Archives for posts with tag: Sinuciderea

Cu ocazia grevei am aflat câteva lucruri.

40% dintre cei 11 000 de angajati sunt șoferi și mecanici. Restul, „personal administrativ”.
80% dintre veniturile STB se duc ‘pe salarii’.

Mai sunt multe cifre prin articolele apărute ‘pe chestia asta’. Aveți două linkuri mai jos.
Sincer să fiu, mie mi se pare că șoferii sunt plătiți prost. Și că 60 tone de motorină furate, într-un an, dintr-o întreagă autobază, nu e foarte mult.

Doar că am mai aflat ceva. Pe propria piele.
Orașul nu s-a blocat.
Nu doar că viața a continuat neabătută, dar nici măcar nu a fost mare aglomerație de ‘autoturisme personale’. Și taxiuri câte vrei la toate colțurile…

Ce rezultă de aici?

Că cei care au organizat greva au tendințe sinucigașe.
Și cei care au pus botul.

Păi… șoferii știu că nu pot fi înlocuiți. Că la banii ăștia nu găsești prea mulți doritori care să tragă de covrig prin aglomerația din București.
Le-a fost frică celor care au băgat mâna în rezervor? Și pentru asta faci grevă? Ca să atragi și mai tare atenția asupra ta?!?

Șefii de sindicat ar trebui să știe structura de personal.
Și că n-are cum să mai meargă în felul ăsta.
Că orice om sănătos la cap ar trebui să facă o restructurare la sânge a companiei.

Și atunci?
Faci o grevă? Ca să ce? Să se oftice lumea pe tine? Să nu mai aibe nimeni nici un fel de milă pentru cei ce urmează să fie disponibilizați?
Mai ales că disponibilizații vor veni mai ales din rândurile personalului administrativ, nu dintre șoferii care au făcut grevă… dacă cei ce vor face restructurarea vor fi oameni cu scaun la cap, bineînțeles… că doar n-o să dea afară șoferi și să-i păstreze pe ceilalți…

‘Neo-liberalii’ ar trebui să-și frece mâinile de bucurie…
Încă o trăsnaie din asta și să vezi cum se găsește cineva să spună că STB trebuie privatizată. Că altfel nu se mai poate ieși la liman….

Iar bucureștenii, exasperați, s-ar putea să cam fie de acord!

https://www.rfi.ro/presa-romaneasca-141850-transport-varsovia-budapesta-alt-film-bucuresti
https://republica.ro/salariul-mediu-brut-la-stb-este-aproape-7-000-lei-din-cei-11-000-angajati-doar-40-sunt-soferi-si-mecanici

“Nu trebuie sa permitem fricilor noastre si nici asteptarilor nutrite de ceilalti sa ne influenteze destinul”. Martin Heidegger.

Vrem nu vrem suntem contemporanii unei inclestari titanice. Indivizii incearca sa se puna cat mai bine in valoare iar ‘sistemul’ incearca, in disperare, sa stavileasca – in orb, de fapt – aceasta efervescenta.

Revenind la subiect putem pune iesirea la rampa a subiectului pe seama cresterii numarului de acte de agresiune, pe seama faptului ca femeile nu mai accepta sa stea rusinate cu capul in jos ci aduc intr-o proportie mai mare aceste orori la cunostinta autoritatilor sau chiar pe seama ambelor cauze simultan.
Si ar mai fi o posibilitate. Presa, mereu in cautare de senzational si in oarecare pana de subiecte pe timpul verii, sa se fi aplecat cu mai multa atentie asupra subiectului.

Din fata monitorului este mai greu de determinat care dintre aceste cauze este mai importanta asa ca voi aborda problema din alt unghi.

Cu o suta si ceva de ani in urma Emile Durkheim a pus bazele sociologiei demonstrand ca sinuciderea, o decizie prin excelenta individuala, este puternic influentata de circumstantele sociale carora trebuie sa le faca fata individul care alege, sau refuza, aceasta alternativa.

Voi incerca sa folosesc aceasta abordare si in cazul violului.

