Din lipsa de altceva Antena 3 a reincalzit o stire mai veche cu privire la veniturile PF Daniel.

Ocazie cu care mi-am adus aminte de ‘banii nu aduc fericirea ci Prea Fericirea’. OK, sa trecem peste…

Cautand o reactie a Patriarhiei cu privire la chestia asta am gasit urmatoarea precizare:

“În semn de recunoaştere şi apreciere a contribuţiei Cultelor religioase la viaţa spirituală, culturală şi socială a României, statul român acordă salarii conducătorilor Cultelor religioase recunoscute din România prin analogie cu cele ale demnitarilor de stat. Astfel, Patriarhul României este asimilat la salarizare cu Primul Ministru sau Preşedinţii Curţii de Conturi şi Curţii Constituţionale, dar nu cu Preşedintele României, aşa cum dezinformează Comisarul.ro.”

Hait! Si ceilalti sefi ai cultelor religioase recunoscute cum or fi platiti oare?

Conform legii cadru 284/2010 cu privire la salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice in Romania exista 110 clase de salarizare a celor care sunt platiti din bugetul de stat sau din cele locale. Presedintele Romaniei este sigurul ocupant (pe care am reusit sa il identific eu) al clasei ‘de top’ in timp ce din clasa 109 fac parte primul ministru, presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, presedintii curtilor Constitutionale, si de Conturi, Patriarhul BOR. Tot prin apropiere, clasele de salarizare 105 si peste, se afla vicepresedintii Camerelor si alte cateva functii din Parlament, membrii Guvernului alti cativa vicepresedinti de curti, etc., avocatul Poporului, primarul Bucurestiului … dar si inca 11 arhiepiscopi majori si mitropoliti, 16 arhiepiscopi si sefi de culte si 39 de episcopi/episcopi-vicari patriarhali. Toti cu lefuri de cel putin 13 ori mai mari decat minimul de incadrare.
Ca numar sunt undeva cam tot pe acolo cei din conducerea statului cu cei din conducerea cultelor religioase.

Trebuie sa fac o paranteza aici. Din aceasta trecere in revista lipsesc Presedintele Curtii de Casatie si Justitie si procurorii sefi ai diverselor Parchete precum si personalul diplomatic. N-am reusit sa-i gasesc ‘din prima’ si nici nu m-am chinuit prea tare pentru ca fac parte din alta zona – una care a inceput sa functioneze.

Dar abia de aici incolo incepe marea ciudatenie. Conform declaratiei patriarhiei, citata de Adevarul.ro
“Ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preşedinte al Sfântului Sinod, al Adunării Naţionale Bisericeşti şi al Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, având în subordine aproape 700 de angajaţi, Preafericitul Părinte Daniel primeşte de la stat un salariu net de 7731 lei.

Ca Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, având în subordine aproape 400 de angajaţi, el primeşte un singur salariu, nu două, şi anume de 6169 lei net, nu de la stat, cum afirmă tendenţios Comisarul.ro, ci din fondurile proprii ale Arhiepiscopiei Bucureştilor.”

Si tot conform declaratiei aceleiasi patriarhii: “orice donaţie financiară, pe care o primeşte personal, Patriarhul nu o reţine pentru sine, ci este îndreptată integral spre susţinerea activităţilor liturgice, sociale şi culturale ale Bisericii, oferindu-se donatorului iniţial chitanţă şi scrisoare de mulţumire.”

Buna treaba. Cei care lucreaza ‘la stat’ – si au cele mai mici lefuri din toata Europa asta – sunt fugariti de ANI daca intraznesc sa isi angajeze soacra la cabinetul de parlamentar sau daca sunt numiti in vre-un consiliu de administratie iar conducatorii cultelor religioase – platiti de la acelasi buget – pot incasa in conditii perfect legale cate doua lefuri. Ba mai au si posibilitatea de a alege ei insisi daca sa ‘dea mai departe’ sau nu donatiile pe care le primesc in exercitiul functiunii…

NB. Eu nu spun ca este bine ca parlamentarii sa isi angajeze soacrele sau ca primarii sa incalce legile in vigoare cu privire la incompatibilitati ci sustin sus si tare ca ar fi cazul sa facem o data ordine in societatea noastra.

The recent shift on how both the scientific community and the press relate to cancer is just another proof that we are currently undergoing a subtle change in the way we understand the world.

Yes, we continue to be fascinated with the notion of ‘the primordial cause’ and to go way out into the improbable in search for that cause while we still tend to ‘forget’ – or even actively chose to neglect – that most things, cancer included, usually are the result of a string of events and not of a single occurrence. Identifying only one event in that string as ‘the cause’ is rather ‘dense’, don’t you think?

