distantei dintre status si recompensele asociate, “valoarea” materiala a statusului.“
Hopa!!!
Cuvintele acestea descriu o realitate, chiar daca una extrem de neplacuta. Iar o parte semnificativa din comentariile publice care apar pe ‘retelele de socializare’ pe acest subiect dau greutate acestor consideratii.
Orice problema poate fi analizata din mai multe puncte de vedere. In functie de interesele celui care face acest efort, de priceperea sa, de intelegerea pe care o are asupra domeniului, de imaginatia sa… Eu voi incerca sa o privesc din doua directii.
Din punct de vedere individual observam ca medicii pot practica aceasta meserie avand minime abilitati de comunicare in limba pacientului – sau chiar deloc, vezi cazul medicilor veterinari – pe cand profesorii nu pot pleca sa profeseze in alta tara fara a stapani limba folosita de elevii pe care urmeaza sa ii invete in acea tara. De aceea medicii pot pleca sa isi practice meseria aproape oriunde pe cand profesorii sunt mult mai legati de ‘glie’. Astfel intelegem foarte repede cum de medicii ‘isi permit’ o astfel de atitudine in timp ce profesorii nu isi mai permit sa fie atat de vocali.
Exista insa si un punct de vedere social. Sau, mai bine spus, ar trebui sa existe.
Ocrotirea sanatatii si educatia sunt doua lucruri extrem de importante, atat pentru indivizi cat si pentru societate, in ansamblul ei. E foarte greu sa iti pastrezi sanatatea in mijlocul unei epidemii sau sa duci o viata cat de cat normala daca prea multi dintre cei din jurul tau cad ca mustele. Tot asa, chiar daca zicala romaneasca spune ca ‘chiorul este imparat in tara orbilor’ degeaba esti tu foarte bine educat/calificat in cele mai exotice meserii daca cei din jurul tau nu stiu bine sa citeasca.
Tocmai de aceea importanta relativa acordata de societate invatamantului si sanatatii este un foarte bun indicator pentru viitorul acelei societati.
Din cauza opresiunii comuniste in Romania a avut loc un proces extrem de interesant si, cel putin dupa cunostinta mea, necercetat inca.
Singurele profesii oarecum ‘liberale’ care mai puteau fi practicate inainte de 1989 erau, ati ghicit, acelea de medic, profesor/invatator si cea de preot.
‘Liberale’ in sensul ca aveai un pic mai multa libertate individuala decat restul…
Asa se explica de ce, pe langa traditiile din familie, aceste trei ocupatii au atras foarte multe ‘spirite independente’.
Asa se explica si rezultatele extrem de bune ale medicinii romanesti precum si cele ale sistemului de invatamant. Nu va uitati doar la ultimii ani, acum de cand ne cad spitalele in cap si rata de promovare la Bac abia trece de jumatate.
Faptul ca medicii romani sunt foarte bine cotati in toata Europa si ‘amanuntul’ ca romana este a doua limba vorbita la Microsoft nu s-ar fi putut intampla daca medicina si invatamantul romanesc nu ar fi fost, la un moment dat, de calitate.
Ce s-a intamplat intre timp? De ce medicii au ridicat capul in timp ce profesorii l-au lasat la loc?
Simplu. Legea cererii si ofertei e foarte dura.
Populatia Romaniei imbatraneste. Rapid. Iar toti acesti batrani au din ce in ce mai multa nevoie de asistenta sanitara
Numai ca acelasi fenomen se intampla si in restul Europei. Iar acolo sunt mult mai multi bani disponibili pentru ingrijirea sanatatii acestor batrani. Asa ca medicii romani isi permit sa ceara compensatii mai mari pentru eforturile lor pe cand profesorii, care tocmai ce au castigat un proces iar banii au inceput in sfarsit sa vina din urma, stau mai linistiti, constienti fiind de faptul ca in curand nu vor mai avea pe cine sa invete.
Ca sa nu mai vorbim despre situatia in care se afla medicii aflati la jumatatea carierei. Hai sa spunem ca in timpul rezidentiatului mai primesc un ban de acasa, mai fac o garda in plus, se mai carpesc. La limita dar hai sa spunem ca la tinerete entuziasmul face minuni. Dar pe la 30 de ani incepi sa te gandesti la insuratoare, la o casa, la o masina noua, la un copil, poate la doi… Asta in conditiile in care salariul tau abia daca a ajuns la 1500 de lei.
Da, stiu, sunt oameni care muncesc, din greu, pe mult mai putin. Numai ca si dintre aceia au cam inceput sa plece peste hotare.
Iar medicul acela despre care vorbeam eu poate trai mult mai bine oriunde altundeva in Europa decat aici, la el acasa.
Voi ce ati face in locul lui, daca ati avea aceasta posibilitate?
Si mai ales care este perspectiva noastra, ca natie, daca nu mai suntem in stare sa avem grija de educatia copiilor nostri, aia putini pe care ii mai facem, si nici de sanatatea bunicilor lor?