Am sugerat intr-o postare anterioara ca violul are mai degraba o natura ‘coercitiva’ decat sexuala, cel putin pentru indivizii care mai au o umbra de discernamant.
Aratam acolo ca violurile pot fi impartite in ‘intamplatoare’ si ‘pradalnice’.
In cazul celor ‘pradalnice’ – cele in grup sau cele planuite cu grija – lucrurile sunt oarecum clare. Cei care organizeaza violuri in grup sau cei care le premediteaza resimt mai degraba satisfactia de a aduce victima in stare de completa neajutorare decat vreo satisfactie de natura cu adevarat sexuala – altfel ar proceda in mod normal, ar incerca sa seduca in loc sa violeze.
Si in cazul violurilor ‘intamplatoare’, cele in care agresorul isi motiveaza actul prin ‘la inceput ea a fost de acord si dupa aceea nu am mai putut sa ma opresc’, chiar daca lucrurile incep firesc ele ajung tot in zona ‘care pe care’ in momentul in care ea spune nu. Indiferent daca la inceput ea chiar a fost de acord sau pur si simplu el a interpretat gresit semnalele ei, in momentul in care victima spune ‘nu’ agresorului i se pune pata: ‘Asta isi bate joc de mine. Las’ ca-i arat eu!’

Bine, bine, dar de ce se face mai multa vorbire acum despre viol?

Parerea mea este ca la suprafata avem de a face cu toate cele trei motive pe care le-am mentionat la inceput. Agresorii isi permit mai multe, victimele nu mai accepta statutul de ‘prada neajutorata’ iar presa macina subiectul pentru ca publicul a devenit, dintr-o data, sensibil la aceasta problema.

Aplicand abordarea lui Durkheim lucrurile devin dintr-odata foarte simple. Totul poate fi redus la lupta dintre individualismul acerb care pare sa domine societatea contemporana si greutatea, aparent sufocanta, cu care societatea, in ansamblul ei, apasa pe gatul individului.
Individul, bombardat din toate partile cu mesajul ‘daca nu esti primul nu contezi’, ajunge sa-si puna la indoiala propria valoare si locul pe care il ocupa in societate. Iar asta este valabil si pentru femei, nu doar pentru barbati. Toate frustrarile din viata zilnica, de la frecusurile cu seful pana la dezamagirea ca nu-si permit aproape nimic din minunatiile la care se face tot timpul reclama, cuplate cu mantra ‘esti singurul responsabil de destinul tau’ duc la o stare psihica in care el refuza sa accepte ca ea se poate razgandi (isi poate permite sa-si bata joc de el) iar ea refuza sa mai joace rolul mioarei jertfita in tacere.

Si amandoi, atat el cat si ea, – cei normali – nu mai intorc capul atunci cand aud de astfel de abominatii tocmai pentru ca au inceput sa inteleaga ca asa nu mai merge. Ca daca te complaci in rolul de victima acolo vei ramane intreaga viata.

PS. Chiar si asa numitii baieti de bani gata sunt tot frustrati de nemultumire. Oricat de multe resurse ar avea la dispozitie pe undeva tot exista cate ceva la care nu pot ajunge. Iar dezamagirea e mult mai mare dupa ce ti-ai satisfacut foarte multe pofte dacat atunci cand nu ti-ai facut niciodata iluzii.

Scriam cu ceva vreme in urmă că depresia este si o boala a societatii, nu doar a oamenilor. De fapt ideea nu este foarte originală, a fost prezentată pe larg, chiar dacă ușor altfel, de către Durkheim în „Sinuciderea”. N-am menționat acest lucru atunci pentru că mi s-a părut nepotrivit să vorbești despre sinucidere în casa deprimatului.

Numai că viața bate blogul.
La câteva zile după asta tot ce au putut cu adevărat face serviciile de urgență pentru o femeie disperată care amenința că se aruncă de pe bloc a fost să aștepte 35 de ore înainte de a o aduna cu fărașul de pe trotuar.