Yet, despite of all of the above, this development has a bright silver lining. For the third time in the history of science and for the first in the history of popular media lady luck is being presented as a valid scientific explanation of anything. This very fact is a huge step towards a new understanding of how vast the world really is and of what we, mere human beings, might or might not be able to do/understand in/of it.

The first two instances when this has happened – Charles Darwin mentioning the role of hazard in biological evolution and Schrodinger using his famous cat to explain the intricacies of subatomic physics – the general public (and a considerable portion of the scientific community) somehow managed to avoid grasping the huge importance of hazard in nature and, frightened, found solace in the welcoming arms of God.

This is the first time, in my knowledge anyway, that God was not mentioned, yet, in connection with such an important subject for us all.

Good news, isn’t it?

For those who want to find out more about chance and cancer these two recent articles are a good starting point into the matter:

“Majority of cancers occur because of random mutations…” offers a succinct presentation of the development while
“Are two thirds of cancers really due to bad luck” brings welcome clarifications on the limits of the scientific method – statistical analysis – used by the authors of the original study.

Astazi dimineata am gasit o invitatie pe FB din partea ‘Opriti finantarea cultelor religioase’.
Vineri, 6 Februarie, mare adunare populara la care cei interesati isi vor putea manifesta opozitia fata de faptul ca toti contribuabilii romani, indiferent de convingerile lor spirituale, sunt obligati sa finanteze, prin intermediul impozitelor platite dar si pe alte cai, mai subtile, activitatea cultelor religioase ‘recunoscute de stat’.
Intentionez sa particip.

Inainte de a lua aceasta hotarare am ‘rasfoit’ un pic pagina de pe ‘reteaua de socializare’. Chiar daca sunt de acord cu idea centrala a actiunii inainte de a ma alatura unui ‘grup de actiune’ simt nevoia de ma informa, cat de putin, cu privire la ce se intampla acolo.
Cu ocazia asta am aflat ceva care m-a ‘dat pe spate’.
Prin hotararea de guvern numarul 647/27 August 2013 religia a devenit ‘serviciu public esential prestat de unitatile administrativ-teritoriale’.

Sunt multe lucruri de discutat aici, inclusiv ideea in sine.
N-am sa intru in adancimea problemei acum. Nu atat ca nu am timpul necesar – astazi e inca 1 Ianuarie – ci pur si simplu pentru ca ceva striga atat de tare in aceasta hotarare de guvern incat nu ma pot concentra.

Actul normativ este de fapt o completare adusa Ordonantei “de urgenţă a Guvernului nr. 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale” si prin aceasta hotarare “Se aprobă Lista serviciilor publice esenţiale fără de care unităţile administrativ-teritoriale, aflate în situaţie de criză financiară sau insolvenţă, nu pot funcţiona, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.”
In aceasta lista se regasesc si ‘serviciile religioase’, cu anumite limitari, e adevarat. Alaturi de, printre altele, ‘interventia in cazuri de urgenta’, ‘sanatatea’ si ‘producerea, transportul, distributia si furnizarea de energie termica in sistem centralizat’.

Aha. Deci primariile, chiar si cele aflate in insolventa, nu pot functiona fara sa asigure niste servicii publice. Pana aici totul are o anumita logica. Si probabil ca banii necesari vor proveni de la bugetul statului, sau mai precis din fondul de urgenta al Guvernului.

Dar ce te faci daca ‘unitatea administrativ-teritoriala’ respectiva nu ‘furniza’, inainte de a intra in insolventa, unele dintre serviciile de mai sus? Cu interventia in caz de urgenta e clar. Intra si in atributiile primarului. Macar organizarea ei daca nu si interventia propriu zisa. Dar ce te faci cu sanatatea, de exemplu? In cate comune dispensarele nu mai au nici macar o asistenta, daramite medic. Si in cate comune s-au inchis, de tot, scolile? Ce vor face toate aceste ‘unitati administrativ-teritoriale’ atunci cand vor intra in insolventa? Acum vad ca nu le intreaba nimeni de scoli sau de dispensare! Dar atunci? Atunci cand aceasta hotarare de guvern le va cere imperios sa asigure acea lista de servicii? Si mai ales cum vor reusi sa ‘produca, transporte, distribuie si furnizeze energie termica in sistem centralizat’? In conditiile in care articolul 71 litera b din Ordonanta de Urgenta 46/2013, cea care a stabilit ca trebuie sa existe o lista cu servicii asigurate in mod obligatoriu si ca aceasta lista va fi specificata prin hotarare de guvern, interzice in mod expres infiintarea de “noi servicii sau instituţii publice de interes local sau judeţean” atunci cand unitatea administrativ teritoriala intra in insolventa. Adica atunci cand intra sub incidenta … si trebuie – incepand de atunci?!? – sa asigure serviciile de pe lista…

Aha din nou.
Avem o OUG care hotaraste ca in situatie de insolvabilitate toate ‘unitatile administrativ-teritoriale’ sunt obligate sa asigure niste servicii publice si ca aceasta lista va fi aprobata prin hotarare de guvern. Logica demersului ar fi fost ca aceasta lista sa cuprinda un minim absolut – nu?!? – si prevederea clara ca chiar si furnizarea acestor servicii minimale se va face doar in cazul in care ele au fost disponibile inainte de intrarea in insolventa.
Stiu, sunt pricinos. Daca citesti, in ansamblu, atat ordonanta de urgenta cat si hotararea iar pe de-asupra iti folosesti bunul simt lucrurile devin clare. Dar nu ar fi fost mai bine ca aceste lucruri sa fie clare de la inceput?

Si mai ales, daca tot vorbim de bunul simt, n-ar fi mai bine sa lasam cultele religioase in afara actului de guvernare/finantare publica?

Dupa cum bine spune preotul Mihai Tanasescu “Pe de alta parte, am si o rezerva fata de aceasta decizie. Stiind bine ca lumea politica este o lume a negocierilor, unde interesele primeaza, nu sunt atat de naiv incat sa cred ca autoritatile mor de dragul religiei si au luat aceasta decizie total dezinteresat…..Cultelor li s-a dat ceva. Mult sau putin, inca nu mi-e clar. Ce li se cere in schimb, ma intereseaza deopotriva.”

Oare cat mai trebuie sa treaca pana vom renunta la genul asta de politica ‘tranzactionala’ – “da-mi sa-ti dau” – si vom trece la ‘politica mare’? Cea care are in vedere armonizarea intereselor tuturor actorilor sociali? Cand vor oare intelege cei aflati, temporar si intamplator, ‘deasupra’ ca indiferent de cat de ‘mascat’ isi trag spuza pe turta lor pana la urma ‘adevarul iese ca untdelemnul la iveala’ si ca ciclul asta de pacaleli reciproce este de fapt un cerc vicios in care ne invartim cu totii ca niste bezmetici?

Lumea de rand, masa de votanti, a dat un semnal puternic ca s-a cam prins cum sta treaba. Nu neaparat prin persoana celui trimis la Cotroceni ci prin prezenta masiva la vot! Acum e randul ‘politicienilor de meserie’.
Iar rateul nu mai este o optiune.
Am auzit aseara un analist politic care spunea ca Iohannis a starnit multa asteptare din partea populatiei si ca ar fi foarte grav daca nu si-ar indeplini toate promisiunile, chiar si pe cele implicite.
Daca aceasta opinie, pe jumatate adevarata, va prinde radacini in forma asta atunci inseamna ca societatea romaneasca, in ansamblul ei, nu s-a maturizat inca.
Iohannis este doar un om. A fost ales nu doar pentru ca a promis ceva, fie si implicit, ci pentru ca simbolizeaza – inca – acel ceva. Daca ‘politicienii de profesie’ nu inteleg acest lucru si nu se apuca ei isisi sa transpuna in viata mesajul extrem de puternic venit dinspre alegatori atunci nu doar Iohannis, ca persoana politica, va avea de suferit. Ci noi toti, inclusiv persoanele fizice care constituie clasa politica. Crizele majore sunt extrem de periculoase pentru toata lumea, inclusiv pentru cei care isi inchipuie ca pot profita de ele. Exemplul anarhistilor rusi este primul care imi vine in minte. Urmeaza lista extrem de lunga a dictatorilor care s-au perindat prin intreaga istorie a secolului XX si din care aproape niciunul nu a sfarsit cu bine.

Doar in sensul acesta ‘religia’ este un serviciu public prestat si de ‘unitatile administrativ-teritoriale’.
‘Religie’ vine de la ‘reliegare’. ‘A te uni cu’ in latina. Adica a forma o comunitate cu cei din jurul tau. A gasi o forma de cooperare pasnica. A gasi modalitatea prin care ‘lupta pentru supravietuire’ sa devina o concurenta pasnica in loc de un conflict permanent, indiferent de cat de bine camuflat o fi el.