Foto: Octav Ganea // Mediafax

”Negociatorii Poliţiei Capitalei au ţinut permanent legătura cu femeia, pe terasa blocului, ba chiar au reuşit să o convingă să bea apă şi să mănânce, însă nu au putut să o facă să renunţe, chiar dacă la faţa locului a venit şi soţul femeii, iar cei din bloc s-ar fi oferit să îi plătească datoriile la întreţinere pe care le avea.”

Teoria spune ca cele mai multe tentative de sinucidere sunt de fapt strigăte de ajutor și că pe măsură ce trece timpul și cel în cauză nu trece la fapte cu atât cresc șansele de succes a celor care încearcă să îl salveze.
Pe de altă parte pentru ca această teorie să funcționeze e nevoie de ceea ce spunea Durkheim. Cel care este în situația de a alege să-și învingă depresia și să continue să trăiască să aibe la ce să fie convins să se întoarcă. Legăturile dintre membrii societății din care face parte să fie suficient de puternice pentru a o face atât de funcțională încât cel care se gândea la un moment dat să se sinucidă să aibe motiv să se răzgândească.
Și încă ceva. Salvatorii înșiși vor fi cu atât mai convingători cu cât societatea va fi mai funcțională. Tocmai pentru că și lor înșiși viața le va părea mai frumoasă.

Numai că iată cum descrie poetul Florin Iaru situatia:

„Aşadar, dacă binele e ameninţat atât de rău din ambele părţi, un spectator admirând comédia ar putea spune cu îndreptăţire: „Să piară toţi!“. Comic e faptul că ambele tabere se agită în numele democraţiei, a progresului, a valorilor. Toţi apără un principiu. Şi, în acelaşi timp, sunt surzi la diversitatea fundamentală a naturii umane. Unul e de stânga, altul de dreapta, unul e tradiţionalist, altul, modernist, unul e trist, ultimul, şi mai trist. Sentimentul că fiinţa celuilalt nu te lasă să respiri, să trăieşti, că o conspiraţie a imbecililor, a serviciilor secrete îţi ameninţă viaţa domină România. Nu poate avea cineva o idee a lui, un sentiment, o părere. Nu. E a stăpânului, a mogulului, a ruşilor, a lui Băse, a lui Ponta. Nimic nu e întâmplător. Grupurile se fac şi se desfac şi, mare ciudăţenie – cei care erau duşmani neîmpăcaţi devin prieteni la toartă, iar cei care se pupau în bot la guvernare şi în Parlament şi-au jurat moartea. Dacă iubeşti câinii, vrei să-mi omori pisica.”

Asta să fie oare soluția? O sinucidere colectivă lentă prin marasm socio-economic? Să „pierim” cu toții?

N-ar fi mai bine să-i demonstrăm lui Florin Iaru că se înșală când spune „Crezul meu e că oamenii nu se schimbă niciodată.”?
Eu unul sunt convins că nici măcar el nu crede cu adevărat așa ceva!. Altfel ce rost mai avea să scrie articolul…
Așa că… la treabă! Dacă suficient de mulți dintre noi ne hotărâm că „așa nu mai merge” și ne îndreptăm în primul rând pe noi înșine cercul vicios descris de Iaru va deveni unul virtuos. Nu e nevoie să ieșim cu parul pe stradă pentru a-i pedepsi pe „ceilalți”  – așa cum au făcut minerii in ’90 la chemarea lui Iliescu. Este suficient să nu mai întoarcem, vinovați, capul când lângă noi cineva își bate joc de altcineva, spunându-ne că „n-are rost să mă bag dacă nu mă afectează direct”!
Păi tocmai d-aia trebuie să te bagi, așa cum și cât poți tu, tocmai ca să nu ajungă să te afecteze și pe tine. Ca să mai fie cine să îți sară și ție în ajutor dacă vei avea vreodată nevoie.

Altruismul are o explicație cât se poate de rațională, nu este pur si simplu un moft. Societățile care au grijă de membrii lor – fără să îi sufoce, supraviețuiesc mai mult iar membrii lor sunt mai fericiți decât cele care funcționează după legea junglei.
Iar asta e tot de la Durkheim citire.