‘Interesul poarta fesul’ este o vorba foarte inteleapta numai ca inainte de a o aplica ar fi bine sa vedem care sunt interesele noastre reale.
Eu cred ca interesul primordial ar trebui sa fie ‘supravietuirea’. Atat la nivel individual cat si, sau poate mai degraba, la nivelulul comunitatii largite care poarta numele de natiune.

impozite pentru medici

Tocmai de aceea ma intreb si eu impreuna cu anonimul de mai sus de ce nu scutim de impozite si industria medicala daca tot am scutit cultele religioase?
Sau, si mai bine, de ce nu le impozitam la fel pe amandoua?

Very few notions are simultaneously evident and hard to grasp. Liberty is one of them.

If we look around it is self evident that some things are freer than others.
For instance wheel-chairs can be moved a lot easier than table chairs on a flat surface but are harder to be carried up and down the stairs or on rugged terrain. Or, on a different level of discussion, chained dogs are less free than stray ones.
Yet nobody in his right mind wastes a thought on whether wheel chairs might be concerned about their lack of ‘upward mobility’ while some of us, but not so many, do think about how come the vast majority of chained dogs usually come back after having accidentally been set free and wonder about why dogs which have grown up on their own can indeed become good companions but would never accept to be tied down for very long.

So what is this ‘liberty’?

Is it objective – a fact that exists irrespective of our will or wish – or nothing but a construct of our busy minds?
And how many kinds of liberty are there? After all the freedom ‘enjoyed’ by the wheel-chairs is a lot more different from that enjoyed by dogs than the latter is from that experienced by us, conscious people, right?
I’ll come back to this at the end of my post.

Three definitions of freedom are currently in fashion.

– Being free means being able to do whatever my (fucking) mind/imagination comes up with!
– “Liberty is the only thing you cannot have unless you are willing to give it to others.” (William Allen White)
– “Freedom is the consciousness of necessity” (Karl Marx)

You’ll notice very easily that they all have some things in common yet each of them is slightly slanted towards the central pillar of the philosophical school it belongs to.

The commonalities are there precisely because all three definitions are about the same thing while the different slants come from the different scopes of those philosophical schools – each of them, or more precisely the figure head of each school, having their ulterior motives behind the apparent explanation/definition.

Hence different uses.

Yes, liberty has uses. Otherwise why bother? Without our ability to consciously use our freedom there would be no difference between us and the dogs I mentioned earlier!

So what could be those different uses?
Nietzsche – you recognized his ‘ghost’ behind the first definition, didn’t you? – used the notion of freedom to explain the reasons for which he coined the concept of the Uebermensch. He went berserk afterwards, maybe after realizing that what he did was nothing but giving theoretical explanations about why the likes of Genghis Han and Pol Pot did what they did throughout the entire human history. Simply because there was no one to stop them. For the moment at least.
Most of the libertarians continue the natural trend that was so brilliantly described and then completely misunderstood by Marx – that human history is nothing else but the story of how the individual human being became progressively more and more autonomous from the community to which it belongs and how the entire community became more and more viable exactly because of this process.
And finally the totalitarians, of all ‘flavors’, use the concept of ‘assumed necessity’ to cloak the fact that all their teachings are nothing but ‘propaganda’.

OK, let me keep my promise and come back to ‘what is liberty’.
Since I couldn’t find a philosophical explanation to suit my ‘necessities’ I’ll try a different tack.

“You shall be free indeed when your days are not without a care nor your nights without a want and a grief. But rather when these things girdle your life and yet you rise above them naked and unbound.”
(Kahlil Gibran)

Am I trying to convince you that liberty is something that has a simple psychological explanation? Believe in it and that’s sufficient cause for it to exist?

Yes and no.

Individual liberty has indeed an important personal/psychological component. Until a person understands what liberty is and assumes for itself that ‘state of grace’ that person cannot be free.

Yet no individual can be free by itself. Besides the primordial condition of having to be born first, in order for an individual to become a consciously free person it needs to be raised into a fully functional adult with a sophisticated enough understanding of the world around it. It needs to learn at least a language which he/she will use both to communicate with its peers AND to think, about freedom amongst other things. It also needs to learn the necessary skills for survival – from how to walk, eat and drink to how to earn its keep. Only after these ‘prerequisites’ – or, in Gibran’s terms, ‘cares’, ‘wants’ and ‘griefs’ – are met, the individual may try to ‘rise above them naked and unbound’.
And even then it would be extremely helpful if it had an example to follow. Spartacus, for instance, tried to become free precisely because he was in close contact with people who considered themselves to be free – his master, for one. Now consider the state of those third or fourth generation of African slaves who toiled the ground in the deep South, born in a barn to a slave mother, who came in contact exclusively with fellow slaves and with some white ‘supervisors’, half drunk most of the time and who from time to time sexually assaulted their mothers. Or even the situation of the modern children who come to this Earth only because their parents want to get free housing and some more food stamps from the government.

The way I see it ‘liberty’ is something that has two ‘parents’. On one side there is the ‘community’, the environment into which each individual is born and where it is raised. On the other side it’s the individual itself who, at some point of its coming of age – if the circumstances provided by the community are right, understands what freedom is and decides to ‘declare’ its personhood/freedom.
Personal contribution is indeed huge. In particular circumstances that declaration might be made ‘in petto’ (for itself only) or, contrastingly, in plain knowledge that it could lead to that person losing its life.
I’m thinking now of the free spirits of the Antiquity – for instance of Epictetus, who had freed his mind long before he was ‘freed’ from slave-hood – and also of the freedom fighters who streaked the skies of human history: the early Christians who professed their creed even though they knew that it would lead to they being fed to the lions to the lonely Chinese man who single-handedly stopped, for a while, the tanks charging the Tienanmen Square in 1989.

In any case both conditions must be met simultaneously. The individual itself must reach first a certain level of ‘intellectual sophistication’, with the help and in the environment provided by the community to which that individual belongs, and then that individual must do its part: ‘open its wings and start flying on its own’. No further than the ‘natural limits specific for that community’, of course, but nevertheless bearing full responsibility for the outcome of its acts.

Or, in a different spelling, freedom – just as language and consciousness – cannot be achieved by any individual on itself nor be maintained/developed without the willing and ‘jealous’ diligence of all those involved.

And the sooner we understand, individually and collectively, that the well being of both individual members of the community and of the community itself depend on each of us developing its own liberty and on each of us respecting the liberty of all the others, the brighter our future will be.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/1563915/Freedom-and-Necessity

religie in scoli

Tovarasul Pimen critica dur sentinta CCR prin care educatia religioasa din scoli devine cu adevarat optionala, adica daca familia isi doreste acest lucru il inscrie pe copil si nu invers – copilul este incris din oficiu iar familia n-are decat sa il retraga daca nu vrea ca ceea ce se preda la biologie si istorie sa fie contrazis de ceea ce se preda la religie. Deosebirea este evidenta!
Mai bine tacea. Si nu doar pentru ca tinea slujbe inca de pe vremea cand fiecare serviciu divin se termina cu o rugaciune pentru ‘tovarasul’.
Inainte de a ma apuca de scris am cautat pe net sa vad si eu ‘ce fel de salam a mancat inainte de ’89’. Las la o parte faptul ca justitia a consfintit calitatea de turnator a tovarasului Pimen – ‘tovaras de drum’ vreau sa spun.
“IPS Pimen a îndeplinit câteva misiuni peste hotare: în cadrul Arhiepiscopiei misionare ortodoxe Române din Statele Unite și Canada (1977), la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim (1978-1979), membru în câteva delegații sinodale care au vizitat alte Biserici.” Biserica ortodoxa n-a fost niciodata ‘misionara’ si s-a apucat de prozelitism chiar pe vremea comunistilor si tocmai in America… Oare cat de prosti ne cred astia?

Sa revenim totusi la ‘educatie’.
Toata lumea se plange ca invatamantul este subfinantat. Si atunci de ce sa mai platim un profesor care sa ce? Catehism se face in mod normal la biserica, pentru cine vrea, iar la scoala exista dirigentie si ore de ‘educatie civica’. Ce treaba mai are profesorul de religie?

Si cu asta ajungem la o problema cu adevarat grava.
Sectia de pediatrie a spitalului din Tulcea este tinuta in viata, deocamdata, de voluntari, tocmai pentru ca nu vrea nimeni sa se angajeze acolo din cauza salariilor foarte mici.Cica nu sunt mai multi bani la buget pentru sanatate. Dar pentru popi si pentru biserici sunt? Si pentru profesorii de religie?

Ca sa lucrez cu materialul clientului si nu cu cifre ‘propagandistice’ am cautat punctul de vedere al patriarhiei.
0.4% din buget pentru cultele religioase si 7700 de profesori de religie platiti de ministerul Educatiei.
Asta se intampla in 2013.
O fi mult, o fi putin?
Incercand sa vad ce inseamna acesti 0.4% din buget, mentionati intr-un comunicat al patriarhiei citat de doxologia.ro, am constatat o chestie extrem de interesanta. Foarte multe alte surse, nu pot sa spun toate pentru ca nu am rascolit tot netul, evident, mentioneaza doar 0.2% pentru culte… Necunoscute sunt caile domnului dar presupun ca o fi stiind ‘doxologia’ ceva…
In sume concrete, cei care vorbesc despre 0.2% din buget mentioneaza 0.487 miliarde, adica 9% din bugetul ministerului sanatatii sau 2.1% din bugetul casei de sanatate. Iarasi, o fi mult, o fi putin? Dar de ce sa fie?
In loc sa dam ‘atentii’ medicilor hai sa dam, cine vrea, cate o contributie ‘la biserica’ iar bugetul primit de departamentul cultelor sa se duca, aproape in intregime, la ministerul sanatatii! Ce ziceti de chestia asta? Si sa intretinem de la bugetul statului doar acele lacasuri bisericesti care au o importanta istorica sau culturala reala. Manastirea Putna, de pilda. Sau Voronetul. Dar cam atat, nu si bisericile aparute ca ciupercile dupa ploaie la umbra blocurilor ‘comuniste’…
Mai raman cei 7700 de profesori de religie. Tot cam atatia cat profesorii din invatamantul profesional, adica 8700.
Parca asta era una dintre problemele noastre, nu? Ca prea multi dintre absolventii sistemului romanesc de invatamant termina scoala fara sa stie sa faca ceva practic.
Ce-or sa invete copii nostrii din toata chestia asta? Ca inaltele fete bisericesti se roaga pentru oricine se intampla sa fie la putere dar cu conditia sa le fie lor bine? Si ca atunci cand interesele lor sunt in pericol pot pune in discutie chiar si hotararile uneia dintre cele mai inalte instante ale tarii?
O alta hotarare recenta, a Curtii Supreme de data asta, statueaza faptul ca medicii platiti de stat sunt functionari publici. De acum incolo orice ‘atentie’ primita de la un pacient recunoscator poate fi considerata mita. Cam acelasi lucru este valabil si pentru profesori. Pentru preoti nu… In afara de leafa pe care o iau de la stat acestia taxeaza orice ‘serviciu’ prestat. Pentru o parte din sumele primite dau chitanta, pentru altele nu. Vrei sa ti se citeasca numele in biserica, tie sau vreunei rude sau prieten? Marca banul. Te insori sau iti botezi un copil? Sari la cap. Ai murit si nu mai poti contribui la bunul mers al bisericii? Nu-i nimic, platesc rudele tale daca vor sa fii ingropat ‘crestineste’… Ce-o fi crestinesc in toate astea, numai Dumnezeu stie….
Si inca o chestie. Nu exista comuna sau sat mai mare care pe linga biserica sa nu aibe si cate o casa parohiala. De cele mai multe ori construita si ingrijita prin grija comunitatii. Cred ca asta este una dintre explicatiile pentru faptul ca aproape toate comunitatile rurale au cate un preot iar multe dintre ele chiar doi sau trei. In schimb, prea multe dintre ele nu au medic si nici invatatori. Sa ne mai miram ca tinerii nu vor sa mai stea la tara si ca batranii de acolo mor cu zile? Nu este si asta o forma prin care comunitatile insile se condamna pe sine la pieire? Poate ca o fi intr-adevar potrivit sa ne pregatim pentru viata de apoi, dar n-ar fi mai bine sa traim cu adevarat inaite de asta? Sanatosi si educati, nu doar pocaiti?

2014-12-19 fructe ciudate

Înțelepciunea populară spune că ‘peștele de la cap se-mpute dar se curăță de la coadă’.

OK. Se pare că noi aștia de la coadă ne-am cam săturat de ceea ce s-a tot întâmplat „sus la cap” și, de data asta, am ales altfel decât până acum.
Iohannis a înțeles ce așteptăm de la el și spune, cu subiect și predicat, ce este de făcut:

”Reconstrucţia clasei politice nu poate porni de la calcule de partid, de la distribuiri de funcţii şi de la calcule pentu următoarele alegeri.
.
Este nevoie de înţelegerea clară, la nivelul clasei poltice, a unui principiu: nu există altă şansă pentru România decît o ţară lipsită de corupţie. Mi-aş dori la finalul mandatului meu ca tema corupţiei să nu mai existe pe agenda publică. În cel mai scurt timp voi chema la consultări partidele politice pentru a discuta ce obiective de ţară ne asumăm şi pentru a stabili un calendar de lucru pentru a trece de la vorbe la fapte. Guvernele nu vor găsi niciodată bani pentru Educaţie şi Sănătate, dacă nu vor şti încotro merg şi unde vor să ajungă”

De acum încolo începe misiunea noastră. Noi suntem coada peștelui, noi trebuie să facem curat în jurul nostru.

Spor la treaba.

“Sunt şi lucruri mai puţin observabile chiar la nivelul oamenilor de rând, cetăţenilor şi anume faptul că poate înţeleg mai mult acum decât cu zece ani în urmă ce înseamnă instituţiile, cum funcţionează instituţiile. Din punctul ăsta de vedere, Traian Băsescu a fost un fel de învăţător, un fel de pedagog, a făcut şi genul ăsta de pedagogie, sigur, prin ieşirile sale publice, prin stilul său conflictual, dar în felul ăsta a pus în evidenţă funcţionarea instituţiilor şi culmea, le-a şi făcut să funcţioneze“.

Sebastian Lazaroiu explicand la RFI despre faptul ca institutiile statului au ajuns sa functioneze mult mai bine in ultimii 10 ani mai degraba in ciuda decat din cauza lui Traian Basescu.

Cititi si restul interviului, merita. http://www.rfi.ro/stiri-politica-54572-lazaroiu-klaus-iohannis-ar-putea-fi-mai-degraba-un-presedinte-monarh-presedinte

New York Times has published recently an article about various unexpected effects of automation. The way I see it the whole thing can be boiled down to:

“Artificial intelligence has become vastly more sophisticated in a short time, with machines now able to learn, not just follow programmed instructions, and to respond to human language and movement.

At the same time, the American work force has gained skills at a slower rate than in the past — and at a slower rate than in many other countries. Americans between the ages of 55 and 64 are among the most skilled in the world, according to a recent report from the Organization for Economic Cooperation and Development. Younger Americans are closer to average among the residents of rich countries, and below average by some measures.”

The point is that ‘classic’ automation freed the individual from the repetitive chores that transformed man into a machinery, as depicted by Chaplin in ‘Modern Times’, and allowed him to pursue more challenging/interesting ways to ‘make ends meet’. The current phenomenon turns the tide in exactly the opposite direction, demeaning the individual to the role of a ‘servant’ for the almighty machine. That’s why people become less and less skillful and, even worse, less and less proud about what they do for a living.

Dangerous situation.

Accidentul de pe lacul Siutghiol ne ‘trage de maneca’ cu privire la foarte multe lucruri.

De fapt stiam cu totii ca cei care ar trebui sa ne salveze in momentele critice nu au suficiente mijloace sa faca acest lucru si, mult mai grav, nici macar nu sunt suficient de bine organizati. Pana la urma mijloacele materiale sunt si in functie de posibilitatile economice ale unei tari pe cand organizarea e aproape pe gratis, nu?

Si cu asta am ajuns acolo unde ne doare cu adevarat. La atitudinea pe care o avem noi.
Inainte de a putea rezolva o anumita situatie cel care incearca acest lucru trebuie sa adopte o atitudine potrivita pentru ceea ce are de facut, nu?

Si noi ce facem? Nu cumva in loc sa analizam ceea ce s-a intamplat cu adevarat ne dam de ceasul mortii in incercarea de a scoate cat mai multe foloase politice, fiecare in functie de tabara din care face parte, din aceasta tragedie?

Inca ceva. Cu aceasta ocazie a iesit din nou la iveala tendinta noastra de a pune problemele cu care ne confruntam in poala ‘omului providential’ pentru ca apoi sa-l lasam sa se descurce singur. Si bineinteles ca la prima ‘scapare’ il vom taxa la sange, chiar daca pana atunci nu l-am ajutat cu nimic.

Asa am facut si cu Emil Constantinescu. l-am ales ca sa ne ‘scape de Iliescu’ si apoi l-am parasit cu totii in ghearele politicianistilor. El, saracu’, a dat vina pe ‘securisti’… ce era sa faca, sa ne bata obrazul?

In 2012, pe vremea cand incepuse deja sa ni se acreasca de hahaiturile lui Basescu, aveam nevoie de un pretext pentru a rabufni. Pana atunci Raed Arafat fusese un personaj destul de putin cunoscut in realitate si care se bucura de o oarecare notorietate cu accente romantice, ca unul dintre putinii ‘romani’ care a reusit sa faca ‘ceva bun pentru ceilalti’ si asta doar pe baza unei determinari acerbe. Adica exact personajul perfect pentru a starni imaginatia colectiva.
Nu cred ca el si-a dorit vreodata rolul de stindard/pretext pentru caderea guvernului Boc sau ca macar s-ar fi imaginat intr-un asfel de rol… Si s-ar putea sa nu fi reusit sa faca fata foarte bine noilor provocari, ma refer acum la cele de natura politica. Realizarile sale de pana atunci dovedisera entuziasm, determinare si un anumit gen de capacitate organizatorica – acela care reuseste sa coordoneze alti oameni entuziasti si astfel sa doboare bariere birocratice. Noua pozitie in care a fost pus necesita mai putin entuziasm si mai multa anduranta/rezistenta la frustare, la fel de multa determinare si un cu totul si cu totul altfel de capacitate organizatorica si putere de motivare – aceea de a reincalzi entuziasmul unor birocrati pentru ‘lucrul bine facut’, nu de a canaliza un entuziasm deja existent, ca pana atunci.
Iar toate astea ar fi trebuit luate in calcul de cei care au incercat sa se foloseasca de numele si renumele sau… El ce sa faca, a acceptat pozitiile ce i-au fost oferite tocmai pentru a putea sa continue proiectul sau de suflet. Pe care l-a adus intr-adevar pana la un nivel remarcabil de dezvoltare, in ciuda tuturor piedicilor care i s-au pus – probabil ca si din cauza modului sau relativ intransigent de a se comporta – si a mijloacelor inerent limitate pe care le-a avut la dispozitie.

Si acum ce facem? Ne repezim din nou cu capul inainte in incercarea de a-l folosi ca pretext in lupta politica? Din nou fara a lua in considerare in nici un fel datele concrete ale problemei? Macar atunci aveam scuza ca el insusi era un fel de mit, in mare parte necunoscut. Acum stim bine ce a facut, cum actioneaza, ‘cate parale face’…

Iar intrebarea din titlu nu se refera doar la persoana lui Raed Arafat. In general ‘salvatorii’ sunt persoane care fac fata riscurilor mai bine decat noi astialalti, oamenii de rand. Dar numai unui anumit gen de riscuri, cele ‘intamplatoare’. Cum ar fi sa ti se defecteze elicopterul deasupra apei. Sau sa cazi cu avionul in munti. Nu a renuntat nimeni dintre ei, chiar si dupa ce a fost clar ca, odata cazut, esti fiul ploii. Ei stiu mai bine decat noi care sunt posibilitatile reale ca cineva sa fie salvat in conditiile din Romania si nu se asteapta la minuni.

Ce nu cred ca vor accepta, si asta s-ar putea sa-i demotiveze/demobilizeze, este sa fie folositi ca munitie politica sau ca pretext pentru aranjamente de culise. Vad ca unii incearca sa foloseasca acesta tragedie nu doar in lupta politica propriu zisa ci si in incercarea de a reincalzi ideea privatizarii intregii activitati de salvare. Acum nu se mai multumesc doar cu medicina de urgenta… Bineinteles ca se pot imagina tot felul de scenarii de cooperare cu firme private dar asta doar ca o forma de back-up sau de capacitate de linia a doua…

Ce rost are ca peste costurile, mari, pe care le presupune activitatea de salvare, sa mai adaugam si profitul intreprinzatorului privat? Genul de oameni care fac cu adevarat performanta in domeniul asta sunt motivati mai degraba de realizarile pe care le au decat de bani… De ce simtim oare nevoia sa manjim totul? Poate ca banii n-or avea miros, chiar si cei obtinuti de Vespasian din taxa pe pisoar, dar nici chiar asa… N-ar fi mai bine sa lasam acest domeniu celor pasionati de ‘adrenalina’ si nu celor preocupati mai degraba de soldul contului de castig si pierdere?

Si sa nu uitam ca salvandu-i pe salvatori ne salvam pe noi.

‘Gândul’ ne întrebă: „Decembrie 1989 – Revoluţie sau lovitură de stat?”

Și, de fapt, care e diferența?

Amândouă presupun o minuțioasă pregătire anterioară – atfel ar fi fost răscoale, nu?

Gradul de participare al populației? Da, ăsta ar putea fi un criteriu de departajare. Numai că și în cazul unei lovituri de stat ai nevoie măcar de acceptul tacit al populației… Cu alte cuvinte atât ‘Revoluție’ cât și ‘Lovitură de Stat’ sunt doar grade de comparație pentru ‘Schimbare de Regim Pregatită din Timp’.

OK, numai că nu am răspuns la întrebare…

După câte îmi dau eu seama am avut de a face cu o Răscoală urmată de o Lovitură de Stat.

Au fost unii, mai experimentați în ale istoriei, care înțeleseseră că situația devenise explozivă și că, mai devreme sau mai târziu, se va repeta momentul Brașov 1987.
Așa că s-au pregătit pentru ceea ce erau convinși că urma să vină și astfel au fost capabili să preia puterea, toată, în doar câteva zile după ce răscoala populară l-a răsturnat pe Ceaușescu și a convins pe majoritatea celor din aparatul represiv că cel mai bun lucru, pe care îl pot face ca ‘persoane fizice’, este să treacă de parte putsch-știlor.

Simplu, nu?